O după-amiază toridă de iulie la Curtea de Argeș. Arșița a alungat ultimele adieri de răcoare coborîte de pe culmile muscelene și venerabila ctitorie stă doar sub firava pavăză a cîtorva platani, cu frunzișul prea devreme îngălbenit. Biserica episcopală e aproape goală, rarii vizitatori care se plimbă moleșiți de căldura verii pe sub bolțile răcoroase, par mai curînd o excepție care întărește regula, decît imaginea unei promovări laborioase a turismului autohton.
La cîteva sute de metri de gardul care înconjură mănăstirea, un întreprinzător isteț din branșa serviciilor a ridicat un așezămînt bahic, sub forma unei terase mobilate cu mese și scaune rustice și cu nelipsitul, arhipopularul grătar ce împrăștie arome de carne prăjită, grăsime arsă și usturoi.
Din cauza arșiței și-n ciuda crizei, toate locurile de pe terasă sunt ocupate . Un tînăr blond, cu părul strîns într-o coadă zburlită, îmbrăcat în bermude de pînză, cu un tricou negru împrimat cu poza lui Guevara și espadrile în picioare, intră atras de imaginea apetisantă a unei sticle de bere brobonite generos, rece ca gheața și caută din priviri un scaun liber. Se îndreaptă spre o masă la care doi bărbați discută inevitabil despre recesiune. Unul dintre ei, cam la 50-60 de ani,neras și cu o înfățișare neglijentă poartă ochelari groși, cu rame ieftine de plastic negru, un tricou bleumarin cu dungi, spălăcit de atîta purtat și o pereche de papuci de plajă, tot din plastic, complet nepotriviți cu pantalonul de stofă crem, șifonat și lăbărțat la genunchi și în jurul taliei. Celălalt, un domn distins, în etate, cu părul cărunt, pieptănat strîns peste creștet, cu un barbișon tot alb, tuns din scurt, ce contrastează cu tenul lui măsliniu, e îmbrăcat mult mai îngrijit: costumul de vară din in are o eleganță lejeră dar sobră, pantofii cu barete, din piele crem sunt lustruiți impecabil, iar bastonul cu mîner de argint îi dă un plus o distincție aristocratică anacronică. Tînărul cu Che pe piept îi salută și le cere permisiunea să se așeze la masa lor. Cei doi îl invită, cu bonomia tipic autohtonă, care șterge granițele sociale în berăriile și cîrciumile fără pretenți, să se așeze. Politicos acesta se prezintă, cei doi bărbați se conformează acestei convenții sociale, și comandă nerăbdător o bere chelneriței, o fată mlădioasă și energică, care se strecoară printre mese cu o jumătate de duzină de halbele pline, în brațe.
-Ați vizitat toată mănăstirea?îl interoghează domnul în vîrstă, cu o curiozitate evidentă, pe tînăr.
-Da, am făcut și multe fotografii..știți, eu sunt student la drept, iar în vacanțe îmi place să-mi vizitez țara și să colecționez imagini, un hobby artistic, ca să zic așa!
-Ai fotografiat și tabloul votiv al lui Mircea cel Bătrîn? îl întreabă morocănos celălalt, care se recomandase ca fiind profesor de istorie.
-Da, bineînțeles, uitați-vă aici, aparatul ăsta digital, fără film, e nemaipomenit, pot viziona imaginile imediat, fără developare!
Cei doi privesc atenți micul ecran și laudă dexteritatea fotografului.
-Mda, Mircea, oftează profesorul de istorie, ce bizantin era!
Domnul elegant se foiește, lovind cu bastonul dușumeaua de scînduri:
-Bizantin pe naiba! Mai degrabă arăt eu a călugăr de la Athos! Sabia, armura de cruciat, chiar și stilul în care-și poartă coroana îl fac să arate mai curînd a principe apusean decît un autocrat de sorginte balcanică!
-Epoca, contextul, ceremonialul de la curte, moravurile, pragmatismul politic, toate îl recomandă ca atare!
- Bine, hai să te iau atunci altfel: toată aspirația spre vest a „ Bătrînului” era nu doar un joc de contrapondere a avalanșei otomane, ci și o refulare a complexului său sanguin și etnic!
