În interiorul cubului de piatră, mărginită pe toate cele patru laturi de arcade cu ancadramente de marmură, susținute de pilaștri zvelți din andezit vioriu se întinde o curte, un patio, deschisă ca lunetă rectangulară spre cerul incolor. Dalele sunt șlefuite de pașii pacienților care se plimbă în fiecare zi, la prînz și seara cîte o oră printre straturile de iarbă tunsă și jardinierele cu flori palide, fără miros.
Seara, acea retrasă grădină interioară devine un receptacul al tuturor sunetelor din clădire: șoapte, plînsete, gemete de durere și destul de des urlete inumane, grotești se adună aici și coloanele de andezit vibrează de ecourile suferinței.
“Nici noaptea aici nu e ca și nopțile obișnuite. Dacă închid ochii aud zgomotul luptelor, răcnetul muribunzilor de parcă aș fi singur, doar eu și vulturii hoitari pe stînca izolată unde se ridica odinioară Kasbah. Zidurile au memorie. Dacă vreți să vă convingeți vizitați Agia Sophia sau al-hambra din Granada.
Rar răgetul leului lîngă ziduri se mai aude / doar șacalul își mai face sălaș / și paianjenii își țes netulburați plasa / printre ruinele de la Efrosaib!
Cine o fi scris asta? Khayam, Saadi, Firouz? Ce importanță mai are, sunt și ei de multă vreme doar movile de praf, bulgări risipiți de țărînă din glia primordială.
Nu știu de ce mă aflu închis aici, nu am voie să mă plimb nici măcar un ceas pe zi prin patio alături de ceilalți, le aud pașii, dar nu i-am văzut niciodată pe prizonieri, dar încep să cred cu tărie că Ziditorul, slăvite fie toate cele nouăzeci și nouă de nume ale Sale, are un plan pentru care m-a trimis în acest loc și dacă nu mă voi ridica la înălțimea cererii Sale, doar a mea va fi vina !
Pînă una alta știu cine sunt. Numele meu este Abu Abdallah Muhammada Musa al- Zahrawi și m-am născut în anul 936 ( 324 după Hegira) în medina Al-Zahra la cîțiva kilometri de Cordoba. Cînd cerul era senin, din pragul casei părintești puteam zări citadela impunătoare ridicată de califul Abd-al-Rahman pe dealul abrupt de lut roșu. De mic copil am știut că voi deveni vindecător. Aveam vreo opt ani, cînd într-o bună zi, aflîndu-mă în souk, am văzut un hakim care cosea rana de la pulpă a unui bărbat care căzuse de pe o schelă. Nefericitul urla înfiorător, iar eu la acea fragedă vîrstă m-am întrebat de ce trebuia medicul acela să provoace atîta suferință înainte de a vindeca.
Soarta a fost milostivă cu mine în tinerețe. Am studiat medicina și am practicat arta vindecării nenumărați ani. Printre realizările mele cele mai de seamă, pe care le puteți găsi în orice tratat de medicină se numără utilizarea firului de catgut la coaserea rănilor și inventarea diferitelor instrumente chirurgicale: scalpelul, forcepsul, retractoarele pentru oase. Pacienții mei nu mai erau operații pe viu, ci doar după ce îi adormeam punîndu-i să inhaleze aburi de alcool. Însuși califul m-a scăpat de furia imamilor și a șeicilor al-Islam care spumegau împotriva acestei blasfemii, care îi făcea pe dreptcredincioși să nesocotească poruncile Coranului privind băuturile alcoolice. Am observant că boala sîngerării de neoprit, sau hemophilia cum i se spune astăzi, se transmite de la părinte la copii pînă într-a treia generație succesiv. Combinînd smirnă, aloe, esențe de flori și alte diverse arome am tratat zbîrciturile și bolile suferite de pielea feței și am făcut fericite multe femei, un capitol important din Kithab-al Tasrif, cartea mea de căpătîi numindu-se Adwyat al-Zina, Medicina frumuseții. Toate acestea le-am scris pe zidurile celulei mele și dacă mă va ajuta sănătatea, voi continua cu noua cerneală pe care o fabric din sîngele meu, cenușă de lemn și un strop de rășină, să scriu capitolele despre bolile minții și ale creierului.”
În latura de sud a clădirii, la etaj se află o cameră lungă și strîmtă, mobilată doar cu paturi joase în care se odihnesc medicii și asistentele. E miezul nopții și Joaquin, un tînăr medic stagier încearcă să prindă cîteva acorduri la mandolină, e o melodie greu de cîntat pentru el, cu inflexiuni de flamenco. Părul negru îi lucește de transpirație, degetele tremură de efort și așa cum stă aplecat peste corzi seamănă cu unul din îngerii alungiți ca o flacără ai lui El Greco.
“ Azi noapte am auzit acordurile unei chitare sau a unei lăute, venind de undeva dinăuntrul zidurilor. În tinerețe cîntam cu destulă îndemînare, mai ales ca să-mi dezmorțesc degetele ostenite după cîte o operație dificilă. Adevărul mi s-a dezvăluit deabia mai tîrziu, pe la treizeci și cinci de ani într-o zi de vară, cînd tolănit pe o pernă în grădina casei mele, lîngă havuzul care susura răcoare încercam cîteva acorduri dificile la lăută. Servitorul mi-a spus că mă caută un călător, iar cînd i-am spus să-l invite înăuntru așa cum se cuvine, m-am trezit în fața unui bătrîn în veșminte albe, cu barba ninsă și turban verde de hagiu. M-a surprins vocea lui de om tînăr și fața neboțită de ani, fragedă și îmbujorată. În cîteva cuvinte simple, el mi-a arătat că un singur om de pe pămîntul ăsta e-n stare să cuprindă șase corzi într-un acord deodată cu mîna stîngă și așa am aflat că înainte de amă naște și a ajunge medic, am fost un cîntăreț vestit la lăută.
Numele meu este Yusuf Masudi și m-am născut în anul 793 (171, după Hegira) în Anatolia. Nu am vorbit decît la vîrsta de șase ani. Atunci un derviș rătăcitor chemat de părinții mei ca să-mi descînte mi-a pus în mîini o lăută. Am învățat să cînt singur și am inventat așternerea sunetelor pe hîrtie cu ajutorul unor semne. Am călătorit mult și am văzut, aivea dar și în vis, colțuri necuprinse din Asia, Orient și Europa.La vîrsta de 16 ani am ajuns la curtea lui Harun ar-Rashid, califul califilor și i-am uimit urechile cu măiestria mea. Eram în Bagdad cînd Charlemagne regele francilor și-a trimis solii vestitului padișah, ca să-i propună o neamaiauzită alianță: oastea francilor avea să mătură toată Europa spre est pînă la Marmara, iar drept credincioșii să ocupe Anatolia, Siria, Maghrebul și stepele rusești. Gajul acestei înțelegeri avea să fie Constantinopolul, rîvnit deopotrivă de franci și de persieni.
Ca să pecetluiască acest tratat s-au trimis în Francia 9 elefanți, 99 de cămile și 999 de armăsari încărcați cu aur, giuvaericale și mătăsuri de soi. Am cerut voie califului să mă alătur și eu alaiului ca să am bucuria să-i cînt celui mai puternic monarh al necredicioșilor.
Am compus peste șase sute de melodii și inamicii mei bîrfeau că sunt întruparea lui Yabir ibn Akshany, diavolul muzicant, pentru că îmi foloseam la cîntat mîna stîngă iar falangele mele, anormal de lungi, puteau cuprinde șase corzi într-un singur acord. Iscusința mea se datora și unei lăute vrăjite, măiestrit construită dintr-o carapace de broască țestoasă, lemn de abanos și cireș anatolian. Călușul era făurit din fildeș etiopian , iar corzile dintr-un aliaj de aur și argint. Cum am intrat în posesia acestui instrument neprețuit e o altă poveste, care se strecoară în povestea vieții mele, precum visul despre moarte în somn.
