INDISCRETUL : Unde era locul de păscut pe lângă Pitești ?
SALOMEEA-MARIA : Locuiam în zona de lângă Trivale, la Doi Tufani. Spre comuna Papucești mergeam împreună cu toți copiii de pe străzile Zmeurei, Teilor și Trivale să paștem caprele și porcii. Fratele meu, Virgil, se ducea cu porcii, iar eu mai mult cu țapul Costică și caprele Þiganca, Stela. Mama îi punea Stelei un săculeț la uger, pentru că avea țâțele lungi ca la vacă, de putea să se zgârâie prin mărăcini.
INDISCRETUL: Cum arăta prin anii ’48-’57 zona de Apus a Piteștiului?
SALOMEEA-MARIA: Pe strada Zmeurei se urca în pantă. În stânga străzii, la capăt, era școala postliceală de ofițeri tanchiști, unde a devenit locotenent fratele meu, Virgil. În partea stângă a acestei școli era un teren viran - o câmpie mare care ducea până spre începutul Papuceștilor, iar în jos, la pădurea și parcul Trivale. Câmpia aceasta era locul de manevre și exerciții pentru cursanții de la școala de ofițeri. Un lac mare, gropi făcute special pentru antrenament militar, teren de fotbal – peste tot mergeam noi copiii să ne jucăm. Ne îmbăiam vara în chiloți, pentru că oricum făceam vreo doi kilometri până în Papucești. Iarna ne dădeam cu sania și cu schiurile din scânduri îndoite, legate cu sfoară, chiar pe acest câmp. Aveam și patine din coceni de porumb. Câmpul era înclinat, spre pădure. Veneau mulți tineri și persoane mature din oraș, ca să se dea cu schiurile și cu săniile. Aduceau cu ei și copii mici, de-i dădeau pe pârtiile care brăzdau toată câmpia, până în marginea pădurii de ștejari și de fagi.
INDISCRETUL: Dar cum era primăvara?
SALOMEEA-MARIA: Era un vis. Pădurea se umplea de flori: de la ghiocei mari cu două frunze pătate, la cocărăii la fel de albi și mirositori, cu flori de doi-trei centimetri. Odată cu ei apăreau viorelele, cu mănunchiuri de floricele albastru deschis; crucea-voinicului, care avea o floare de un centimetru, cu patru-cinci petale, mov; pâinea-Paștelui, care seamănă cu mărgăritarul; floarea-Paștelui, cu trei frunze ca de viță-de-vie în miniatură și o floare albă cu striuri rozii, altele având floarea complet galbenă. Sub tufișurile de gheorghin și de măceș apăreau cu o săptămână înainte de Înviere tămâioarele. Li se mai spune toporași sau micșunele. Mama le aduna și ni le punea în straiele noi, ca să mirosim frumos când ne duceam la Sf. Ioan să intrăm pe sub masă de Joia Mare. Adunam garofițe mov, calomfir, care se găseau pe toată câmpia de la Școala de Ofițeri.
INDISCRETUL: Animale sălbatice nu treceau pe cărări, păsări răpitoare nu vă speriau?
SALOMEEA-MARIA: N-am văzut decât cucuvele, ereți. Strigam după erete, ca să-l alungăm din curți, pentru că avea nărav să înșface puii de găină. Veverițele și nevăstuicile mișunau până-n fundul pădurii. Mă suiam în ștejari până-n vârf. Odată am scos din cuibul unei păsări trei pui de veveriță, pe care i-am dus acasă ca să-i acomodăm cu salcâmul din mijlocul curții noastre. Însă, din cauza mâțelor care le dădeau târcoale, am fost nevoiți să-i ducem înapoi. Mama veveriță i-a cărat la cuib unul câte unul, în cel mult douăzeci de secunde.
INDISCRETUL: Și ce vă mai atrăgea în acea pădurea Trivale, care ducea până la Papucești ?
