Ațipise undeva în preajma nopții. Se miră de nebănuitul visului din care se trezise. Își reluă jocul cu mărul pe jumătate putred. Cineva îl deranjă cerându-i o țigară și oferindu-i un gât de rachiu tare. Nici nu băgase de seamă cum arăta străinul depărtându-se șchiopătând și fumând. Îi lăsase sticla goală, s-o arunce de undeva de la fereastră în râul puturos peste care urmau să treacă cât de curând. Va arunca un colț de pâine mucegăită la pescăruși, se va întoarce la jocul său și va întreba pe oricine se va ivi, dacă n-a văzut-o pe Măndița. Cum trecătorul, cu siguranță se va opri pentru a cere lămuriri, va povesti ceva din tinerețe, reluându-și apoi concentrat jocul.

… Și-i place gustul poveștilor, cum ție îți place să ai grija oamenilor. Gândea cu voce tare, fără a se sinchisi de interlocutor.
Cu mustața zbârlită, ținând aproape biciul de cărăuș și pâlnia mare pentru umplutul poloboacelor de stejar, dar fără șubă, sta în genunchi, mirat de propria tăcere, punându-și nădejdea într-un într-un semn de dincolo de perdea.
Brusc, adunarea amuți. Șuvoiul vinului porfiriu năpădi peste buza cănii mari de lut; femeile levitau în tăcere iar muștiucurile instrumentelor odihneau fără sunet între buzele groase, ca înaintea începerii unui marș funebru.
Se aștepta un semn de la cărăușul mut, stând în genunchi și numărând franjurii perdelei după care se simțea suflarea proprietăresei.
În acea clipă de încordare, Druțu privea pe fereastră fără să vadă nimic. Gândurile îi acoperiseră ochii cu-n văl de imagini vii: visul din care tocmai se trezise.

„ Vino și mă iartă” scria pe biletul rupt în grabă dintr-un carnețel. Îl scârbea. Cum de crezuse că-și poate ține capul plecat ascultându-i vinovăția plânsului și ura glasului?
Cum de crezuse că poate păstra tăcerea iertării?

Cărăușul-pețitor ținea să se spânzure, chiar în fața proprietăresei, când aceasta va dormi. Sigur, trebuia să-și ia mii de precauții. În ghearele morții trebuia să nu strige, să nu facă cel mai mic zgomot. Prevedea greutățile întâmpinate care îi vor coborî leșul. Dificil era chiar să găsească un punct de sprijin. Lustra grosolană îl va susține, iar dacă va reuși să aducă aici scara înaltă pentru văruit, îi va fi chiar simplu.
„Treaba-i serioasă, gândi fără a renunța la constatări inutile. Proprietăreasa, mireasa lui nevăzută, sigur va leșina când, trezită de razele dimineții amorțite de perdeaua groasă și galbenă, va zări o umbră atârnată ce-i va tulbura siguranța chipului ei păzit de privirile celor care, până acum, și-au plămădit în minte imaginea unei zâne sau a unui monstru. De altfel, nu știa nici se va întâmpla cu trupul său. În zadar își spunea că poate fi aruncat într-o râpă să-l mănânce câinii. Va da mai multă bătaie de cap mort decât viu. Până la urmă totul se va aranja: băgat într-un sac de plastic, morgă, autopsie, crematoriu, cenușă …
Sau mai bine obiect de studiu pentru mediciniștii tineri care vor glumi pe seama sa și îi vor face disecția cu stângăcie. Nu excludea posibilitatea să fie încercată pe pielea sa o tehnică nouă de mumificare. Măcar nu va sta nimeni lângă el plictisindu-se să-i prindă moartea cu lumânarea aprinsă, nici să-l sâcâie cu întrebări în ultima clipă despre lumea de dincolo. Oamenii își arată cel mai bine perversitatea la ultima suflare a aproapelui. În rest, nu avea de ce să fie impresionat. Nu știa dacă Boieraș era mort, când l-a aruncat în fântână. Era prea înfricoșat să se mai gândească la ceva în clipa aceea.
De după perdea, idolul său nevăzut nu dădea nici un semn de viață. Poate plictisindu-se, trecuse în cealaltă cameră, acolo unde era interzis să intre altcineva. Pe neașteptate, cărăușul îl întrebă pe Druțu:
-Ai fost atunci când Boieraș a fost scos din fântână? … Boieraș... cel în numele căruia a fost ridicat Șarpele de Aramă !? Ei, dar nu știi ?
-Acum n-am de ce să mă mai ascund … Nu s-a sinucis, am fost…. Eu l-am omorât! Constat că nu e prea greu să-mi recunosc fapta. De fapt, te urmăream de departe, credeam că tu cauți o nouă metodă de suicid sau poate un motiv mai bun …
-Poate nu este prea comod să vorbim despre asta aici, unde nimeni nu cunoaște ce s-a întâmplat la Țilimuni, răspunse Druțu.
-N-ar fi frumos să povestești de față cu atâția oameni? Poate unii n-au uitat amănuntele din presă … și numele tău a apărut atunci la ziar. Iar până la descoperirea presupusei sinucideri, s-a mai scris despre satul tău, în special despre apa de trandafir. Era parcă un titlu …
-Ei, eu trebuie să plec. Poate altădată o să depănăm amintiri nu prea bune pentru amândoi, cred…
-Altădată ? De ce nu rămâi la nunta mea?
-Nu pot. Am plecat!
Ieși amețit ca atunci, la spital. Întrebă o femeie în capot ce făcea cumpănă între două căldări cu apă:
-N-ați văzut-o pe Măndița ?

