Motto: … Flăcări…ard în flăcări
Când îmi spui că mă dorești…

- Pe cuvânt că asta e ultima dată când mai merg cu echipa… Ãsta nu mai fotbal, e bătălie de stradă, fir-ar a naibii! înjură cu năduf Horia.
De mai bine de o oră, Horia Câru se învârtea disperat printr-un cartier cu căsuțe frumoase, dar întunecate. După terminarea meciului, mulți dintre colegii lui de galerie, înfierbântați de zaibărul pe care îl trecuseră dincolo de porțile stadionului ascuns în pungi etanșe de plastic, provocaseră o mică încăierare cu suporterii Drapelului Albastru. El, Horia, o fire mai puțin bătăioasă, reușise să se strecoare pe o străduță laterală, dar, din cauza întunericului, se rătăcise.
- Să-i ia naiba și pe ăia care inventară nocturna! înjură el din nou. Poate pe zi mă mai descurcam eu, dar așa…
Și bărbatul continuă să umble în neștire, amintindu-și de meciul pierdut de echipa sa favorită. Oltenii dominaseră optzeci de minute, încurajați frenetic de concetățenii lor, suporteri veniți cu multe autocare să vadă o nouă victorie, marcaseră de două ori, dar localnicii, după ce, cu calm, se lăsaseră atâta timp înghesuiți în propriul careu, se încinseseră brusc, marcând de cinci ori. Noul imn al galeriei, “Flăcări, ardem în flăcări, cu oltenii noi ținem!” se stinsese. “Exact cum se zice, aprecie Horia; îs greu ardelenii de pornit, dar…”
Pe când încerca să descifreze, la lumina palidă a telefonului celular denumirea unei străzi de pe plăcuța fixată de un gard, în spatele lui se auzi:
- Psst! Domnu’!
Microbistul venit din Oltenia se întoarse surprins. La o jumătate de metru de el era o femeie blondă, îmbrăcată cu ceva deschis la culoare și scurt, extrem de scurt, cum remarcă Horia.
- Cine, eu?
- Da, dumnievostră… Avieți un tieliefon mobil?
- Dacă … Păi, da, am, recunoscu el, conștient că ea îi văzuse deja celularul.
- Mi-l dați?
Omul rămase pe gânduri. Știa și el, ca oricine, că cea mai veche meserie din lume era foarte răspândită. Dar cartierul acela liniștit ar fi fost ultimul loc unde să se aștepte să fie agățat. În centrul orașului, sau în preajma gării, da, i se mai întâmplase. Dar de fiecare dată se depărtase grăbit și scârbit. Femeile care i se ofereau nu-l ispiteau, oricât de bine ar fi arătat. Și acum se pregătea să facă la fel, dar cea din fața lui îl ținu de mânecă.
- Mi-l dați?
- Telefonul meu? Să ți-l dau ție?
- Ie, dacă vrieți…
Horia deschise gura să spună că nu are decât un Motorola, vechi și aproape stricat, nu putea să ispitească pe nimeni. Dar în acel moment, la lumina farurilor unei mașini, o putu vedea mai bine pe fată. “Bună bucățică!” își spuse el. Într-adevăr, văzuse o femeie foarte tânără, frumoasă și bine făcută, și, așa cum i se păruse de prima dată, îmbrăcată sumar. Nu avea pe ea decât un negligé, nu-și dăduse seama dacă era galben sau roz, care de abia îi depășea talia, lăsându-i dezvelite picioarele lungi și frumoase.
“Așa tânără și frumoasă, păcat că se apucă de prostii!” își spuse Horia. Să fi învățat și ea carte, să fi devenit o femeie cinstită, cu frumusețea ei precis ar fi avut mult succes în viață… Dar așa… să se vânză ea pentru un telefon celular!…”
- Dar să știi că e un telefon vechi și amărât, spuse el.
- Mere? se interesă fata.
- Merge el, dar nu e cine știe ce.