SALOMEEA-MARIA: Era o pădure seculară. În partea stângă a pădurii era o altă școală de ofițeri, în zona Malotanța. Aici se găseau zeci de catacombe, din timpul celui de-al doilea război mondial. Erau făcute din bârne de-un metru jumate-doi. Zi de zi, iarna le căram acasă să facem focul. Ne jucam de-a hoții și vardiștii prin catacombe. Aluni de toate soiurile se încărcau vara cu alune de diferite mărimi. Veverițele ajunseseră să nu se mai ferească de noi. Tot în marginea pădurii, luminișurile cu fragi și căpșuni sălbatice ne așteptau pe noi, copiii să le culegem: le înșiram și pe paiele de iarbă lungă, ca să mai aducem și acasă. Merii și perii sălbaticii, din dumbravă făceau fructele pădurețe în iulie-august.
INDISCRETUL: Mi-ai zis mai înainte de o catacombă a lui Nicolae Iorga...
SALOMEEA-MARIA: În legendă se numea “catacomba lui Nicolae Iorga”, care se născuse în 1870 în Pitești. Despre Terente se spune că a stat aici. Se ascundea de urmăritori. Noi, copiii, credeam ce spuneau bătrânii. N-aveau de ce să ne mintă. Terente, căruia îi plăcea să petreacă mult timp în compania femeilor. Terente care viola pe altele. Terente, galantul și darnicul. Terente, infractorul și hăituitul până-n catacombă. Pe aceasta am distrus-o prin 1950, noi, copiii: i-am semnat actul de demolare. Hai să ți-o descriu. Era adâncă de doi metri, având și galerii în care am descoperit lăzi cu alimente uscate: fasole, mazăre, ceapă, cartofi deshidratați etc. – poate de la niște luptători anticomuniști. Caprele mâncau lăstarii copacilor, noi culegeam vara clopoței mov și albi, margarete, flori de măceș.
INDISCRETUL: Unde se găsea parcul Trivale?
SALOMEEA-MARIA: Tot la marginea pădurii, unde se află și acum o mănăstire. La restaurantul-terasă de-aici, construit ca un foișor din lemne de fag, alb-rozii. Aici venea toată lumea bună, inclusiv noi, copiii. Două poduri, din ciment, îi treceau pe piteșteni peste o gârlă mare. Treceam pe un pod, traversând de la strada Trivale pe strada Teilor. Iar când ne întorceam, viceversa: de pe Teilor pe Trivale. Marginile podurilor păreau o broderie de piatră, în stilul arhitectonic neobrâncovenesc. Într-un colț al parcului, grota din piatră adăpostea un izvor natural. Ne urcam pe grotă și priveam în lacul amenajat acolo, plin cu melci și scoici.
INDISCRETUL: Descrie-mi te rog viața păstorească, cum te jucai cu iezii, caprele, țapii...
SALOMEEA-MARIA: Plăcerea noastră cea mai mare era când începeau să fete caprele prin martie. Mâncam colastră, primul lapte gros, dat de mama iezilor. E cel mai consistent, pentru întărirea fizică a iezilor. Mama ne dădea și nouă câte o cană. Restul se lăsa iezilor. Făceam ciucurei roșii, din lână. Îi puneam la gâtul iezilor jucăuși, ca să nu se deoache.
INDISCRETUL: Numai cu lapte de capră nu puteați să trăiți... Carne de porc nu mâncați din joi în Paștele Crăciunului ?
SALOMEEA-MARIA: Marița era o scroafă lungă și rotundă, cu urechi mari, blegi. Cred că se încadrează de fapt din rasa Mangaliță: neagră cu o dungă albă peste spate și piept. Marița, favorita mamei, a trăit cam zece ani. O ținea de prăsilă. An de an făta până în șaisprezece purcei. Aproape o sută cincizeci de urmași... De cu seară dădea semne de naștere, iar mama era pregătită. Îi așternea paie mai multe în coteț. Aprindea lampa, pentru că făta tot pe la trei și jumătate. Ore în șir, maică-mea, Salomeea Coculeanu, stătea lângă ea și avea grijă să nu strivească purceii ieșiți într-o jumătate de oră, la rând, unul câte unul. Trebuia ca să-i pună cu schimbul la țâțe, pentru că primul și pentru ei lapte era vital. Dacă un purcel n-apuca, își pierdea rezistența, murind peste o săptămână-două.
INDISCRETUL: Ce-i dădeați Mariței să mănânce?
