agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-05 | |
Așezată confortabil pe scaunul din bucătărie, femeia scufundată în propriile amintiri, tricota frenetic. Din când în când își arunca fugar privirea prin geam, sincronizând gestul, cu depănatul lânei pe deget.
Nimeni și nimic nu o puteau întoarce din negura vremurilor în care intrase cu gândul. Pentru o clipă își odihni privirea pe rama unei poze din care zâmbea un copilaș. “Ei… băiete… dacă ai ști tu ce emoții mi-ai produs când ai venit pe lume...” își spuse zâmbind trist amintirii ce bătea la ușă. Era într-o zi de vineri, obișnuită ca toate de acest fel. Plecase însoțită de Dan la muncă încă din zori. Totul părea a decurge normal după un tipic ce se derula în fiecare zi cam în același mod. Traseul până la fabrică străbătut pe jos, inapetența pentru conversația cu Dan, starea de oboseală permanentă accentuată de sarcina care ajunsese la luna a șaptea, erau momente ce-i creau dorința de introvertire. Ajunsă în secție și văzându-se scăpată de toată nebunia de zi cu zi pentru a obține o fază de lucru mai bine plătită, s-a apucat cu tot aplombul să-și facă treaba. Nu era greu ceea ce avea de făcut. Muncea stând pe scaun ceea ce în general îi dădea posibilitatea de a se simți în apele ei. În ciuda acestul fapt, în acea zi, o stare de oboseală copleșitoare începuse să o neliniștească. Își dorea să doarmă, să doarmă și să nu mai facă nimic. N-a avut curajul a se învoi de teama acuzelor pe care cu siguranță Dan i le-ar fi adus. Ar fi sărit sărit din nou cu gura, ca de fiecare dată acuzând-o că are întâlnire cu cine știe cine. Tocmai ei să i se impute una ca asta, ei, care abia își ducea corpul a cărui burtă umflată îi îngreuna fiecare pas! Primele ore au trecut cu încetineală, și chiar dacă munca-i era ușoară, istoveala pusese stăpânire pe ea. După pauza de masă, Dan, o zbughise afară din întreprindere, pentru a procura din nou nelipsita băutură. Nu-i păsa câtuși de puțin de prevederile decretului 400, acel decret cu interzicerea consumului de alcool în incinta întreprinderii. Cam pe la orele amiezii, Luminița simți dintr-o dată, un val călduț prelingându- se pe picioare. -Doamne! Cred că m-am pișat pe mine! Exclamă ea, pentru a preîntâmpina eventualele răutăți venite din partea colegelor. -Te-ai scăpat sau ți s-a rupt apa? O întrebă una din colegele mai mature. -Nu știu… pentru că n-a fost ca de obicei când mă trece… “ -Fugi repede și spune-i lu’ bărbat’-tu să cheme salvarea, că-ți veni timpul să naști! A continuă aceasta oarecum îngrijorată. - Dar nu mă doare nimic! Și apoi mai am încă două luni până la soroc, răspunse Luminița ușor speriată. -Dute nu mai sta! Ce vrei să-l faci aici? Ascultă și tu de una mai bătrână, și nu te mai moșmondi cu lucrul că de-acum, din clipă în clipă durerile pot veni! Dezorientată, tânăra femeie își căută consortul. Îl găsi în spatele secției unde alături de alți bărbați mucea la întins fier-beton. Era ușor abțiguit, și văzând-o venind, o întrebă cu răutate : -Ce faci dom’șoară iar n-ai chef de muncă? Iar ai ieșit a plimbăreală, să vezi pe cine mai poți agăța? Dute înapoi la muncă, nu trage mâța de coadă, că vezi bine că nu sunt bani “Hmmm! Nu sunt bani, veșnic aceeași și aceeași poveste a banilor! Tocmai pe mine mă acuză c-aș trage mâța de coadă? Mie, care mă spetesc de-mi sar capacele, mie care am spart normele de-am întrecut până și cea mai experimentată muncitoare? Mie, care la salar încasez cât doi? Și unde se duc banii mă rog? Vai cât de nesimțit poate fi! Cât de repede poate uita că lună de lună îi trimit ăleia pensia alimentară! ” Cu aceste gânduri în minte, îl privi cu dispreț și spuse doar atât: - Cheamă salvarea că mi s-a rupt apa! Și... bine că