-Cum așa, ce vrei să spui?
-Domle, Mircea voievod, mare stăpînitor a Ungrovlahiei și-așa mai departe, în paranteză fie spus și de aici se observă imitarea suveranilor apuseni, cu formula aceasta orgolioasă de înșirare a feudelor și a vasalilor, era cuman!
Studentul care urmărea atent discuția, îl văzu pe celălalt cum se înroșește violent și după ce ia o dușcă din halbă, izbucnește:
-Domnule doctor, bați cîmpii, nu te supăra!Unul dintre cei mai vestiți voievozi autohtoni, era valah, român ca noi toți!
Vîrstnicul se întoarce spre student:
-E destul să privești atent portretul votiv. Are un facies tipic oriental, căci cumanii sau cómanii erau un trib turcic din marea ramură kipceak, în antichitate identificați cu sciții roșii, pomeții osoși, tenul măsliniu, barba și părul negre, căutătura aspră de om al stepelor...
Profesorrul îl privea cu un soi de enervare specifică celor care trebuie să le explice profanilor o evidență simplă:
-Nu te supăra dar teoria aceasta a fragmentării istoriei pe criterii înguste, etnice, e o tîmpenie...probabil l-ai citit pe Djuvara!
- Da, teza sa e strălucită: un grup restrîns de războinici, bine antrenați și eficient organizați reușesc să catalizeze formarea unei formațiuni statale. Istoria e plină de exemple: francii în Galia, vizigoții în Andaluzia, chiar și imperiul chinezesc șubrezit se revigorează sub o dinastie mongolă. Cel venit dinafară are avantajul unei energii și a unei priviri politice proaspete...
- Iar eu îți atrag atenția, cartea lui Djuvara e o făcătură, o mizerie pseudoculturală menită să destabilizeze o realitate istorică, să ne împingă în cazanul amestecului raselor, în care piere orice identitate, să ne conteste apartenența latină și continuitatea de netăgăduit... dumneata, care ești mai în vîrstă, știi excesele interpretărilor istorice din perioada stalinistă care ne transformau în slavi...ce mai, o maculatură care a făcut vîlvă și pe care nici un istoric serios n-ar lua-o în seamă! Dovada „cumanizării” clasei noastre politice e o gogoriță menită să ghîdile elitele cosmopolite de la noi și de aiurea!
-Surprinzător că tocmai dumneata negi evidența! Basarab I întemeietorul, avea sau nu un nume cuman? Basar-ába, nume tipic kipceak..sau înaintașii săi: Tihomir, adică Táhomer sau Seneslau, greșit slavizat ca Seneslav ce erau? Valahi de sorginte daco-romană? Te-ntreb ce capriciu îl poate face pe un tată să-și boteze copii cu numele unei nații migratoare efemere? Sau să ne uităm la herbul Þării Muntenești, nu reia oare pasărea totemică, blazonul tribului lui Günkhan sau a clanului Borcsõglu?
- Nu te supăra, dar astea sunt speculații ieftine! Istoria este totuși o știință a interpretării izvoarelor materiale, nu o înșiruire de basme glorificante.Tînărul nostru comesean, care se îndreaptă spre o carieră juridică,te-ar putea întreba: dar probe ai?
-Probe? Așa repede, nefiind expert în istoria medievală, pot doar să amintesc diploma sașilor brașoveni ce stipula dreptul de pășunat în terra blacorum et bisserorum, adică în țara vlahilor și pecenegilor, tot un trib înrudit cu kipceak, dacă nu chiar identificabil, episcopia cumană de pe Milcov, Codex Cumanicus, pe urmă hărțile venețiene din secolul XIII-XIV în care Muntenia figura ca și Terra Cumaniae și altele dovezi lingvistice, cum ar fi toponime ca Burgaz, Teleorman, Comana, Comănești, Bărăgan, Tîncăbești, nume de familie, Berindei, Coman, Comarnea ,etc. chiar și cuvinte presupuse a fi împrumuturi turcice: cioban, guzgan, odaie, dușman, sălaș pe care experții lingviști le identifică drept cumane sadea...