SALOMEEA-MARIA: Mama, fiind de la țară, și având pământ la Cocu, aducea porumb și dovleci. Vara adunam știr și urzici din grădinile boierilor din apropiere. Se fierb împreună cu mălai și tărâță de grâu. Mama își punea baza și-n vecinele mai înstărite, ca doamnele Stoica, Udrea, Roșu, de la care lua din două în două zile câte o găleată cu resturi alimentare. Creșteam și două-trei scroafe, dar și câte un porc. După vier ne duceam tocmai la Bascov, trecând multe străzi. Marița se ținea după rochia mamei, ținând coada-n sus. Când i se făcea de vier, Marița mușca găinile, alerga caprele, rodea gardul și trebuia dusă imediat. Mama îi zicea: hai, Marița, hai să faci dragoste, că te duc la vier! Și mergea săraca mamă, de pe Zmeurei până la Bascov, traversând tot orașul. Majoritatea oamenilor nu țineau vieri, pentru că-i castrau și-i mâncau de Crăciun. Am mers și eu o dată pe acest drum spre Bascov. Mă dureau picioarele, deși aveam deja zece ani. Dar scroafa mergea țanțoșă, neobosită, voioasă după mama.
INDISCRETUL: Pe câți lei dădeați purceii și godacii?
SALOMEEA-MARIA: Majoritatea vecinilor aveau apoi porci de la noi. Într-un an mama a crescut un porc alb de-al Mariței. Așa de gras era, că nu se mai ridica de jos. L-a vândut aproape de Crăciun, foarte bine. Pe purcei și godaci îi dădea mai mult pe datorie. Dacă mai lua apoi un ban de pe urma lor, era mulțumită. Alți oameni se făceau că uită, nedându-i niciun ban pe ei.
INDISCRETUL: De câte ori făta Marița ?
SALOMEEA-MARIA: O dată pe an, în martie. Celelalte două scroafe, albe, n-au fătat mai deloc. Una a fătat odată doi-trei purceluși. În filmul “Un surâs în plină vară” Sebastian Papaiani râdea de Dem Rădulescu: “Doi ori unu, doi!”. Erau aproape sterpe aceste două scroafe ale noastre. Știu că cealaltă dintre ele a fătat vreo cinci-șase purcei, care la o săptămănă-două s-au îmbolnăvit. Fratele meu, Virgil, a fost pus de mama să le ia gâtul și-am făcut și noi purcel de lapte la cuptor. Au mâncat și vecinii, prietenii, unchiul meu Iancu din Pitești, colonelul.
INDISCRETUL : Nu vă era frig iarna ? Cu ce vă încălzeați ?
SALOMEEA-MARIA: Luam din pădure crengi. Le legam cu sfoară și le duceam pe umăr și pe cap. Iarna le puneam și-n sanie. Toamna căram și saci cu ghinde, castane, pentru porci și capre. Puneam crengile într-o stivă, neacoperite, pe la marginea gardului, pentru că mama nu cumpăra lemne.
INDISCRETUL: Ce vecini aveați?
SALOMEEA-MARIA: Aveam vecin pe Maiorul, care era foarte bogat, cu hectare întregi de livadă. Toate soiurile de meri, peri, pruni, caiși, piersici, cireși, vișini. Toamna, toți copiii de pe străzile noastre treceam prin găurile gardului, prin ulucile ușor îndepărtate. Eu și fetele ne legam cu cordon la rochii. Băieții aveau cămăși legate la mijloc și umpleau sânul de fructe, mai ales de cireșe.
Moașa Rada, stătea peste drum de noi. Avea un dud mare, plin de dude albe. Mă suiam în el când mă întorceam de la școală. Toată după-amiaza eram în dud.
Domnul Udrea avea o mică livadă cu tot felul de cireși. Era și un gard de sârmă ghimpată. Împreună cu Gicuța, cea mai bună prietenă și colegă de clasă, am fost surprinse în cireș de paznic. Eu am trecut ușor, chiar și de sârma ghimpată. Însă Gicuța a rămas cu rochia agățată. Fiind de partea cealaltă, râdeam, pentru că ea striga în gura mare :
- Ești o răutate de om ! Pentru câteva cireșe de la Udrea să-mi rup eu rochia și să mă zgârâi în sârmă...
Þiganii ne furau ouăle din cuibare, găsindu-le prin curte, dar și prin grădină. La un moment dat, țiganca adoptată de o familie, ne-a furat-o pe Steluța, cea mai bună capră a mamei. Era roșcată cu stea albă în frunte. A fost tăiată, iar pielea au lăsat-o la Malotanța. Mama a dat în cărți. Lenuța s-a îmbolnăvit. Trăgea să moară. Abia putea să mai vorbească. A chemat-o pe mama ca să se destăinuie că ea era vinovata. Imediat și-a revenit după destăinuire. S-a căit Lenuța, dar nu prea tare. S-au lecuit vecinii să ne mai fure capre din bătătură. O auzeam pe mama că lipsește pestrița, aia cu gâtul golaș, neagra, roșcata, cocoșul... În vârstă de douăzeci și trei de ani, Lenuța a scăpat. Dar nu s-a măritat niciodată. Trăia cu elevii de la școala de ofițeri tanchiști. Este femeia care l-a făcut și pe frate-miu, Virgil, pe când era cadet, să-și piardă virginitatea. Lenuța a făcut o fețiță, care n-a avut aceeași soartă. Numele ei este Adriana. Deșteaptă nu era nici ea prima dată: își bătuse joc de ea un așa-zis logodnic. Pe Adriana am întânit-o mai târziu la Brașov, măritată cu trei copii.
INDISCRETUL : Cum petreceați voi, adolescenții, tinerii de prin Pitești, prin anii revoluției din Ungaria ?
SALOMEEA-MARIA : Vara, plecam pe caniculă la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, dincolo de centrul Piteștiului, înspre răsărit. Treceam printr-o gospodărie agricolă, sau grădină de stat, unde erau sădite roșii cât pumnul. Cumpăram de la chioșc câte o franzelă caldă, mirosind îmbietor. Culegeam roșii din gospodăria agricolă. Toată ziua, asta era mâncarea noastră la râu. Copăceii de pe mal cu liane, nisipul fin pe maluri, apa limpede cu mulți pești, păsările cântătoare... ne făceau să ne simțim ca-n balade.
În adolescență mergeam cu un grup de fete și băieți tot pe malul râurilor. Eu și fratele meu luam patefonul cu plăci. Cântam, dansam. Ce știam pe-atunci? Cântecele oltenești, cântecele ostășești, șlagărele muzicii românești dar și cele străine de ultimă oră. Povesteam întâmplări adevărate, bancuri. Înotam, alergam prin apă. Băieții făceau scufundări pe la gropile adânci.
INDISCRETUL: Ho! Ajunge. M-am săturat. La revedere, doamnă Salomeea-Maria. Aveți amintiri tare frumoase. Poate vom continua interviul altădată, sau niciodată...

***

INDISCRETUL: Să fi fost pe-atunci Pitești un oraș cu viață înseninată?! Piteștenii, de orice vârstă ar fi fost ei, chiar petreceau pe deplin? Mai degrabă își petreceau în așteptare lunile, anii, deceniile... Pentru că exista aici și “fenomenul”, “experimentul” Pitești!
Minunea exorcizării demonizatului din Gadara nu prea se potrivește lagărului de la Pitești. Aici a trăit un demonizat mult mai mare decât cel din veacul împăratului Tiberius, al lui Iisus Hristos și al lui Iosif Flavius. La Pitești schingiuia “studenții” tătuca Þurcanu, supranumit “cel cu șuba”.
Voi cita, din Clara Mareș, “Fundamentele experimentului Pitești. Manualul comunist de instrucțiuni privind războiul psihotronic” (în Arhivele Securității, vol. II, Editura Nemira București, 2006, pp. 110-112):
“O confirmare a profundei modificări la nivel psihologic pe care au cunoscut-o deținuții la Pitești este faptul că, după încheierea reeducării și mutarea unora dintre ei la alte penitenciare, simpla pomenire a numelui lui Þurcanu sau doar a poreclei sale, “cel cu șubă”, stârnea reacții nervoase necontrolate și expresii de groază de nedescris celor care îl cunoscuseră. Teroarea era adânc implantată în psihicul celui care cunoscuse reeducarea.
