agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1589 .



Șarpele de aramă (VI)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ardagast ]

2010-01-01  |     | 



O aripă albastră de libelulă.
Nicicând ispita nu fusese mai mare, nici foamea, setea sau dorința de a-i vedea pe temniceri năvălind să-l chinuiască nu-l îmboldeau mai tare decât amăgirea arzându-l cu scântei reci de ametist să-și întoarcă obrazul tras de la perete. Avea impresia că acea minunăție, neanunțată de nimeni, era o certitudine în lumina pătrunzând într-o bănuială a unei dimineți de primăvară, printr-un vitraliu al clipei scăpată din corsetul realității, aprobând imaginile nefirești ce prindeau viață pe peretele coșcovit.
Să fie oare o încurajare a planurilor de evadare? Se întreba astfel fără temei, fiind sigur de suspiciunea obișnuită a temnicerilor, dar se lăsa prins de alte plăsmuiri, amăgindu-se cu gândul unor înlesniri făcute apropierii deznodământului, putând să le pară mai puțin depărtat decât apreciase el. Încercând să nu meargă pe drumul firesc conform așteptărilor lor, renunță la bucuria atingerii unui lucru nou dar, desigur, înveninat și mai atrăgător decât peretele rece, de care nu-și dezlipea fruntea
Se prefăcu adormit, căutând un moment prielnic în care, ochii iscoadelor obosind, să-i lase răgazul să înfulece mâncarea și să se convingă că nici un obiect nou (nici urmă de aripă de libelulă!) nu e lăsat ca din întâmplare în preajmă pentru a-l înștiința de suspiciunea temnicerilor.
Auzea forfota lor, surprins iarăși de năvala lor în celula sa și distingând cum, cu gesturi precise, i se pregătește un alt pat al suferinței. La fel de bine puteau doar să vâneze șobolani și să sfințească celula aducând cu ei un preot. Era de dorit să renunțe la greva sa și să-și întoarcă ochii de culoarea humei pentru a mulțumi pentru hatârul ce i se făcea și pentru a primi binecuvântarea. Preotul–călău, respectându-i încăpățânarea de a rămâne într-un somn prefăcut, ridica ca pe un act de identitate aripioara închipuită, apropiind-o de lumina unei lumânări ce boteza celula.
- Nu-i cunoaștem numele și, oricât ne-am străduit, nu am reușit să i-l smulgem, spunea regulamentar unul din temniceri, ținând de coad , cu mâna înmănușată, un șobolan mort. Tot ce știm e că bolborosește în somn despre o aripă de libelulă.
Preotul se apropie să-i pună mâna pe umăr, îmbărbătându-l. Simți fiorul cald al atingerii, vocea blândă îi furnică ceafa și se întoarse puțin, gata să vorbească, dar se răzgândi și scăpă căutând amintirea unui vis.
Un oraș înzăpezit și o babă nebună i se arătau pe fondul unei dureri de dinți care-l trezea.
Refugiul: o stradă pe care zăpada fusese proaspăt curățată.
Exclamație: „Cât de mult aș vrea să văd orașul acesta când plouă!”
Case amărâte, un parc, străzile aglomerate, pomi piperniciți și un spital cu morgă, capelă și crematoriu. Numai ploaia nu! În zăpăceala acelei dimineți, baba nebună ieșise cu reșoul sub braț amenințând că va provoca apocalipsa. Purta încălțări ca tălpile picioarelor de elefant făcute din cutii de carton și tasa cu ele zăpada pentru a face loc reșoului fierbinte. În jur: oameni mirați, polițiști nepăsători și vânzătoarea de ziare cu ochii blânzi, lăcrimând de frig și obrajii învinețiți de cuberoze. Doi lucrători, ieșiți dintr-o gură de canal aburind, se apucară fără șovăire să bată pe rând în reșoul bătrânei. El rămase neclintit, uitase de ploaie. Zadarnic bătrâna se agită pe lângă reșoul stricat și îi cere ajutorul împotriva lucrătorilor în salopete jegoase; el vede cât de repede se topește zăpada și caută să–și găsească un refugiu înainte ca strada să fie inundată. Durerea de dinți revine mânându-l să se trezească, dar alt oraș îl atrase și, aici, toți trercătorii îi par cunoscuți.
În sfârșit, începe să plouă pe strada aglomerată; oamenii învăluiți în șiroaie răzlețe se adună în grupuri mari și, uzi leoarcă, așteaptă.
E firesc să fie posomorât că nu găsește o baltă potrivită pentru a-și confrunta chipul cu cel al bătrânei murdară acum de praf de cărbune. Simțea nevoia unei astfel de oglindiri fade, dar nu mai putea întârzia în orașul de gheață, topindu-se încet în ploaia caldă asemenea nebunei asfixiate.
În fiorul atingerii preotului călău, se gândește
pipăindu-și barba încărunțită.
Bunătatea prefăcută a temnicerilor ieșiți la vânătoare de șobolani îl irita. Refuza să semneze actul de eliberare condiționată, știind prea bine că situația nu i se poate îmbunătăți. Rămânea în aceeași celulă, preferând să fie în atenția directorului închisorii. Dacă ar fi acceptat, l-ar fi uitat repede întrerupând șirul micilor lor atenții, iar lacătele detenției sale ar fi ruginit ferecate.
Închis în același beci adânc, legat în lanțuri, nu i-ar fi simțit cum, din fotoliile lor l-ar fi observat gânditori, amăgindu-se unul pe celălalt cu câte o soluție.
Așadar, începea să le vorbească, întorcându-se spre mutrele lor copleșitoare de șobolani flămânzi.
Spovedindu-se preotului, îi enumera toate păcatele datorate înlănțuirii și singurătății:
„ Am furat gândul altuia, părinte; iartă-mi păcatul, rogu-te! Se făcea că stăteam după peretele acesta, după cum stau și în momentul de față; gândeam că el poartă celălalt nume al meu.
Am și ucis, părinte, mulți din șobolanii înfricoșători care mă cercetau cu ochii tăi. I-am omorât cu gândul celuilalt și am stat să-i văd cum se chinuie să moară cu boturile unse în sângele meu otrăvitor. Am gândit, părinte, că durerea umilinței nu este a mea. Așa luam derâdere singurătatea celuilalt. Ocazional, îi port numele ajungând să cred că eu sunt cel care trebuie să-ți ierte păcatele și să bea din inima ta plină de prihană, ca dintr-o cupă plină de venin, miile de nume pe care am să le găsesc atunci când voi avea în față, nu un perete mut, ci un labirint plin de înțelesuri.
Așa părinte, pentru păcatele mele săvârșite cu gândul, refuz libertatea voastră aparentă; prefer să rămân aici, pe acest pat tare, codificându-mi identitatea în iluzii. Par eu un vas de cinste gol sau o cochilie plină de mâl gras, dar, în fața ta, acuzatorul meu cu mustăți de șobolan, nu stă decât o biată ființă care refuză să primească naiv vreo picătură din libertatea voastră”…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!