Miracolul Crăciunului

Motto: ,,Rugăciunile copiilor deschid cerurile’’


M-am născut într-o luni dimineața, când soarele își trimitea primele raze peste satul de la poalele Apusenilor. Acesta a fost momentul în care ființa mea s-a contopit complet cu satul H, care nu este un sat oarecare și nu a fost nicicând altfel, deși m-am depărtat fizic de el in urmă cu 40 de ani.
Satul Halmășd este biserica din sufletul meu, iar intâmplarea pe care o povestesc revine mereu dureros, rănindu-mi sufletul.
Era prin anul 1954. Iarna era grea. Sărăcia era multă și în același timp statul știa cum să-și îngenuncheze țăranii prin cote care le depășeau puterile. Cei care nu-și puteau plăti dările erau duși la închisoare, țara era plină de ele și atunci. În acele vremuri tulburi, eu aveam cinci ani, fratele meu, Cornel, trei ani, iar cel mai mic, Mitruț, avea doar doi ani; eram ca trei ulcele, cum spunea în glumă bunica mea, mama tatălui meu. În urmă cu ceva timp, tatăl meu a fost luat de jandarmi și a fost dus ca un răufăcător la pușcărie, deoarece nu a obținut atâta recoltă, fiind și un an secetos, încât să poată plăti cotele „datorate” statului român. Și atunci se trăia boierește din munca altora.
Într-o zi, bunica mea a venit pe la noi să ne mai aducă una alta de-ale gurii, necăjită de starea în care am rămas după ce preceptorul a încărcat toată bruma de avere să umple visteria stăpânirii din acea vreme.
- Floriță, iaca ce am auzit eu de la mama mea cândva că, dacă faci o prescură din grâu rugat, Dumnezeu îți indeplinește orice dorință. Fă și tu una că poate se va înmuia inima judecătorului, care-i va da o pedeapsă mai mică Mitrului nost'. Și, cine știe, poate de Crăciun îl vom vedea acasă, zise bunica.
- Dar cum să fac asemenea prescură, mamă? întrebă Florița.
- Iacă așa: alegi un pumn de boabe de grâu curat, apoi iei bob cu bob între cele 3 degete cu care îți faci semnul crucii și spui asupra fiecăruia câte un Tatăl nostru, zise bunica.
- Adică, iau un bob, îl țin între degetele cu care mă închin și rostesc Tatăl nostru, iau al doilea bob și tot așa până termin toate boabele? întrebă maică- mea.
- Da, după ce te-ai rugat pe fiecare bob, macini boabele, apoi într-un vas de lemn pui o cană de apă sfințită de la Bobotează, dacă mai ai in casă, adaugi grâul măcinat, frămânți bine, faci apoi o prescură mică pe care o însemnezi cu priscornicul și o duci la Popa nostru care va face o Liturghie așa cum știe el. Prescura trebuie să ajungă cumva la Mitru la închisoare ca să o mănânce și tu vei vedea cât de mare este puterea rugăciunii.
- Bine zici, mamă, că dumitale știi că pe nedrept l-a închis pe omul meu. Dacă nu a putut plăti cotele înseamnă că nu a avut de unde sa le plătească, zise maică-mea.
- Vorbește lumea în sat că cinci căruțe au fost încărcate numai cu zestrea de la măicuță-ta, zise bunica cu amărăciune.
- Ei, ei, douăzeci de perne cu toc cusut de mâna mea, zece țoale, ștergare cu fir in cruce, poale țesute la război cu fir ales, spăcele și zadii cusute de Veronica Danciului, zise maică-mea oftând.Tot ne-a luat: două bivolițe cu lapte, găini, porci. Amu ce le-oi da pruncilor să mănânce?
- Mitru să vină acasă, că un om harnic le face pe toate la loc dacă în casă este pace și înțelegere, zise bunica cu ochii în lacrimi.