Pe cât de brusc începuse, reeducarea s-a terminat în același fel, în anul 1951. Fără nicio explicație, deținuții au început să fie transferați la alte penitenciare. Inițial, planul autorităților fusese acela de a extinde procesul reeducării și în alte închisori, folosind aceiași oameni care suferiseră enorm la Pitești, însă izolarea și teroarea de la Pitești nu au mai putut fi reconstituite în niciun alt loc.
Singurele locuri în care s-a avansat relativ pe drumul reeducării au fost lagărul Peninsula de la Canal și Gherla.
[...] La Peninsula, unde au fost trimiși circa 300 de studenți reeducați, izolați în barăcile 13-14, unde noaptea atrăgeau diverse persoane pe care le supuneau la chinuri pentru a le reeduca, procedeul n-a putut rămâne un secret, căci torționarii aveau legături cu ceilalți deținuți, și vestea s-a răspândit.
Inițial, administrația n-a luat nicio măsură, însă protestele repetate ale deținuților au obligat-o să oprească torturile.
[...] După transferul reeducaților în alte penitenciare, secretul celor petrecute la Pitești nu a mai putut fi păstrat. Treptat, unii dintre aceștia au început să-și alunge teama și să povestească ceea ce suferiseră.
Pe plan politic, în anii 1952-1954, lupta pentru putere de la vârful partidului comunist dusese la arestarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca și Teohari Georgescu. Al. Nikolski, orientându-se rapid, s-a dezis de aceștia, contribuind chiar la anchetarea lor. Acesta este momentul în care decide să se detașeze și de responsabilitatea crimelor de la Pitești, care ar fi putut avea un efect de bumerang ulterior. Dispune o anchetă a cazului, căutând țapii ispășitori. În urma procesului inițiat în octombrie 1954 au fost condamnați la moarte toți foștii legionari care acceptaseră să joace ingratul rol. Excluderea celorlalți, în aceeași măsură vinovați, avea doar rolul de a acredita teza oficială, aceea că legionarii din străinătate le-au dat ordin celor rămași în țară să submineze regimul comunist prin dezlănțuirea terorii în închisori, profitând de lipsa de vigilență a administrației penitenciarului. (V. Ierunca, Fenomenul Pitești, Editura Humanitas, 1990, p. 12)”.

Este o simplă întâmplare și regretabil că în interviul despre suine, porcușori, pușculițe goale, sărăcie, acordat de intervievata Salomeea-Maria apar parcă telegrafiate morse, în două colțuri îndoite numele Udrea, Lenuța și Stoica. Nu este nicio aluzie politică – pe (de) listă fraudată. Nici despre Valeriu Stoica, altă personalitate pelistă, din păcate inactuală față de prima.
Chiar dacă felul de-a povesti al Salomeei-Maria (Vișan), al maică-mii, vi se pare liricoid, doar pe alocuri hilar-involuntar, mie, celui căuruia mi-a plăcut romanul Trunchiul și așchia de poetul Marius Robescu, mi se pare Piteștiul și Argeșul unul dintre locurile rădăcinilor, măcar din genealogia mea, dacă nu-i și al Munteniei... Precum și felul oamenilor argeșeni, oameni dintr-o bucată, chiar dacă ar fi priviți ori ca prea meditativi, ori ca indivizi excesivi de practici și obișnuiți cu rutina. Însă nu povestitul luat în sine îmi place la Salomeea-Maria – o vorbitoare cam precipitată și obositoare de altfel –, ci povestirea-document, corolată cu alte documente din istoria noastră postbelică.
