agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-11 | | E seară și e târziu. Cred că e trecut de ora 23,00. Nu am ceas de perete în camera mea, pentru simplul fapt că nu am chef să-l aud cum mă țăcăne la cap zi și noapte. Sunt un om foarte stresat și intru în toate bolile când aud tot felul de sunete, care mai de care mai ciudate, reale sau închipuite. Mă gândesc că ar fi foarte bine să-l sun pe Cristian, viitor regizor și șomer, coleg de facultate cu mine. Pe Cristi îl știu de cel puțin trei ani de zile și mi-am dat seama că e un tip în care pot avea încredere, așa că nu stau mult să mă gândesc, îi caut numărul de telefon în agenda mea din piele roșie și-l sun. Nu apuc să-i fac numărul că el îmi și răspunde la telefon. ,,Eu sunt, Raluca.“ ,,Da, te-am recunoscut după voce. Să știi că eu acum mănânc.“ Adevărul este că îmi dau seama că molfăie ceva la telefon, dar nu comentez nimic. ,,Să știi că eu te-am mai sunat și tu nu răspunzi niciodată, iar acum o săptămână, la tine a răspuns un tip pe care îl chema Bogdan. Eu am întrebat de tine și el mi-a spus că tu n-ai mai dat prin București de cel puțin trei luni.“ ,,Da știu, tipul care ți-a răspuns la telefon este nepotul mătușii mele și tanti Sch. i-a dat cheile, ca Bogdan să poată să stea o perioadă de timp la mine.” ,,Trăiești cu el…?”. ,,Nu, nu trăiesc cu el. A stat un timp în apartamentul meu și apoi a plecat. El locuiește într-un alt apartament, dar să știi că nu e treaba mea ce face Bogdan. Te-am sunat să-ți spun că am făcut rost de niște invitații la un concert simfonic la Palatul Cantacuzino și m-am gândit că ar fi bine să mergem împreună.” ,,Să știi că ai dreptate. Eu unul n-am mai fost de mult la un concert simfonic și să știi că de-abia aștept să te văd. A trecut atât de mult timp…”. ,,Atunci ne vedem sâmbătă, la ora 18,00, la Universitate.” ,,Bine.” Închid telefonul și mă gândesc deja cum o să mă îmbrac. Îmi fac tot felul de gânduri, care mai de care. Timpul trece destul de repede și sâmbătă dimineața când mă scol, mă uit pe geam și văd că afară plouă. Starea mea devine din ce în ce mai proastă. Ploaia mă deprimă rău de tot. Mi-e teamă ca nu cumva să nu pot ajunge la concert. Nu mă simt prea bine. Mă doare capul și simt că am de data asta și febră. Mă simt foarte fierbinte. Am impresia că ard. Îmi pun termometrul și după vreo cinci minute îmi dau seama că am 37,5. Nu-mi vine că cred, așa că încerc să mă ridic din pat și mă îndrept spre bucătărie ca să-mi fac un ceai fiebinte din ceapă. Îmi pun ceaiul strecurat în ceașca vișinie de ceai. Nu uit să adaug în ceai și 2 lingurițe de zahăr și multă lămâie tăiată feliuțe și apoi stoarsă. Caut în casă medicamentele. Le găsesc în dulapul cu medicamente din sufragerie. Mă uit pe cutia cu paracetamol și văd că pastilele mai au două luni până să expire, așa că profit de situație și iau trei paracetamoale. Mă așez în pat și simt cum tremur. Îmi pun plapuma pe cap și încep să plâng. Nu pot nici respira, nici înghiți. Simt că nu mă pot controla și, îmi bag cu forța în ambele nări picături de nas. Îmi simt nările umflate și, când mă uit în oglindă mai atentă, îmi dau seama că nu-mi place deloc mutra mea. Parcă aș fi um om la capătul puterilor. Îmi fac o frecție cu spirt medicinal pe mâini și pe picioare și fac tot posibilul să nu plâng și mai tare. Mă scutură frigurile. Adevărul este că nu am chef să-l sun din nou pe Cristi și să-i spun că nu mă simt bine. Timpul trece, mă uit la ceasul meu de mână care nu ticăie zgomotos și văd că mai am două ore în care pot să mă îmbrac și să mă machiez. Încerc să cobor din pat și să mă duc la toaletă, dar, în acel moment simt că mă apucă amețeala. Îmi târâi picioarele spre baie și încep să mă fardez, de data asta nu vreau să-mi dau cu prea multe smacuri pe față. Vreau să par naturală. Îmi pun pe față fond de ten și pe pleoape mult fard gri. Normal că nu uit să mă și rimelez, apoi