- Dacă i-ai fi văzut pe pruncuții mei cum stăteau speriați în ocol neștiind ce vor oamenii aceia care încărcau totul în căruțe. Și dacă i-ai fi văzut cum plângeau sărăcuții, de piatră să fi fost ți se rupea inima de mila lor. Doar preceptorul își vedea de treabă, indiferent. Oare de ce nu-i dreptate pe lumea asta?
- Dreptatea-i doar la Dumnezeu, fă tu ce te-am sfătuit și vei vedea că totul va fi bine, zise bunica mâhnită, ieșind din casă.
După plecarea bunicii mele, maică-mea s-a pus pe un plâns amarnic, simțindu-se neputincioasă în îndeplinirea ritualului, deoarece îi fusese rușine să-i mărturisească bunicii mele că preceptorul a găsit până și sacul de grâu ascuns în podul casei.
"Mânca-i-ar focul iadului pe toți oamenii răi" , gândi maică–mea în timp ce-și ștergea cu șorțul lacrimile de pe obraz."Mă duc să împrumut un pumn de grâu", își spuse ea în timp ce deschise poarta de la uliță și se îndreptă spre casa vecinei sale, Floarea Pandor, care știa necazul nostru.
Nana Pandor i-a pus într–o ulcică un pumn de grâu, apoi a umplut o coșarcă cu boabe de porumb iar pe deasupra a pus câteva mere pentru noi, copiii. "Așa de rușine mi-a fost când am simțit mila ei", mi-a mărturisit mai tarziu, peste ani, maică-mea.
"Ce a făcut Nana Pandor pentru mine, în vremurile bune făceam eu pentru oamenii săraci ai satului", îmi spuse ea.
- Pruncii mei, haideți să mă ajutați! a zis ea când a sosit de la nana Pandor. Trebuie să-l aducem pe tatăl vostru acasă, de aceea vom spune împreună rugăciunea care face minuni dacă este spusă cu credință, căci glasurile voastre ajung mai repede la Tatăl Ceresc.
Ne-am așezat la masă, în timp ce maică-mea răsturna ulcica de grâu. Tare ne-am bucurat!
Cornel, fratele meu luă repede un bob de grâu și-l mestecă lacom.
"Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească –se Numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne lăsa pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este Împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururi și in vecii vecilor. Amin.Doamne, Tată Ceresc, adă-l pe Mitru nost’ acasă din pușcărie”.
Bob cu bob, rugăciune după rugăciune, noaptea era pe sfârșite. Afară cerul înnorat prevestea zăpada. Vântul vuia cu putere și crengile nucului de lângă casă se zbăteau neputincioase, lovind din când în când fereastra.
"Tatăl nostru, care ești în ceruri ... adă-l pe Mitru nostru acasă”, așa continua ca o litanie ruga noastră. Lumina lămpii pâlpâia și mai erau câteva boabe de grâu pe masă, doar maică-mea continua rugăciunea că noi, copiii, am adormit cu gândul la boabele aurii ale lanului de grâu în lumina verii.
Prea grea era povara pentru o femeie tânără, a cărei tinerețe se risipea în încercările destinului.
"Eu l-am iubit pe tatăl tău tare mult - îmi mărturisi ea peste mulți ani. L-am iubit încă de când eram colegi la școală". Și cum să nu-l iubească, când tatăl meu era un barbat frumos, înalt, subțire, cu ochii căprui, iscoditori, cu privirea indrăzneață, care-și ținea semeț capul, conștient că Dumnezeu l-a hăruit cu frumusețe și istețime. Acum mândria lui a fost îngenuncheată de neputința achitării cotelor .
Îmi amintesc că maică-mea ne-a luat în brațe, punându-ne în pat și acoperindu-ne cu un țol vechi de lână. Eu m-am trezit, dar stăteam cuminte în pat lângă frații mei, căci era cald și-n același timp o puteam urmări pe maică-mea cum îndeplinește un ritual ce-și are rădăcinile în timpuri demult uitate.
Ea s-a spălat, a dereticat nițel prin casă, apoi a îngenuncheat și s-a rugat lui Dumnezeu să- i dea vrednicia de a termina ce a început.
A luat o piuă de lemn, a pus boabele de grâu și a început să le zdrobească până ce acestea au devenit un amestec de făină și tărâțe. A răsturnat uruiala într-o covățică, a pus o cană de apă sfințită și a început să frământe rugându-se necontenit celui care ne-a creat: "Tatăl nostru, care ești în ceruri... adă-l pe Mitru acasă”.
După ce a copt prescura, maică-mea s-a îndreptat spre biserica unde îl găsi pe preotul Dragomir, care, întâmplător le era naș de cununie. Părintele Dragomir știa necazul sătenilor și de multe ori grăia vorbe amare și grele la adresa stăpânirii dar acum era tare mâhnit de nedreptatea ce se făcuse finului său.
După ce a făcut cele de cuviință, i-a zis mamei mele:
- Să dea Dumnezeu să-ți răsplatească credința ta, Floriță, că doar noi suntem creația Sa și el este Tatăl nostru și noi toți suntem copiii săi.
- Nu stiu, părinte, cum să trimit această prescură la Mitru, zise maică-mea îngrijorată.
- O duc eu, fină dragă, chiar mâine voi lua trenul spre Gherla și cred că gardienii văzându-mă față bisericească, m-or lasa sa vorbesc cu Mitru, ba chiar să-i dau și prescura.
- Voia lui Dumnezeu să fie, zise maică-mea simțind că în sufletul ei aprinde din nou speranța.
De atunci au mai trecut 3 săptămâni, mai era una până la Crăciun și satul se pregătea pentru întâmpinarea sărbătorii așa cum au făcut-o pănă acum moșii și strămoșii lor. De-a lungul satului se auzea în zori de zi guițatul porcilor sacrificați, iar din case răzbatea un miros îmbătător de bucate alese.
Așa a trecut toată săptămâna fără nici o veste de la tatăl meu. A venit și Ajunul
Crăciunului. Prin sat era forfotă mare. Din case răzbăteau mirosuri ațâțătoare de cârnați și sarmale, de cozonac și prăjituri, doar în casa noastră pe sobă fierbea o oală cu supă de cartofi pe care o vom mânca fără smântână, căci Lomba noastră, bivolița care dădea laptele cel bun și gras, demult a fost sacrificată, ajungând ca hrană altora. Dar vorba mamei mele: Crăciunul vine și trece, iar omul își bucură vremelnic pântecul.
În casa noastră săracă va veni cu siguranța Crăciunul, chiar dacă nu-l ademeneam cu mirosuri apetisante, el intra deopotrivă și-n casa bogatului și în cea a săracului. Lampa era aprinsă și arunca lumini și umbre prin colțurile camerei.
Afară începu să ningă, cu fulgi mari cum doar într-o noapte de Crăciun se
întâmplă. Stele cuminți priveau pământul bucuria oamenilor așteptând misterul făgăduit de cei trei magi. Prin sat se auzeau colindători: "O, ce veste minunată..."
Noi ne-am adunat în jurul măicuței noastre, am îngenuncheat, rugându-ne Domnului nostru să facă o minune, doar fratele cel mai mic, cu mâinile împreunate, făcea ocolul camerei îngânând și el: "Tata not’, adă pe tata not’ acasă"
Câtă pace în privirea mamei, câtă liniște și câtă iubire plutea în acea cameră! Imediat vor sosi și la noi colindătorii dar nu știu de ce eu aveam sentimentul că Isus s-a născut aici in casa noastră. Văzându-ne împrejurul ei, din ochii mamei mele au izvorât lacrimi fierbinți. Era fericită, toți eram fericiți și așteptam minunea.
O bătaie ușoară în fereastră ne făcu să întoarcem privirea.
- Primiți colindători?
Și în pragul ușii se ivi un bărbat înalt, bărbos și obosit de drum lung.