Îl durea să găsească argumente pentru graba plecării. Credea că amândoi se prefac a nu înțelege cum stau lucrurile. Jintaru răsfoi o carte până termină băutura oferită de doamna Armășiu. Câtă vreme Druțu căută cu îndârjire altă carte primită de la Măndița. De o săptămână se gândea dacă era dată împrumut cuiva, dar nu-și amintea să fi dat din cărțile sale prețioase vreodată. Ținea la acea carte ca la orice lucru mai vechi care îi devenise obișnuit.
- Asemenea și cu vechii prieteni, explică el. „Chiar dacă relațiile cu ei sunt tot mai reci,” continuă în gând.
-Leandrul ăsta, nu-l iei cu tine? întrebă Jintaru ocolind camera cu ochii pe fotografii și ținându-și mâinile la spate.
„ Dacă ți-l dau ție, știu sigur unde va ajunge. Sunt sigur că mă crezi în stare să-i scriu Măndiței un mesaj pe frunzele lui. Aș paria că nu reziști până acasă fără să le verifici pe toate”.
-Nu, îi rămâne gazdei.

Se înțeleseră să plece împreună. Plecarea precipitată nu însemna pentru Druțu decât părăsirea definitivă a Măndiței. Era vinovat în acel moment, când nu-și amintea ce făcuse cu acea carte și lăsa leandrul pe mâna gazdei, ca să-i fie la îndemână croitoresei când nu-i era pe plac ceaiul. Nu trebuia salvat nimic și nici nu trebuia să se întoarcă vreodată.
Nu știa dacă suferă cu adevărat, dar Jintaru trebuia să vadă că suferă. Numai așa mai putea să-și imagineze satisfacția de pe chipul Măndiței. Numai așa putea crede că o va durea, când încerca să scape de obsesia acelei legături inutile. Și totuși, își reproșa slăbiciunea sa. Ar fi trebuit să-și caute cât mai repede o femeie frumoasă așa cum ar fi făcut și Jintaru.

Mai era timp să o întrebe despre oglindă? Soaiele timpului se scurgeau cu repeziciune. Talașul nenorocirilor și-al tristeții trebuie măturat; frânghia era încă un colac al nepăsării dar, amenințarea plana în jurul gâtului său. Era sufocat de dorința de a o trezi din somnul neoglindirii. Ea asculta de după perdea, sărmana ciută hăituită, cu răsuflarea gâtuită de emoție.
Și el respira greu datorită băuturii. Limba i se dezmorțea greu în furnicături ritmice ca după o anestezie locală. Odinioară, neputincios în mâinile dentistului nebun care, ținea cu tot dinadinsul să-i scoată un dinte bun pentru a-i face loc altuia ce crescuse strâmb, nu l-a putut depărta decât mușcându-i degetele ce-i descleștau fălcile pentru anestezie. A primit în schimb o pereche de palme și a fugit de s-a ascuns într-un lan de porumb.
- Nu trebuie să mor porc de beat!
Inima i se va stinge solemn, ca o flacără în biserică. Nu vor curge lacrimi de ceară. Nu se va căi; vrea acum să fie îngropat sub parchet lângă bătrâna cea leproasă pe care țiganii din fanfară o căutau pentru bijuterii.

Măndița își putea cufunda părul în perna moale a unei iubiri renăscute pentru Jintaru. Cărăușul-pețitor și proprietăreasa se vor învârti în jurul unei oglinzi ascunse, în limpezimea cunoașterii sinucigașe și a poftei de viață, inerentă tihnei în care dorește să se complacă o femeie. Rașchetatul continuă după plecarea tumultoasă a fanfarei, până la gaura unui început de incendiu din apartamentul unei Măndiței astmatice, cu o femeie–balonaș de săpun și pe deasupra soție de poștaș stând în baie.
Lucruri complicate: vânzarea grămăjoarelor cu număr fix de căpățâni de ustroi și foamea broaștelor dintr-un borcan golit de murături. Doamna Armășiu plânge pe fotografia amintirilor prăfuite, iar croitoreasa se îngrijește de soarta cunoscuților în amănunte plicticoase, turnând pe ascuns ceaiul negustat în ghiveciul leandrului Măndiței. Jintaru merge cu trenul într-un vagon clasa a II-a, fără a lăsa din mâini pachetul învelit în hârtie groasă ce stârnise curiozitatea lui Druțu.
Se întâmplă să trăiască …
Cineva în podul casei galbene îngrijește viermii de mătase și ascultându-le foșnetul cerat prin frunzele de dud, într-o frică perpetuă de lumină și oameni. Druțu și Măndița au trecut pe lângă el fără să-l vadă. Asculta cum rupeau pânzele de păianjen chicotind suav la pârâitul sec al oaselor de porumbel mort sub picioarele ei și șușotind în gura podului, așteptând momentul prielnic să coboare.
Se poate trage apa la closet.