îmi pun pe buze un ruj roșu vișiniu, îmi pensez sprâncenele care deveniseră destul de groase și mi le dau cu un creion maro cu tentă roșiatică. Încerc să fac tot posibilul ca și părul să arate mai de Doamne ajută. Îmi umezesc părul cu apă călduță și apoi îi dau o oarecare formă cu mult fixativ. În casă miroase a tot felul de parfumuri scumpe. Simt că mă intoxic de la atâtea mirosuri fine. Nu mă mai doare atât de tare capul, dar încep să iau antibiotice. Trec direct, fără să mă gândesc prea mult la Cephalexin, două pastile la șase ore. Ies pe balcon și frigul mă cam sperie. Dar n-am ce să fac. Nu mă îmbrac în fustă, deși îmi pare rău. Îmi iau pantalonii de stofă neagră din dulap, o bluză roșie cu un guler larg și niște pantofi negri fără toc. Nu vreau să sufăr și din cauza picioarelor. Tot timpul am tot felul de probleme care nu mă lasă să trăiesc, sufăr în continuu, chiar și din cauza picioarelor. Îmi pun pardesiul negru pe mine și ies din casă. Simt că sunt cam amorțită. Pe scări, îmi aduc aminte că afară plouă și că am uitat să-mi iau umbrela. Mă întorc și caut disperată umbrela verde cu linii roșii pe care mi-am cumpărat-o din Italia. Când să o desfac, îmi dau seama că nu se deschide nici în ruptul capului. Parcă ar vrea să-mi facă mie în ciudă. De nervi, o arunc pe pat și caut altă umbrelă. În vitrina dulapului din camera mea găsesc o altă umbrelă neagră și veche, dar, când o desfac îmi dau seama că și asta e ruptă și paradită. N-am ce face, e târziu și mă hotărăsc să plec. Afară bate vântul, noroc că de data asta nu-mi este atât de frig, am doar temperatură 38,2. Mi se pare că și memoria mă lasă, în seara asta inteligența mea are arie restrânsă de acoperire. Ajung în stație la 137 unde stau mai bine de jumătate de oră să-mi aștept autobuzul care mă duce direct în centru, fără să mai trebuiască să fac vreun schimb. Mă urc în autobuz, îmi găsesc loc în partea stângă la geam și mă tot uit disperată la ceas. Mi-e ca nu cumva să întârzii. Nemții nu întârzie nici în ruptul capului, și adevărul este, că până acum n-am întârziat niciodată. Ajung până la urmă la întâlnire cu un sfert de oră mai repede decât ar fi trebuit. Așa că, n-am ce face și mă duc la librăria Dalles. Caut niște tratate de sinucidere, pe care nu le găsesc. Mă uit la ceas în continuu. Ies din librărie și mă îndrept spre stația de la Universitate. Până să ajung acolo îl și văd pe Cristi. Mă așteaptă. Nu-mi venea să cred cât de mult se schimbase. Era parcă o altă persoană de când nu-l mai văzusem. Își lăsase barbă și arăta ca un bărbat de 21 de ani. M-am apropiat de el și l-am sărutat. Mirosea a parfum de primăvară. Trebuia să ajungem pe Calea Victoriei și foarte mult timp până la începerea spectacolului nu mai era. Ne grăbim. Afară ploua serios și nu știu cum se făcea, dar am impresia că nimeream fără să vreau toate gropile și toate bălțile. Simțeam deja apă la picioare. Mi-era ca nu cumva să răcesc și mai tare, căci și așa plecasem de acasă cu febră. ,,Cristi, să știi că dacă nu ajungem la palat mai repede, o să trebuiască să mă descalț și să-mi storc șosetele.” Cristi zâmbește. ,,Lasă dragă că o să ajungem.“ Întrebăm un polițist cum putem ajunge la numărul 141 de pe Calea Victoriei. Se uită la noi, de parcă l-ar fi văzut pe dracu, și, după un moment de ezitare ne spune: ,,Habar n-am.“ Oricum, cu polițistul am pierdut vreo cinci minute. Așa că, nu avem ce face și încercăm să ne descurcăm singuri. Până la urmă, după vreo 20 de minute de mers într-un stil braunian, ajungem și noi la Palatul Cantacuzino. Ce-i drept, până acolo, dacă am văzut pe Calea Victoriei vreo trei, patru tăblițe cu numerele inscripționate pe clădiri. În fața Palatului Cantacuzino văd doi lei imenși care ne așteaptă la intrare. Am impresia că vor să ne șoptească ceva la ureche. Intrăm în palat și ne îndreptăm spre sala George Enescu. Suntem uzi leoarcă și ne așezăm în rândul al doilea, fără să ne lăsăm hainele la garderobă. Lume puțină. Nici nu mă miră acest fapt, mai ales că sunt puțini oamenii care gustă concertele simfonice de calitate. Ne așezăm pe niște scaune masive acoperite cu pluș roșu. Mă uit mai bine și în fața mea îl văd pe George Enescu sculptat în bronz. Muzicianul stă cu mâinile împreunate și se uită la noi, spectatorii. Am impresia că vrea sa ne spună să fim mai buni unii cu alții și să ne iubim cu pasiune. Pare să fi fost un om înțelegător și tolerant. Mă uit fără să vreau pe tavanul bleumarin din sală și văd niște îngeri superbi pictați în bronz care stau cu aripile întinse pe o suprafață de cel puțin doi metri. Stau deasupra noastră, de parcă ne-ar veghea. Candelabrele au capetele lăsate în jos, dacă nu mă înșel seamănă cu niște trandafiri veștezi. Am impresia că luminile îmi bat în cap. Mă văd în niște oglinzi imense și vechi atârnate pe pereții din stânga și din dreapta mea. Semăn cu o prințesă din vremurile de demult. Concertul începe cu o întârziere de 10 minute. Așa ceva este inadmisibil. Concertul este extraordinar. Nu-mi vine să cred cât de bine le stă interpreților împreună. Nemții cântă: Bach, Brahms și muzică contemporană. Îmi dau seama cât de mult ține violoncelistul la prietena lui de pe scenă. Îi dedică chiar și o melodie Renatei Huber. Ea cântă la pianul Steinway and Sons și-i răspunde lui Merkel Andre numai din priviri și din tonalitățile joase ale clapelor de pian. Cât de frumoși sunt și cât de tineri. Cel mai mult îmi place însă când Merkel Andre îl interpretează pe Beethoven. După câteva secunde recunosc simfonia numărul 9 în D Minor, Opus 125. După mai bine de o oră și jumătate se termină și concertul. Ne ridicăm de pe scaune și ne hotărâm sa ne mai plimbăm pe Calea Victoriei. Afară e deja noapte și e răcoare. Nu am chef să mă duc acasă. În seara asta vreau să am parte de plimbări lungi și interminabile. ,,Hai să mergem și noi la un restaurant.“ ,,Bine, de ce nu, că doar o viață avem.“ Ne mai plimbăm așa vreo oră, și apoi intrăm în Spring Time. Comandăm pizza cu mozzarella, salam venețian și roșii, un vin roșu dulce și multă înghețată de vișine, banane, cireșe și ciocolată. Așteptăm să fim serviți și după vreo jumătate de oră de glume și bârfe, chelnerița ne aduce pizza, vinul și înghețata. Ne apucăm să mâncăm. Mie nu mi-e foame, așa că, mă uit în stânga și în dreapta mea. Pe pereții din restaurant văd tot felul de poze cu actori necunoscuți. Fotografiile sunt nereușite și prost prelucrate. Îi dau lui Cristi și din porția mea de pizza. Bem vin și începem să râdem din mai nimic. Cred că ne umplem paharele de cel puțin patru ori cu vin. Mi-e teamă ca nu cumva să mă amețesc de tot și să nu mai ajung acasă la mine. Dar nu mi se întâmplă lucrul acesta. Mă uit cu coada ochiului la ceas și văd că se apropie de ora zece seara. E cam târziu pentru mine și, până în Drumul Taberei, sâmbătă fac vreo jumătate de oră. Așa că, mă hotărăsc să-i spun lui Cristi că ar fi cazul să plătim consumația și să plecăm acasă. După ce plătim, ne ridicăm de la masă și ne îndreptăm spre stația de la Universitate. Nu stăm mult că și apare 137. Cristi, mai în glumă, mai în serios îmi spune că suntem doi snobi care nu ratează nici un concert simfonic. Adevărul este, că eu una nu mă cred snoabă. Fac ceea ce îmi place cu o pasiune ieșită din comun. Ne dorim Sărbători Fericite și ne sărutăm de adio. Urc în 137, mă așez pe scaunul din dreapta, de lângă geam și mă uit după Cristi. Îi fac cu mâna și văd că și el se uită insistent după mine. Ajung acasă și îmi dau seama că nu mai am febră. Plimbarea, întâlnirea cu Cristi și concertul mă făcuseră să uit că sunt bolnavă. Lucrul acesta însă nu se întâmplase decât pentru câteva ore. Apoi, din nou gânduri negre, din nou regrete, care nu mă lasă să trăiesc așa cum mi-aș dori eu. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate