Câtă diferență! De obicei, nu cad în greșeala de a face comparații, conștientă că fiecare om este o individualitate aparte, cu farmecul sau, dimpotrivă, cu hibele sale. Dar uneori, fără să vreau, mai pic în păcatul acesta. Ca și astăzi, când Mihnea mi-a oferit flori. Evident, trandafiri. Aleși cu grijă, după ce adusese aproape la exasperare biata florăreasă, ambalați corespunzător (nu funda aia, că nu li se potrivește, vezi că unul trebuie să stea mai sus, coada asta le depășește pe celelalte, ai grijă, nu le strivi frunzele!). Mihnea face totul ca la carte. Extrem de pedant, perfecționist, atent la cele mai nesemnificative amănunte. Nu că nu mi-ar plăcea. Dimpotrivă, sunt încântată, chiar măgulită, deși știu că nu o face în mod expres pentru mine, ci pentru că așa este el. Mereu atent la felul în care se-mbracă, la gesturi, la ordine. Totul trebuie aliniat într-un mod anume: lenjeria de pe pat, pijamaua, ceasul de pe noptieră. Toate lucrurile se fac numai într-un anume fel: doar așa se mănâncă, doar așa se ține furculița, etc.
Prima dată când m-a văzut la masă, m-a admonestat: „De ce ții furculița în mâna dreaptă și cuțitul în stânga?” Rămăsesem cu gura căscată, gata să scap tacâmurile. I-am replicat, parcă cerându-mi scuze: „Pentru că sunt stângace. Nu pot să tai cu mâna dreaptă. E vreo problemă cu asta?” N-a răspuns, dar se vedea clar că stângăcia mea naturală îi stricase armonia, amenințând echilibrul său de persoană extrem de riguroasă pentru care e limpede că, dacă bunele maniere impun să ții cuțitul în dreapta și furculița în stânga, n-ai decât să rămâi nemâncat dacă nu poți astfel. Îl simțeam studiindu-mă pe furiș, parcă neîncrezător în faptul că aș fi putut mânca „așa cum se cuvine” mânuind cuțitul cu stânga.
După ce mi-a trecut stinghereala, mi-am propus să mă amuz de întâmplare, povestindu-i câte am pătimit datorită acestei stângăcii care la școală era interzisă pe vremea când eram elevă. Va să zică, nu conta cum te nășteai, trebuia să te aliniezi cu toată lumea, altfel nu erai bun de nimic. Învățătoarea îmi dădea constant peste mână și, pentru că o dată mă revoltasem, încercând să-i demonstrez că fac literele mai frumoase cu mâna stângă, m-a ținut la „arest” cu toți codașii, dându-mi să scriu, cu dreapta desigur, câte trei pagini din fiecare literă pe care-o învățasem până atunci.
La ora de sport, profesorul se răstea la mine când jucam handbal: „De ce nu tragi cu mâna dreaptă? Am să ți-o leg pe stânga la spate!” Încercam zadarnic să-i explic că e ca și cum ar trage el cu stânga. Și, ca să mă învețe minte, în loc să mă lase extremă stângă, unde mă simțeam în largul meu și mai și nimeream poarta, m-a trecut extremă dreaptă, obligându-mă să mă folosesc de mâna aferentă și incompetentă. Astfel că mingile mele nimereau ca oiștea-n gard și dincolo de el. Odată, chiar am ratat la milimetru „creasta” directoarei; mai să mă tundă, nu alta. Avea acest obicei – pardon! metodă pedagogică – de când o reclamase un părinte (milițian!) că ne bate (ăla-i spusese: „În satul ăsta, numai eu bat, cucoană, ai înțeles?); astfel că a înlocuit bătaia cu o metodă pe care noi am considerat-o mai diabolică: coafatul gratis. Fetelor le tundea bretonul, iar băieților le făcea „cărare” pe mijloc. Tragedie, nu alta! Ne rugam de ea să ne „mângâie” cu câteva bețe, dar să ne lase neatinsă podoaba capilară.
Tot de la stângăcie, am tras-o și-n armată, că șeful de Stat Major care ne asista la poligon, nu putea să priceapă-n ruptul capului poziția mea de tragere. „Parcă ești pe dos! Nu folosești umărul care trebuie ca să sprijini patul puștii, nu iei cătarea cu ochiul care trebuie; că despre mâna aia stângă cu care-apeși trăgaciul nu mai vorbim!”
M-am întors triumfătoare de la ținta mobilă, precum un Napoleon în variantă feminină, arătându-i că, din trei gloanțe, am nimerit două în inimă și unul în cap. Dar asta n-a părut defel să-l miște pe insensibilul maior. Ce-i drept, nu-l mișcase prea tare nici faptul că mototoalele mele colege lăsaseră țintele virgine, băgând, în schimb, spaima-n niște vaci care pășteau liniștite dincolo de poligon. Victoria mea însă îl lăsase rece precum se presupune c-aș fi lăsat eu presupusa victimă cu cele două gloanțe-n inimă și unul în cap. M-am ales cu un „Nesatisfăcător” de toată frumusețea și cu o zi de spălat vase la cantină. Că „Nu se poate, domnule, lupta cu inamicul așa pe dos și să mai vrei să obții și victorie. Ați înțeles, domnișoara caporal?” Să trăiți! Dar de-nțeles, n-am înțeles.
Și, după toate astea, Mihnea, cu furculița lui! Doar că el m-a găsit gata resemnată. Învățasem de mică lecția lui „trebuie să fii așa cum este toată lumea”. De-a lungul timpului, mai mult obligată, dar și cu-n soi de îndârjire de-a arăta că sunt cel puțin la fel de bună ca alții, învățasem să fac toate lucrurile la fel de bine cu ambele mâini. Ba încă mai aveam și avantajul că, atunci când îmi obosea o mână, o-nlocuiam cu cealaltă. Ce bine-ar fi fost să am și două suflete! Când unul obosește, să poți să-l scoți pe cel de rezervă din cutie, proaspăt, gata de a ține piept „bocancilor” care dau năvală. Un singur lucru nu reușisem să fac cu mâna dreaptă, poate și pentru că nu mă obligase nimeni: să mă folosesc de cuțit. Astfel că, atunci când Mihnea a făcut observația, mi-am ordonat că și asta va trebui să se întâmple cât de curând. Căci nu voiam să fac nimic care să nu-i fie pe plac. Dimpotrivă! În prezența lui, aveam tot timpul tendința de a mă controla excesiv, eram mereu atentă la tot ce fac, la ce spun, cum spun, la ce îmbrac. Îmi studiam încordată toate gesturile și, datorită acestei încordări, riscam să par chiar mai stângace decât sunt, adică stângace de colo până dincolo - și la propriu, și la figurat. Eram stresată în prezența lui și la asta se adăuga și disconfortul mental și sufletesc la gândul că încerc să par altfel decât sunt, parcă evadată din mine, certată cu propria-mi ființă insuficient de „înălțată” la nivelul lui.
Astfel că, dincolo de voința mea, n-aveam cum să nu fac comparația cu Ladaru. Câtă diferență! cum spuneam. Prezența lui Sabin era atât de reconfortantă! În preajma lui, nu mi-am studiat nici măcar o clipă gesturile, puteam să fiu eu, cea de toate zilele, fără să-mi fie rușine de mine, să mă mișc în voie în niște coordonate, și fizice, dar mai ales sufletești, într-o stare de totală relaxare, fără să-mi pun întrebarea ce crede, cum mă va privi, dacă-l va deranja... Sabin mă iubea așa cum sunt, fără niciun artificiu, fără zorzoanele meschinăriei. Și nu știu, zău, de unde-mi venea certitudinea aceasta! Poate din felul său de a fi: simplu, direct, „nefardat”, aproape țărănesc. Dar țărănesc numai în simplitate, în partea formală a lucrurilor, căci, altfel, avea o delicatețe sufletească pe care nu cred să mai fi întâlnit-o la cineva. Cred că asta am iubit la el cel mai mult: blândețea și nemărginita bunătate. Felul direct în care te privea în ochi. Spunea atât de multe în vorbe atât de puține! Îmi transmitea stări, fără niciun cuvânt. Și numai stări de bine. Nu știa să urască. Pe nimeni! Nu știa să certe ori să facă observații sarcastice. Singurele ironii pe care le-am auzit de la el îi erau adresate lui însuși.
Și în latura „vizibilă” era atât de diferit de Mihnea. Chiar dacă nu umbla neglijent, Sabin nu părea niciodată interesat de lucrurile pe care le poartă, de felul în care îi stă cravata, de scamele de pe costum. Odată, îl văzusem în curtea Facultății, suflecându-și mânecile și pantalonii pentru a intra într-o groapă noroioasă în care alunecaseră niște pui de cățel care nu mai puteau ajunge la mama lor; și nici ea la ei. După ce-i scosese și-i dăduse cățelei, se dusese la cursuri, așa, plin de noroi, scuzându-se că a intrat într-o baltă pe care n-o văzuse la timp. Dar nimeni nu era interesat de noroiul de pe pantofii lui Sabin, căci el tot era o lumină, lângă care ți-ai fi dorit și tu să fii, spre propria-ți luminare. Iar studenții simțiseră asta și îl iubeau enorm pentru marea lui bunătate pe care zadarnic încerca s-o ascundă, pe de o parte nespunând niciodată când ajuta pe cineva (lucru pe care-l făcea întotdeauna cu discreție, dar, evident, faptele se aflau), pe de alta, prin înfățișarea sa care, dacă nu-l cunoșteai, inspira mai degrabă teamă: foarte înalt, impunător, sobru, aproape morocănos. Dar nimeni dintre cei care-i stătuseră în preajmă nu se mai lăsa păcălit de aparențele acestea. Studenții lui, nici atât.

Trandafirii perfecți ai lui Mihnea, în loc să mă dea pe spate, mi l-au amintit pe Sabin și felul în care îmi oferea flori. Nu mi-a adus niciodată o floare din florărie, și nu pentru că era un zgârcit. Dumnezeu știe de unde fura câte-o floricică, cu coada scurtă, pe care-o aducea pitită sub haină și mi-o întindea când mă așteptam mai puțin, uneori smotocită, șifonată sau chiar pălită de atata stat în buzunar. Poate că sunt defectă de la natură (căci se pare că și partea de creier pe care-o folosesc eu nu-i cea folosită de toată lumea), dar n-aș da toți trandafirii perfecți din lume, cu tot cu ambalajele lor sclipitoare, pe o singură floare șifonată de la Sabin! Poate și pentru felul în care o oferea. Așa cum era el: simplu, direct și cu sufletul pe tavă.

Când Mihnea mi-a întins, în plină iarnă, galant, trandafirii, eu l-am văzut pe Ladaru, într-un sfârșit de primăvară, venind grăbit la mine, între două ore de curs, scoțând de sub haină și întinzându-mi cu bucurie o floare mov de ciulin, adresându-mi-se cu mirarea unui copil: „Ai mai văzut, tu, ceva atât de frumos?”

Acasă, pe marginea patului, fără vlagă, privesc la Mihnea cum așează, meticulos, trandafirii în glastră.
- De ce lăcrimezi? mă întreabă.
Ridic din umeri. Ce să-i spun?
- Nu trebuie să fii așa emoționată! Îți voi mai oferi multe flori, am să te sufoc, te vei împiedica de ele prin toată casa! îmi spune exaltat. Apoi ceva mai stins: când îmi voi permite, desigur. O să-ți placă, nu-i așa?
- Sigur..., răspund ca din altă lume, simțindu-mă vinovată, nemernică și nelalocul meu pentru că Mihnea nu știa și, chiar dacă ar fi știut, nu cred că ar fi-nțeles, că eu plâng pentru o floare pierdută de ciulin...