Mă aflam pe malul lacului Van și ostenit fiind după o petrecere, la care mi-am cîntat cu spor stihurile, am adormit pe o pajiște ninsă cu narcise sălbatice. În vis mi s-a arătat din nou dervișul, nimeni altul decît Muhammad al-Mahdi, imamul ascuns al dreptcredincioșilor, a cărui revenire pe pămînt este așteptată tot la o sută de ani. Mahdi, lăudată fie venirea lui pe pămînt, a scos lăuta dintr-un sac și a așezat-o în poala mea, adăugînd că e făurită dintr-o carapace de țestoasă care nu trăiește în altă parte de lume decît pe insula Buian din Marea Caspică. Acolo toate ființele cîntă, chiar și lucrurile neînsuflețite au sonul lor și vîntul cioplește coloane de sare marină și-și fluieră printre ele melodiile, iar cel care cîntă la un astfel de instrument poate trece în somn dintr-o viață în alta.
Cînd m-am deșteptat eram tot Masudi, cîntărețul lui Șeitan, imamul ascuns se topise în vis, dar lăuta era lîngă mine în iarbă.
Moartea este numele de familie al somnului, iar somnul este sfîrșitul vieții după fiecare zi, un mic exercițiu în care el, ca frate al morții, e trăit de fiecare în alt fel, așa cum un frate nu e niciodată aidoma cu sora lui.
Eu am murit pentru întîa dată la 33 de ani din cauza Zuleimei, cea mai frumoasă fată pe care am întîlnit-o vreodată, rîvnită de emirul din Khorezm ,de maharajul din Ind, de sultanul Egiptului și poate chiar de Adameth strămoșul tuturor bărbaților, dar care se afla în haremul unui negustor de cămile. Nu-mi mai amintesc precis cum mi s-a sfîrșit prima existență, poate mă furișasem în cortul ei întins sub stelele calde ale Arabiei ca să-I cînt dragostea mea și soțul gelos mă înjunghiase cu un hanger sau am murit uscat de dragoste neîmpărtășită ca un curmal sterp în deșert.”
Dimineața începe ca de fiecare dată, cu pași grăbiți pe culoarele reci de piatră, cu uși trîntite și vocile înfundate ale asistentelor, care răsună strivite de pereții groși. Cerul e tot mai incolor și din pîcla sidefată picură minuscule cristale translucide.
-Bună dimineața, domnule Moreno…cum ați dormit?
Asistenta durdulie, brunetă, care îi făcuse injecțiile și ieri se apropie cu pași tîrșîiți de pat. El deschise ochii, irișii luceau întunecați, amenințători:
-Þi-am mai spus că nu mă cheamă Moreno, numele meu e Yusuf Masudi!
-Ați dormit bine după injecția de aseară?
Îi ignoră întrebarea și se ridică greoi, sprijinindu-se pe coate:
-Dumneata soră, nu ai un nume?
-Ba da…Leocadia… dar în secret, cînd eram tînără vroiam să mă cheme altfel!
-Leocadia e un nume rar…cînd i-am cîntat lui Charlemagne la curtea francă de la Aix, era acolo o Leocadie, foarte atrăgătoare, fiica unui hidalgo din Oviedo care mi-a reluat stanțele, cu multă însuflețire, la harfă! Spune-mi Leocadia, n-ai putea să-mi aduci la micul dejun în loc de terciul acesta anost de cereale, o felie pufoasă de pîine unsă din belșug cu unt și cu miere?
-Domnule Masudi, știți că nu aveți voie să mîncați nimic dulce!
-Care e numele tău secret? Clarissa, Inés, Yvonne?
-Nu...Zuleima!