-Cioban e de origine persană, interveni studentul revigorat de sosirea halbei cu bere rece pe care o comandase
- Exact, din același areal lingvistic prin care se învîrteau și cumanii laolaltă cu iranienii și alte nații...
Profesorul îl opri cu un gest ferm:
-Dacă vreți să polemizăm serios iată cum stau lucrurile în realitate:
Unu: cumanii, popor migrator sosesc pe plaiurile românești din nordul Mării Negre, acolo era patria lor Cumania Albă, termenul „negru” desemnînd populațiile limitrofe la migratori, vezi hunii albi, hazarii albi și negri, etc. înaintea cu 200-300 de năvălirilor mongole. Ei ,dimpotrivă, frînează dezvoltarea închegării statale pe teritoriul Moldovei și Munteniei într-un mod similar prin care regatul ungar o face în Transilvania, nu o catalizează. Nici alți migratorii, avarii sau pecenegii nu încropesc aici formațiuni statale. Împinși de tăvălugul tătar, care a pulverizat regatul maghiar, cumanii trec in corpore, cu tot calabalîcul lor în Panonia, unde găsim și azi comunități ale acestei nații, în ciuda încercărilor de ștergere a identității etnice din vremea Mariei Tereza.
Doi: Tradiția populară și izvoarele istorice stabilesc clar perioada descălecatului lui Negru-vodă din țara Făgărașului și întemeierea voievodatului muntenesc la sud de Carpați
Trei: Dacă elita era de origine cumană, de ce cancelariile domnești foloseau slavona, atît la curte cît și în biserică? De ce nu vorbau cumana boierii noștri? Evident pentru că nu le era deloc familiară!
Patru: Continuitatea latinității atît sub raport etnic și cultural este o evidență de necontestat: Majoritatea covîrșitoare a populației era de origine daco-romană și așa a rămas în ciuda aportului slav tîrziu!
Cinci:...
-Scuză-mă că te întrerup: toate astea le știm și le acceptăm. Teoriile noi, nu contestă în niciun fel latinitatea noastră, ele doar propun o ipoteză de lucru crediblilă și viabilă, pentru că nu putem rămîne stagnați între niște repere peerimate, istoria are un flux al său, în cazanul etnic al Euro-Asiei lucrurile sunt mult mai complexe, numai istoricii noștri se încăpățînează să vadă contextul formării primelor formațiuni statale prin prisma unor ochelarii de cal!
Studentul îi asculta cu interes nedisimulat, sorbind din halbă.
Profesorul bău și el ultimele rămășițe de bere și comandă încă un rînd.
-Da...și-atunci vine eminentul Djuvara și alți semidocți și ne reformulează evenimentele...scuză-mă domnule, dar cu teza asta de rahat, elitiștii matale chiar au sărit peste cal!
-Au descălecat, dacă tot te-ai referit la memoria populară, pentru că sosiseră călare de pe meleaguri îndepărtate, din Făgăraș ajungi și pe jos la Rîmnic sau la Tîrgoviște 2-3 zile... Hai să-ți fac un tablou simplist dar realist a ceea ce e probabil că se întîmpla în epocă, așa ca un exercițiu de imaginație: un grup de migratori, nu mai mulți de două sute-trei sute de mii, cam număra populația activă a unui trib, sosesc pe plaiurile noastre. Bine înarmați și eficient antrenați în arta războiului, pentru că asta le era meseria, după cea de crescători de animale, se impun în fața autohtonilor, majoritari e drept, dar placizi și neorganizați care însă nu fug în păduri, nu pîrjolesc recoltele și nu otrăvesc apele, așa cum au fost obligați să o facă doar la imboldul tiranic al domnilor de mai tîrziu, din contră își văd liniștiți de treburi și de viața obștii lor, le este indiferent cine îi conduce, atîta vreme cît o face ferm și pretinde dări moderate. Cumanii și alți asemenea lor, alamanii, francii sau vizigoții intuiesc existența unui vid de putere și asemenea juntelor militare din America latină, pun mîna pe situație, se organizează și rămîn la cîrmă 200-300 de ani. Mi se pare de bun simț și veridic să-și păstreze privilegiile dobîndite aici și odată integrați, să nu plece aiurea în Panonia, sau pe alte meleaguri. Cît despre puritatea latină, mai ales din punct de vedere etnic cred că e riscant să vorbim! Dumneata ca istoric, știi foarte bine care era componența rasială și etnică a legiunilor cantonate în Dacia...
