Azi, când m-am bărbierit, mi-am rupt, din greșeală, o bucată din obrazul stâng. După ce m-am șters cu-n prosop de spuma pentru ras, am dat de un petic din obrazul tău drept. Mă gândesc că l-ai pus acolo, fără să-mi dau seama, aseară, când m-ai îmbrățișat. Poate ar fi trebuit să-mi cojesc ambii obraji, și fruntea, să-mi fi dat nasul la o parte și poate ți-aș fi descoperit chipul. Știi, ieri, vroiam să-ți spun că-n amiezile de vară, vântul își trece adierile prin frunze cu-n foșnet nostalgic, de-ai crede că pomilor le-au crescut fluiere în loc de crengi. Că furtunile, din depărtare, șuieră cam plictisite așteptând sezonul sculpturilor în bolți de copaci. Că o pungă cu plasticul ciuntit la mânere, zboară încolo și-ncoace prin parc, părând că aduna, pentru mai târziu, șoptiri pretențioase. Să-ți spun despre un copil care se juca și sărea pe simfonia nu știu care a păsărilor călătoare. Sau, cum pe străzi, se văd, umblând zăpăcite, larve sentimentale ce-așteaptă să devină fluturii din stomacurile noastre. Mă întrebam, chiar, dacă auzi nenumăratele albine cu ace cupidonale cum zumzăie pe lângă sufletul tău floribund. Acum, însă, nu vreau, decât să mă-ntind pe iarbă, să las ploaia să cadă peste mine, ca din vene să-mi răsară, rușinate, flori de mac, iar din pântecul ca un ghiveci, tu să-ți culegi cel mai frumos buchet din simțirile mele înflorite.