- No, atunci îi fain. Mi-l dați?
Horia profită de o altă mașină ca să mai admire o dată fata. Era frumoasă, ce-i drept, dar el era însurat de atâția ani, își iubea nevasta și nu avea de gând să o înșele cu prima venită.
- Uite, dacă vrei, pot să-ți dau niște bani. Nu am prea mulți, reveni el imediat, cu gândul la biletul de tren pe care probabil că trebuia să-l cumpere dacă nu se mai întâlnea cu colegii de galerie, dar vreo…
- Nu vreu bani. Doar cielularul, no, ghie putieț…
- Celularul… ăăă…
“Nu-i dau telefonul, ce, am înnebunit? Ce-i spun Nicoletei? Niște bani, hai, trecă, meargă, dar telefonul… orșicât, se vede. Nu i-l dau!”
- Îmi pare rău, spuse Horia, încercând să-și desprindă mâneca din mâna fetei.
Dar mai trecu o mașină, și din nou farurile îi luminară din plin frumusețea.
“Frumoasă mai e, Doamne! Păcat de ea!”
- No, știîț… cielularul… rosti ea din nou.
- Ooof! “Pe trei-patru sute de mii aș putea să-mi cumpăr altul, la fel, nu-i decât o gioarsă. Eu mai știu?… Să i-l dau, și să-mi păstrez cartela? Își face și ea planul pe noaptea asta și măcar zic c-am făcut o faptă bună.
- Uite-l, dacă ții neapărat, ia-l, dar îmi țin cartela.
- No, da’ ieu cie s’fac cu iel făr ghie cartielă?
- Ei, pe naiba! Acum mai ai și pretenții?! se răsti Horia. Eu vrusei să fac o faptă bună, dar tu te-ntinzi prea mult. Hai, dă-mi voie, continuă el, trăgându-și mâneca. Cine vrea prea multe nu câștigă nimic!…
Dar o rază de lună se opri chiar atunci pe părul blond al fetei, pe obrazul ei, pe brațul ei, agățat de haina olteanului microbist, apoi pe neglijeul subțire, galben sau roz, că tot nu se putea distinge, care, din cauza brațului întins era acum desfăcut și lăsa să se vadă…
“Aoleu, asta mă bagă-n păcat!” se scutură Horia. Gândul la soția lui care îl aștepta acasă îl făcu să întoarcă privirea de la peisajul luminat de lună. Timp de douăzeci și doi de ani văzuse și admirase multe femei frumoase, dar de toate acele ispite profitase până la urmă tot Nicoleta. Nu putea să facă acum o faptă care l-ar fi coborât în proprii lui ochi, chiar dacă soția lui nu ar fi aflat nimic… Încercă din nou scape, dar fata îl apucă și de cealaltă mânecă. Câteva clipe, Horia luptă disperat cu sine, cu ochii în altă parte, dar lumina lunii insista să-i arate tot ce avea – ce nu avea – fata sub negligé-ul vaporos.
“Doamne, fă ceva să pot scăpa din chestia asta!” se rugă Horia
Dar fata, fără să spună sau să facă nimc, nu-i dădea drumul.
“Dă-mi un semn, Doamne!” continuă Horia să înalțe rugi. “Fă-mă să înțeleg ce să fac!”
În momentul acela, i se păru că fata fu luminată de o puternică lumină roșie, care o făcea și mai ațâțătoare.
“Ãsta e semnul? Înseamnă că…?” își spuse Horia, învins.
- Mergem la tine, sau unde? întrebă el.
- No, la minie! spuse, hotărât, fata, luând celularul din mâna celuilalt și pornind către gardul din spatele lui. Până să se întoarcă și el, Horia auzi beep-urile tastelor de la telefon și mai apucă să socotească câte minute gratuite mai are, când fata spuse:
- Alo! Pompierii? No, vieniț, vă rog, în strada Monumientului, la numărul 31! Ie. Mi-o luat foc casa. Vieniț? No, mulțam fain!