sunt bani de băutură, că iar te-‘mbeți ca porcu’! - Și ce dacă ți s-a rupt apa? Așteptă și tu încă două ore și o să mergem amândoi la spital! Cuprinsă de un val de furie, Luminița n-a mai stat pe gânduri. Cu forța tuturor frustrărilor acumulate în timp își făcu élan și lăsă să-i scape o palmă zdravănă pe obrazul zdrahonului din față. Luat prin surprindere, capul acestuia se duse ‘ntr-o parte în timp ce colegii din jur își dădeau coate, chicotind. Pesemne se așteptau din nou la o ripostă dură ori la ceva inedit care să le alimenteze buna dispoziție. -Ei lasă că vorbim noi acasă! -De ce nu aici? Vrei să mergem la direcțiune acum să discutăm? Ei... hai că mie nu-mi e rușine! Și nici cu capsa pusă nu sunt ca tine! Deci alege: ori mergi să chemi salvarea, ori merg eu la director? Văzând că n-are ‘ncotro, dintr-un birou apropiat, a telefonat după salvare. Câteva ore mai târziu, Luminița se văzu internată, dar fără nici un ban în buzunar. N-avea nici o durere, era doar emoționată și foarte mirată văzând cum celealte femei se perpelesc... unele chiar urlând ca în gură de șarpe. “Oare chiar atât de rău poate să doară? Dar pe mine de ce nu mă încearcă aceste dureri? Să vezi că ne-am înșelat cu toții! Și colega... și medicii... și eu! Nu acum trebuie să nasc, mai sunt încă două luni! Poate de asta nici nu mi-au dat vreun medicament de luat. Ce fel de internare e asta? Dar nu-i nimic că nu-mi strică vreo câteva zile de odihnă! “ Așa se gândea Luminița privind albul tavanului din salon. Zorii celei de-a doua zile, o găsi pe tânăra femeie odihnită și oarecum bine dispusă. “Probabil că azi o să-mi dea medicamente. Sau poate injecții? Dar de ce nu mă doare oare nimic? Cum de altele vin aici și în câteva ore scapă iar eu nu simt nimic? Cu siguranță că azi voi naște! Poate că e posibil și fără dureri. Să vină odată vizita și atunci văd eu ce și cum!” Și ora vizitei a venit. Doctorul se oprea la capătâiul câte unei paciente, purtând mici conversații agreabile cu ea ca și când acestea i-ar fi fost foarte apropiată. S-a oprit și în dreptul patului ei. Cu o mină plictisită îi palpă burtica întrebând doar atât: -Dureri? Luminița negă dând din cap. -Nu-i nimic, când apar să anunți asistenta, mai spuse acesta și ieși din salon. După plecarea lui, una din paciente o întrebă franc în față: -Tu nu i-ai dat nimic? Nu ți-ai aranjat medic cu care să naști? -Dar ce, trebuia să fac asta anticipat? Eu n-am decât șapte luni. Poate că nici n-am să nasc până la nouă! Îi răspunse tânăra celei ce a interpelat-o. -Asta s-o crezi tu! Trebuie să-i bagi ceva în plic. Altfel nu se uită la tine ca la o ceapă degerată! -O să-i dau, mai târziu când vine al meu să-mi aducă bani. Și al ei, n-a mai dat pe acolo. Nici în prima zi după internare nici a doua zi, lucru care n-o impacienta, dimpotrivă simțindu-se destul de confortabil nevăzându-i mutra. În cea de-a treia zi, la vizita desfășurată după același tipic, medicul îi spuse asistentei: - Fătul se află la limita viabilității. Cordul lui este abia perceptibil. Azi, puneți-o la perfuzii. “În sfârști că a găsit o soluție și pentru mine”! Diseară cu siguranță că vom fi doi internați. Și îmi voi strânge în brațe puiuțul. Oare ce-o fi? O fi băiat? O fi fetiță? Fie ce-o vrea numai să scap odată!” Aceste gânduri o motivară în așteptarea perfuziei promise. Și i s-a pus, dar pe la orele amiezii. În fapt de seară, a venit pe lume micuțul. Era vinețiu pe întreg corpul, și era atât de mic, încât îți era frică să pui mâna pe el. Câteva secunde l-a văzut Luminița, apoi a fost dus la incubator. Câteva secunde suficiente pentru a păstra amintirea nașterii primului impuls de dragoste maternă. -va urma- |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate