Părea adormit când, întins sub spărtura din tavan, lăsase zgomotul supărător să inunde încăperea.
Sprijinit de tejghea, patronul părea să-și tragă sufletul după un efort considerabil. Strâmbându-se la fiecare înghițitură de bere amară, Druțu cerceta încordat mogâldeața învăluită în mantaua grea.
Nimeni nu se grăbea să plece, fiecare mai aștepta încă ceva. Într-un târziu, Înlănțuitul făcu pe placul mulțimii și se ridică greoi, fără a lăsa să i se deslușească pe chip altceva decât oboseală. Ștergându-și cu mâneca aspră broboanele izvorâte pe fruntea brăzdată de cute adânci, se apropie de cel care i se păru a fi mai bogat dintre toți.
-Dați-mi un nume, rosti el abia șoptit și firesc, cu ulcica întinsă. Bogătașul îi turnă tot ce mai rămăsese din vinul său scump. Urmări apoi, mestecând, cum înlănțuitul reia formula în dreptul fiecărei mese, unde i se turna tot felul de băuturi amestecându-se în ulcică în carcaletele beției sigure.
Lui Druțu, turnându din berea sa amară, cuvintele aproape stinse păreau să facă aluzie la nefericirea sa din ultimele zile. Nu mai auzea glasul stins al Măndiței, în glasul oricărui străin care întâmplător îi adresa două cuvinte; era doar un gând dureros, o străfulgerare ca un junghi care paralizează.
Privi nedumerit cum Înlănțuitul, însetat, își șterge barba mușcându-și ascuns buzele. Sub aspectul său hidos, se ascundea ceva plăcut ca o cicatrice familiară. Când sfârși, patronul se apropie cu-n zâmbet placid și, bătându-l blând pe spinare, îi strecură în buzunare câțiva covrigi și-l îndrumă, purtându-l pe după umeri, spre ușița de lângă sobă.
Era aproape dimineață când, Jintaru și Druțu înotau prin noroaiele unei străzi înguste, răsuflau greu cercetând umbrele de case întunecate ascunse pe după pomii încă golași. Nu se ivea nici o geană de lumină, bălțile luceau slab iar drumul li se părea a fi un drum imens de noroaie.
Ajungeau într-o fundătură, a treia fundătură de când părăsiseră cârciuma . Blestemând, erau siliți să se întoarcă și să încerce un alt drum pustiu.
Se rătăciseră în vălul ploii vuind năucitor; blocați, încercară să se orienteze ștergându-și ochii împăienjeniți și frecând zadarnic mâinile înghețate. Renunțară să mai înoate orbește prin întuneric găsind printr-o minune o fântână cu acoperiș de țiglă, împrejmuită cu gard de scânduri putrede. Învăluiți de apăsarea ploii, priveau amândoi în hăul fântânii simțind aburul călduț învârtejit de suflarea neagră a vântului.
-Ce-a mai rămas din noapte o să pierdem aici, gândi cu glas tare Druțu.
Celălalt îl privi cu mirare, apoi plecă ochii într-un gând nemărturisit. Scociora pământul cu picioarele, răsturnând pietrele și izbindu-le de colacul fântânii, le sfărâma înveselit de scântei. Una din ele sări prea sus și , lovindu-se de pereți până jos, frământă luciul apei nevăzute, acoperind pentru o clipă, într-un fior de stropi, zgomotul ploii.
… - Iar Măndița o fi găsind tocmai acum timp să vină, continuă Druțu cu o urmă de reproș în glas.
Nu observă la Jintaru decât neclintirea. Poate era încordat; se oprise în sfârșit din scociorâtul său enervant fără să răspundă. Își imagină cum Măndița, în pardesiul ei bej, cu gulerul ridicat și fără umbrelă, se așează pe pragul ușii să- aștepte plângând și blestemând zumzetul monoton al ploii de seară.
Și cheia, cheia zace sub ștergarul din fața ușii; în casă e dezordinea instalată imediat după plecarea gazdei, dar e cald și nu va fi tentată să renunțe.
Ar rămâne, dacă ar găsi cheia, ar aprinde focul să-și facă un ceai. Cu siguranță, n-ar găsi zahărul; până și gazda uită unde îl pune. Ar căuta prin cărțile lui împrăștiate pe jos prin toată camera și e posibil să cadă dintre paginile uneia o fotografie îngălbenită de vreme, pusă ca semn. Din hol ar urca câteva trepte pe scara de lemn să arunce o privire în pod, și să asculte darabana ploii pe acoperiș. Ar fi bine să adoarmă așteptându-l, dar el nu poate decât să scuipe în apa scurgându-se șovăitor până la șanțul plin de pe marginea drumului, printre pomii aceia piperniciți și golași.