7.

După amiaza zilei de Sfântul Ioan Botezătorul Ruxandra, nevasta lui Iancu Lupu stătea îngândurată în odaia mare și privea pe fereastră, de parcă ar fi căutat îndelung ceva dincolo, afară. Viscolul ce-și făcuse de cap întreaga zi se domolise, apăru soarele. Un soare zgârcit – cu dinți, dar totuși razele lui, ca niște iepurași de lumină săreau jucându-se prin zăpadă și oglindindu-se, alunecau pe gheața Ronișoarei.
Ruxandra ținea pe genunchi deschisă o carte de rugăciuni, din care obișnuia să se roage în zilele de sărbătoare și în serile lungi de iarnă.
Ionuț se juca stând pe podea, lângă cuptorul mare din colțul odăii. Căluțul său de lemn era înhămat la o căruță vopsită în verde și roșu cu o încărcătură de coceni de porumb, pe care o trăgea din răsputeri spre gara care se afla tocmai sub masă, unde cocenii, care nu erau altceva decât bușteni, erau descărcați din căruță și apoi încărcați din nou, de data asta în pantofii mamei sale, care de fapt erau vagoane legate de un bocanc-locomotivă. Când garnitura era încărcată, locomotiva condusă de un mecanic priceput care cu puțin înainte era cărăuș și tăietor de lemne, făcea câteva manevre iar apoi, fluierând și pufăind o lua pe lângă pat spre fabrica din Sighet.
Ruxandra și-a adus aminte de anii copilăriei sale, când se jucau împreună cu Mitruț construind din coceni de porumb fântâni și castele. Pe urmă Mitruț se îmbolnăvise și copilăria ei luase sfârșit. A trebuit să aibă grijă de el, iar după moartea mamei sale întreaga gospodărie a căzut pe umerii ei și a trudit mai rău decât o slujnică până când tatăl său o vânduse ca pe o vită lui Iancu Lupu pentru o pereche de cai, mai bine spus a încercat să o vândă, deoarece nu a primit nimic în schimb.
«Doamne ce bătaie am primit atunci de la el, oftă Ruxandra. Dacă nu l-ar fi oprit Iancu mă omora în bătaie».
Trei săptămâni a zăcut în pat după bătaia primită și nimeni nu intra la ea în afară de unguroaica Melinda. Cât de mult își dorise în acele clipe să intre în odaia ei măcar o singură dată Iancu. Să intre și să o întrebe cum se mai simte, sau să o înjure, să-i reproșeze că nu a fost fată mare, să-i strige în față că e o stricată, o curvă, cum probabil ar fi făcut orice om. Atunci Ruxandra era sigură că l-ar fi iubit pe acest bărbat, deși trecut de a doua tinerețe, dar încă destul de frumos. Dar Iancu Lupu nu intrase atunci la ea, pur și simplu nu îl interesa starea ei de sănătate, îi era totuna dacă scapă cu viață sau moare. Și niciodată nu i-a reproșat că nu a fost fată mare, niciodată nu a jignit-o, nici măcar nu a adus vorba despre acest subiect. A tratat-o ca pe un obiect oarecare pe care-l pui undeva într-un colț ca să nu te deranjeze prea tare, dar totuși când ai nevoie de el să-ți fie la îndemână. Toate acestea o făcură pe Ruxandra să-l urască pe Lupu din tot sufletul său și se jură în sinea ei că niciodată nu va naște copii acestui bărbat fără inimă pe care, în afară de cai și de aur nu-l interesa absolut nimic. Îi era frică că ar urî copiii născuți cu acest bărbat la fel de mult cum îl urăște pe el.
Bătrâna vrăjitoare Rozalina, din Valea Porcului, îi dădu Ruxandrei niște buruieni din care făcea ceai și bea în fiecare seară ca să nu rămână gravidă.
Singura ei mângâiere, când se culca cu Iancu în pat, era că nu el a fost primul bărbat din viața ei, știa că asta îl doare și îi roade sufletul cu toate că tăcea ca o piatră. Și într-adevăr asta îl durea pe Iancu, dar nu atât faptul că Ruxandra nu a fost fată mare cât faptul că vre-un mucos din Coștiui râde pe sub nas, poate se mai și laudă altora că el a tras-o primul pe nevasta lui Iancu Lupu. Râde de el – de Iancu Lupu... Asta îl făcea să turbe de furie și de multe ori se ridica din pat în toiul nopții și se plimba prin curte până dimineața sau se ducea în odaia lui. De multe ori îi venea s-o strângă pe Ruxandara de gât, s-o oblige să-i spună cine a fost primul și apoi să-l împuște ca pe un câine, poate asta l-ar fi liniștit, dar ar fi fost și o dovadă de slăbiciune din partea lui. Cât despre Ruxandra ei îi părea rău de un singur lucru și anume că nu Stepan Haidamaka ci Ilie Liopac cu nasul cârn și părul roșcat, de care râdeau toate fetele din sat numindu-l jidan, a fost primul bărbat din viața ei.
La Iancu Lupu Ruxandrei îi era bine. Nu îi lipsea nimic. Iancu nu se zgârcea, putea cheltui câți bani vroia și să-și cumpere tot ce-i trecea prin cap, niciodată nu o întreba ce a făcut cu banii sau la ce-i trebuie atâta îmbrăcăminte. Ba dimpotriva de multe ori el singur îi cumpăra tot felul de lucruri scumpe, parfumuri și bijuterii, dar Ruxandra niciodată nu le considera cadouri, deoarece Iancu niciodată nu-i dăruise numic, ci aruncând lucrurile pe masă îi spunea:
– Ia vezi ce ți-am luat!
Ruxandra nu-i mulțumea niciodată lui Iancu pentru lucrurile pe care i le cumpăra și nici nu le purta, deoarece îi era silă de ele.
La lucru nu-i dădea voie Iancu să iasă, nici la câmp, nici în grădină, spunea că l-ar face de rușine dacă ar vedea-o cineva lucrând, iar pe lângă casă nu o lăsa Melinda, astfel că Ruxandra își omora timpul brodând sau citind din Sfânta Scriptură. Iancu nu avea obiceiul să iasă în oraș, cum făceau alții, în zilele de sărbătoare. Ieșeau o singură dată pe lună în oraș, când mergeau pe Ulița Jidovească să facă cumpărături. Cât despre vizite... nici nu se duceau la nimeni, dar nici nu primeau pe nimeni, în afară de Cilohedi din Hust, prietenul lui Iancu, dar și acesta nu a fost decât de două ori pe la ei.
O singură dată Iancu a stăruit să meargă și ei în vizită la Cilohedi, imediat după ce s-au căsătorit, dar Ruxandra minți că-i este foarte rău din cauza medicamentelor pe care Iancu i le cumpărase de la cel mai bun medic din oraș, care-i garantase că după tratamentul prescris de el, este imposibil ca Ruxandra să nu rămână gravidă.
Ruxandra râdea în sinea ei de medic, deoarece ea arunca întotdeauna medicamentele în lăturile, pe care le pregătea Melinda, pentru porci.
Auzind un motiv atât de serios Iancu se duse singur în vizită, după ce mai întâi le duse, pe ea împreună cu Melinda la Coștiui, deoarece socrul său căzuse din căruță și își rupse în două locuri piciorul.

Va urma