-Chiar dacă iau în seamă această ipoteză, care vă spun e o nerozie trecută prin burta politicului, tot nu poți afirma descendența cumană a lui Mircea, pentru că dincolo de sintagma pater incertus mai intervin și înrudirile cu despoții sîrbi și căsătoriile cu principesele catolice din Carynthia și din Ungaria. În concluzie, istoriografii pe care îi invocați falsifică realitatea, extind un caz singular, că vezi doamne, nici Iorga nu era sigur defaptul că Basarab nu era cuman și împing disputa continuității spre 1300! Halal obiectivitate, ne întoarcem la Roesler și la extremiștii maghiari...
Domnul distins își aprinse o țigară parfumată, trase un fum, tuși și spuse răspicat:
-Singura clarificare viabilă ar aduce-o un studiu serios pe grupe sanguine, cu determinarea ADN-ului, pentru că putem apela la metode moderne, care ar stabili fără dubii în ce proporție suntem turco-kara-cipceak și cît slavi, italici sau atenție, mezo-proto-indoeuropeni, nu daci! De maghiari, sași, șvabi, greci, tătari sau țigani ce să mai vorbim...Avem și suficient material antropologic, colecții de cranii și tot ce trebuie!
Credeți-mă domnilor, eu am prins vremurile Jockey-Clubului, taică-meu creștea cai de curse pur-sînge și știu cum se pot transmite genele peste zece sau chiar douăsprezece generații...
Chelnerița cea nurlie se apropie cu trei halbe aburite de la gheață.
-Uitați-vă numai un pic la Rodicuța noastră! Ochi întunecați și migdalați, tenul măsliniu, părul negru și sîrmos, ce mai... româncă de viță veche, cumană, nu-i așa mîndrețeo?
Fata roși și după ce puse berile pe masă protestă cu drăgălășenie:
-Nu domnu’ doctor, eu nu-s de la Comana, ai mei sunt chiar din Tismana, olteni gorjeni din tată-n fiu!
Profesorul privi cu jind în urma ei și atacă furibund:
-Da, ar lămuri niște probleme, dar vă dați seama ce dispute ar crea? Elitiștii dumneavoastră nu-s decît niște proletcultiști de-a-ndoaselea, fuduli și exclusiviști în păreri, care se fac că uită faptul că prin eforturile nației ăsteia de „rumîni” oropsiți și încăpățînați pe hartă scrie România, nu Cumania Mare!
Doctorul se burzului și el:
-Păi dacă veniți cu argumente de cafenea, nu mai avem ce discuta...Puneți căruța înaintea cailor ca să zic așa...noi aicea rămînem , nu plecăm de pe plaiurile placidei miorițe, decît în Spania, la cules de căpșuni!
Studentul se socoti dator să intervină:
-Domnilor, nu vă supărați că vă atenționez, sunteți mai cultivați decît mine și aveți o experiență de viață bogată: generația mea nu vede lucrurile așa tranșant, a fi sau a nu fi...
-Da, păi integrarea și globalizarea vă va înghiți cu totul! se burzului profesorul tot mai îmbufnat.
-Tinere, spuse domnul în vîrstă, dar totuși despre ce am discutat, ce părere ai? Poate te-a zăpăcit polemica noastră?!
-Domnilor, eu am convingerea, și nu sunt singurul, îmi place să cred asta, că indiferent de genele noastre, suntem toți români și așa vom rămîne, cu metehnele și talentele noastre, pentru că am avut nenorocul să ne naștem aici și nu cu 500 de km mai la vest...
-Da, asta cam așa e, conchise celălalt, cumani sau necumani, ne merităm soarta!