eu cred ca toti avem, un cer al nostru. sub care ne e scrisă ora la care putem iubi.și noi l-am avut. era o toamnă frumoasă, pe-atunci și încă vacanță. fusese un an plin cu inerții. se mai intâmplă ani din ăștia. de asta aveam atâtea restanțe acum.în jur, câțiva prieteni cu care puteam râde așa, la urma necazurilor doar. și râdeam. râdeam când l-am văzut venind. a aparut alaturi de un barbat mult mai matur, in copie fidela. buuun, deci avea statutul preferențial din cauza unei asemenea intovarasiri. recunosc ca pe cel matur "l-am văzut" întâi! de ce, nu știu sa explic. stiu doar ca a planat apoi mai mereu ca o statuie, intre sufletele noastre. si le-a hotarat...nemurirea!
am uitat repede,de el, enervandu-mă caci îi ghicisem ocupația, vocatia. pur si simplu i se citea in trasaturi. pe el, mult mai târziu, l’am descoperit făcându-i analiza, la un bal. părul era mai lung, adunat tot în coadă.arăta mai ok. era usor halucinanta pacea aceea, din lumea lui. ziceai că liniștea o detine el,toaată! păream diferiți, oricum, nici nu-mi făceam gânduri. îi făceam analiza și îi găseam pe rând cate un tip de fată cu care l-aș fi zărit fericit plimbându’se pe stradă. gata. terminasem. și mă gândeam să imi duc gândurile în altă parte, la ceva mai comun, imediat și précis. doar era un personaj nou, și eu doar vedeam ca există. nimic mai mult. timpul s-a scurs iarăsi plin cu evenimente. într-o zi m-am trezit logodită, prinsă în planuri și planuri și planuri. uneori când aveam timp mă opream si mă gândeam oare, doamne chiar toate sunt ale mele??ce mai conta! iubeam...eram fericită! nici acum nu pot sa spun cât de fericită.lumea era cel putin invidioasă pe fericirea mea, enervandu-ma pentru fiecare ieșire, spre lume, teatru sau ceaiul de după, pentru cate'un retus. de fapt, dacă stau bine și mă gândesc,asta era lumea!nu-mi păsa și nici nu-mi pierdeam timpul întrebându-mă de ce era asa. unii găseau oarecum, ca fericirea mea'i ridicolă! timp în care ma înălțam pe culmile trăirii. partea aceea obositor platonic -frumoasă, de dinaintea căsătoriei. erau programați și copii care și ei trebuiau făcuți și crescuți cat mai repede pentru că ieșeau astfel cei mai energici și mai reușiți copii. el semăna puțin cu teodoreanu cel pe care’l iubisem, încă de la liceu.buun.și la suflet semăna cu el, cred.și-acum, acuma cred că niciunde și nicicum nu-mi explic ce se întampla când tăcerea privirilor lui îmi ocolea sau învăluia privirea... tresăreau în mine copii aceia nenăscuți încă! tresăreau în pântecul meu imaginar, imaginarii copii ai celuilalt. dar eu nu băgam în seamă astfel de fleacuri. mi-am surprins doar…un gând! un unic gând.treceam și'mi spuneam:off, la anul voi avea burtică și va fi prea tarziu sa mai stiu ce ascunde privirea acestui om!va fi și mai imposibil atunci de aflat.noroc că s’a întâmplat ceva acasă și ceremoniile de nuntă n’au mai avut loc. noroc că am rămas după asta atât de rănită încât, cuvintele din mine n-au mai ieșit nici o secundă. o vară. atât a durat tăcerea de-atunci. tăcerea aceea de dinaintea iubirii noastre.