Povestea Mariței cu cei șaisprezece purceluși, pe care și-a amintit-o Salomeea-Maria mă face să râd în hohote. Nu se compară, bineînțeles, cu “Povestea porcului” a lui Creangă, nici măcar când Marița trebuia dusă la vier, peste mări și țări. Totuși, interviul despre Marița și Pitești a fost înregistrat pe data de 13 decembrie 2009, la două luni de când a început în România marea criză a tăierii (pe) de liste; și a porcilor din liste. Fapt ce nu se vedea nici în epoca interbelică, prin anii 1931-1933, cu ocazia altei mari crize. Altceva mi-a stârnit mie un râs din acela, homeric! Istoricul Liviu Þăranu semnează în revista “Magazin istoric” (nr. 11/ noiembrie 2009) articolul “Eugen Ionescu în dosarele Securității”, cu două rebotezări ale unor volume ionesciene (“Elogii pentru ființe mici” – corect “Elegii pentru ființe mici”, din 1931; respectiv “La scurt timp îi apare un volum de critică literară, « Eu », premiat în 1934 de Fundațiile Regale – corect “Nu”). Curtea insistentă pe care i-a făcut-o DIE (direcția de informații externe a Securității întâi kominterniste) dramaturgului Eugen Ionescu ar fi trebuit să înceteze odată cu acordarea în 1967 de către acesta a unui interviu pentru Televiziunea română. E. Ionescu afirmă în cadrul discuției avute la Paris cu reporterul Manase Radnev că nu se întoarce deloc în România. Măcar că i s-a promis și prin Tudor Vianu, Radu Beligan, Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu – după cum afirmă Liviu Þăranu în articolul citat – că el, renumitul autor al “Rinocerilor”, era așteptat cu brațele deschise, și cu viitoare premii care s-ar fi acordat teatrului său. E. Ionescu se temea să nu fie luat ostatic. În articolul “Povestea unui interviu” (din același număr al “Magazinului istoric”), al celui care l-a obținut, Manase Radnev, am găsit o precizarea “unui factor de ordin politic”, pe care o consider destul de nepotrivită, prin insinuările că dramaturgul român și francez fusese sensibilizat să-i acorde un interviu, numai din cauza destinderii relațiilor româno-israeliene : “A mai fost un factor, de ordin politic, care a contribuit ca Eugen Ionescu să accepte unicul interviu, după știința mea, pe care l-a dat nu numai televiziunii, ci și întregii prese românești în perioada postbelică, până la prăbușirea dictaturii comuniste, în decembrie 1989. La începutul lunii iunie 1967, când am ajuns la Paris, izbucnise marele conflict armat între țările arabe și Israel, iar România fusese singura țară din lagărul socialist care nu a rupt relațiile diplomatice cu statul evreu. Scriitorul, animat de profunde sentimente democratice, mi-a mărturisit că apreciază la justa ei valoare aititudinea înțeleaptă a guvernului român.”
Eugen Ionescu îi oferea dreptul să-l intervieveze nu pentru un ideal, pentru o strânsă prietenie româno-israeliană..., ci pentru că s-a considerat și român, întreaga sa viață. Cine va citi și articolul lui Liviu Þăranu va înțelege că teama lui Eugen Ionescu (de-a se amesteca în încurajarea transfugilor din România, pe care Mircea Eliade îi voise uniți, sau în acțiunea umanitară din Londra a lui Ion Rațiu, “pentru cei eliberați din închisorile comunismului românesc” din 1952) îi provenea din “trecutul” său prea puțin colaboraționist, când a fost atașat de presă la Legația regală a României pe lângă guvernul de la Vichy. Presa de dreapta și de stânga din Franța ar fi urlat dacă Eugen Ionescu pleca în vizită prin România.
Și toată lumea cunoaște motivul, devenit anecdotic al relației diplomatice româno-britanico-israeliene – ce să ne mai ferim după deget! Purcelușii de rasă zburau din Nordul Europei, din Anglia, Danemarca și alte țări spre București și Nordul Ardealului, încă înainte de-a veni Ceaușescu la putere... Noi primeam subvenții din partea Occidentului și a Israelului pe gratis, poate și cu înștiințarea Moscovei. Eugen Ionescu a auzit de acest târg aerian și rutier cu purceluși, godaci, vițeluși, pui de găină. Titlul pamfletar – nu și conținutul tragic – al nuvelei fantastice eliadești “Douăsprezece mii de capete de vite” amintește de anecdotica afacere româno-israeliană cu vitele. Dispariția tirurilor pe-o șosea din mijlocul Europei – motiv simbolic din altă nuvelă a lui M. Eliade – la fel. Nedumerirea securiștilor și spionilor din proza realist-magică și pamfletară a “ultimului Eliade” are baze reale, documentare, după cum vom vedea. Toate didascaliile lui E. Ionescu despre efectele speciale de pe scenă din piesa “Pietonul aerian”, despre ploaia de picioare, capete de păpuși din tavanul bombardat poate fi o referire ironică la negoțul ilicit de care am beneficiat noi, românii – șmecherii Europei de-atunci. Ceaușescu a și motivat expatrierea negratuită a minoritarilor evrei, a celor sași ori șvabi. După ce li se luaseră abuziv proprietățile, acum pierdeau de tot și ceea ce NU mai aveau, însă Ceaușescu motiva tributul în pui, purcei, vițeluși spunând că statul trebuia recompensat pentru că le asigurase educația, pregătirea profesională etc. Ion Antonescu îi dijmuise ca pe hoții de cai încă din vara anului 1941, liberalii încurajaseră încă din 1924-1927 revoltele rasiale studențești – după cum arată Mihail Sebastian în cărțile sale “Cum am devenit huligan”, “De două mii de ani...” și “Jurnal”. Marele pacifist Ceaușescu a învățat de la Gheorghe Gheorghiu Dej să fie un bun negustor, diplomat de piei de pui de cloșcă…
Ca povestea cu Marița să fie deplin justificată, de-un adevăr istoric, citez în final câteva fragmente dintr-un capitol al unei cărți apărute acum câțiva ani, tot în Oltenia lui Păcală : Paul Ștefănescu, Culisele României. Secretele Securității, vol. II, Editura Obiectiv, Craiova, 2004 (pp. 160-163).

“Emigrarea evreilor a constituit mult timp o problemă pentru autoritățile de la București. Numărul mare de cereri de emigrare nerezolvate constituia o pată neagră pentru reputația țării. Soluția avea să vină la sfârșitul anilor ’50, când un om de afaceri britanic, Henry Jacober, care întreținuse legături de afaceri cu România vreme de mai mulți ani și fusese recrutat de D.I.E., a solicitat o întrevedere urgentă cu Gheorghe Marcu, care constituia legătura sa. El i-a spus acestuia că a informat serviciul de spionaj israelian referitor la contactul său cu spionajul român și că urma să i se încredințeze o misiune într-o operațiune specială foarte secretă. Mesajul său consta în faptul că serviciul israelian era gata să plătească guvernului român o anumită sumă de bani, confidențială, pentru fiecare evreu lăsat să emigreze, totul fiind bazat pe o înțelegere nescrisă, amiabilă, între Jacober și Gheorghe Marcu.

Ministerul de Interne exporta... evrei și carne!

La început, Bucureștiul a respins oferta, considerând-o drept o provocare, dar Jacober a insistat. Câteva luni mai târziu, el a propus construirea unei ferme de pui, automatizată, în România, pe gratis, cu condiția ca 500 de familii de evrei să capete permisiunea să emigreze. Conducătorul român de-atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat în cele din urmă propunerea, ca experiment unic. Înainte de sfârșitul anului, o fermă de pui modernă a fost instalată cu discreție la Periș, pe proprietatea deținută de Ministerul de Interne. Când Gheorghiu-Dej a făcut o vizită, după câteva zile, i-a plăcut foarte mult și a aprobat imediat 500 de cereri de vize de ieșire pentru evrei, dând ordin să se mai construiască încă cinci ferme de pui.
Până la sfârșitul anului 1964, Ministerul de Interne devenise cel mai mare producător de carne de pasăre din România. Poseda ferme de pui, ferme de curcani și ferme de porci (producând zeci de mii de animale pe an), câteva ferme de vite și alte ferme de animale, numărând aproximativ 100.000 de oi, toate fiind prevăzute cu abatoare automate, dotate cu congelatoare și instalații de ambalare igienică a cărnii.
Pentru transportul cărnii ambalate dispunea, de asemenea, de un parc de autocamioane TIR frigorifice, marca Mercedes.
Pe la începutul anului 1965, o fabrică de fulgi de porumb construită de Kellog s-a adăugat sectorului alimentar al ministerului.
Toate aceste ferme și uzine de produse alimentare au fost plătite de către Henry Jacober, în schimbul vizelor de ieșire pentru evreii români. Ele au fost construite în aceeași zonă a Perișului și deservite de deținuți politici, o sursă de la care Ministerul de Interne își putea lua veterinarii și inginerii necesari.
« Dacă nu poți găsi în închisoare oamenii de care ai nevoie, atunci arestează-i pe cei care ai nevoie și apoi folosește-i » era răspunsul obișnuit dat de Gheorghiu-Dej, atunci când ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, se plângea că fermele reclamă mai multă forță de muncă decât poate el să asigure. Adjunctului său, Alexandru Dănescu, i s-a dat exclusiv sarcina de a se ocupa de ferme a căror producție era destinată numai exportului în Occident. Henry Jacober a ajutat acest export, atât direct, cât și indirect. Începând din anii ’60, numărul anual de vize pentru emigrare date evreilor români depindea în întregime de ouăle, puii, curcanii, porcinele și fulgii de porumb ce se exportau în Occident.

Spionii DIE racolau… purcei danezi și spermă de taur!!

An de an, D.I.E. s-a implicat tot mai mult în emigrarea evreilor. Trebuia nu numai să mențină « înțelegerea amiabilă Jacober-Marcu » dar și să obțină cele mai bune rase de animale și să le transporte în România cu avioane închiriate, plătite tot de Jacober. Valiza diplomatică transporta mai mult spermă de taur obținută cu ajutorul și banii lui Jacober decât informații secrete...
Totuși, de departe cea mai spectaculoasă tranzacție cu vite condusă de către D.I.E. a avut loc între anii 1958-1965, prin care se scoteau prin contrabandă din Danemarca, cu ajutorul lui Jacober, porci danezi Landrace, vii, necastrați. Porcul Landrace alb, cu urechile pleoștite, ce putea fi întâlnit în Europa centrală și de est, fusese transformat în Danemarca, într-un porc superior prin încrucișare selecționată. Porcii Landrace erau comercializați în Anglia, la Wietshire. Din aceștia se făcea șuncă, aceasta fiind dată comerțului exterior danez. Danemarca și-a menținut monopolul și prețurile extrem de mari, interzicând cu strictețe exportul de porci Landrace pentru creștere. Totuși, timp de șapte ani, DIE a adus prin contrabandă mii de purcei din Danemarca. Aceștia erau anesteziați și transportați la început în automobile diplomatice speciale, iar în cele din urmă în camionete TIR mari protejate de sigilii diplomatice. Până la începutul anului 1965, România producea 50.000 de porci Landrace pe an, toți exportați în Occident în chip de șuncă și slănină cu ajutorul lui Jacober.

Ceaușescu accepta doar dolari...

Înțelegerea confidențială Jacober-Marcu a fost ținută în cel mai mare secret. Primul-ministru Ion Gheorghe Maurer, care era cel mai bun prieten al lui Gheorghiu-Dej, nu știa absolut nimic despre această afacere. Ceușescu însuși a aflat de afacere abia în 1965, când a venit la putere după moartea lui Gheorghiu-Dej. El a denunțat-o ca fiind « scandaloasă », a desființat-o, a transferat fermele de animale în cadrul Ministerului Agriculturii, l-a concediat pe Marcu din DIE și a redus drastic emigrarea evreilor.
Doi ani mai târziu, lui Ceaușescu i-au venit alte gânduri și a întrebat dacă Jacober mai trăiește. La puțin timp, generalul Marcu a fost reînrolat în DIE, promovat în grad (general) și funcție, dându-se ordin secret să ia din nou legătura cu Jacober. De această dată, totuși, schimbul nu mai consta în ferme de animale, ci în valută forte (dolari). Acum operațiunea a devenit mai secretă decât oricând.”


Cred că vierul de care se îndrăgostise Marița din Pitești, așa de mult încât îi făcea și șaisprezece odrasle, era din rasa Landrace îmbunătățită!
Dovada: avea urechile pleoștite, ca mă-sa...