,,Dacă le-ai văzut pe toate și n-ai aflat ce-i frumusețea, înseamnă că n-ai ochi; iar dacă le-ai văzut, dar n-ai simțit puterea frumuseții, înseamnă că n-ai inimă”-spunea Schiller. Veronica văzuse totul la Viena și aflase și ce e frumusețea, frumusețea care încântă ochiul și bucură urechea, adică arta, arhitectura, pictura, sculptura, teatrul, poezia, muzica… Puterea frumuseții asupra sufletului ei o simțise prin ambasadorul Eminescu care-o purtase peste tot orașul și-i modelase sufletul ei de aur, i-l sensibilizase… ceva însă era în neregulă…
Mihai, acest chip mefistofelic, care se strecurase picătură cu picătură în sufletul ei, era un Faun cu puteri magice. El fusese adevărata cură ce o înviorase din boala ei, el, care-i vindecase sufletul. Mai avea o săptămână de stat la Viena și Veronica fusese invitată la o serbare de doctorul ei curator. Fiica doctorului își serba logodna; frumoasa amfitrioană se căsătorise cu un prinț de Renania și acum se hotărâseră să se căsătorească. Veronica se gândi că singură nu se poate duce, dar promise gazdelor că va veni însoțită de un compatriot, care este student aici și poet. La rugămințile ei, Eminescu reacționase ceva mai prudent, nu că n-ar fi fost încântat, dar se gândea la situația Veronicăi, care în văzul lumii se afișa cu un astfel de prieten, ea, care era femeie măritată. Mai ales că Ștefan Micle era prieten cu doctorul. De dragul femeii, Eminescu acceptase și acum amândoi se gândeau la tualete. Cu câteva zile înainte, Veronica, cu ultimele economii, trecu pe la Marele magazin de mode și-și alese o rochie pe gusturile ei, plăti patroana, rugând-o pe modistă să i-o ducă la Pensiunea Lovenbach.
La ora fixată Mihai, jucând rolul unui donjuan, apăru cu trăsura la fereastra Veronicăi, bătu de câteva ori în geam și femeia îi făcu semn că va coborî. Era fericita, atât de fericită, că uitase pe ca parte a ușii era clanta.
-Am sosit, domnul meu!-glumi femeia, dându-i mâna sa urce în cupeu.
Castelul doctorului era undeva lângă Oberdobling, lânga pădurea veche care-i străjuia aripile de vis. Era un mic Versailles cu o grădina tăiata geometric, cu flori alese după culori și anotimpuri, cu fântâni țâșnitoare, cu lacuri odihnitoare, toate amestecate cu sălbăticia de secole a pomilor crescuti anume să semene cu monștrii din poveste.
Poeților li se părură că intrară într-un vis, un decor romantic, asemenea sufletelor lor. Ferestrele luminau feeric și de afară se-auzeau acordurile unei muzici dulci. Majordomul îi întâmpinase cu amabilități și le deschise ușa în marele salon. Sala, la intrarea lor, ramase înmărmurită. Perechea moldo-vlahă făcu o impresie frumoasă. Veronica își îmbrăcase acea superbă rochie lungă de culoarea cerului de vara senin care-i scotea în relief un corp de păpușă, un mijloc subțire și-un bust cu rotunjimi nebănuite, cu rodiile sânilor răscoapte, din care ieșea, marmoreean, un gât roz-labiu cu un cap de femeie la care nu știai ce să admiri mai mult, părul blond, care cădea în onduleuri până la mijloc, fața senină și proportionată, plină de lumini, aducând cu femeile lui Veroneze, ochii mari, albaștri, reflectând culoarea apelor adânci cu gene mari și sprâncene arcuite simetric, cu obrajii rumeniți de o roșeață discretă, cu zâmbetul dulce care-i desfăcea dinții sidefii, puși în relief de buzele ei cărnoase. Eminescu, alături de Veronica, părea un cavaler întruchipat într-un efeb, un Paris antic; fizic și spirit, unite sub o figură glacială, nordică, cu ochii mici, doi aștri, arzănd de o bolnavă curiozitate, o față lată, cu umerii obrajilor proeminenți de culoare șatena, încadrată de un straniu păr negru, strâns la spate într-o chică ca un fachir oriental, corp atletic, bine legat, îmbracat ireproșabil, elegant până-n vârful pantofilor, intrecând până și pe printișorii aulicei împărății…
După ce schimbară câteva amabilități cu gazdele, trecură la dans. Veronica părea că joacă într-o feerie, rămăsese răpită dar și uimită de farmecul indedit al acestei seri. Câtiva bărbați, dornici s-o cunoască, o invitară la dans sub nasul lui Eminescu. Mihai, rămas pe scaun, fu interesat mai mult de arhitectura sălii. Îl încântaseră enormele picturi de pe pereți, un fel de scene din Șeherezada cu serafi, femei goale întinse lasciv pe lințolii aurite, seraiuri, eununci, într-un decor de orient etern cu palmieri, eucalipși și oaze cu nelipsitele turnuri crenelate ale moscheilor înfipte cu vârfurile în cer, așteptând cumva să coboare însuși Mahomed pe scări de mătase de pe pereții lor. Două mari policandre arcuiau peste sală cu brațele lor întoarse spre tavan care luminai a giorno . Opulența se lăfăia și pe mese iar de jur- împrejur bărbați și femei din lumea bună a Vienei vorbeau, râdeau, povesteau. Pentru Eminescu erau scene grotești ca într-un carnaval de prost gust. Se și întrebă ce cauta el aici între această lume pestriță. Si de ce-o încânta pe Veronica această lume unde o femeie frumoasă devine obiect de lornioane. Dar muzica încetă și Veronica veni aproape de el.
-Mihai, de ce stai îngândurat?- îl întrebă femeia, alăturându-se de el.
-Mă gândeam și eu că aici se joacă o comedie!
-Ce, nu-ți place muzica, oamenii, atmosfera?
-Nu-mi place nimic! Ies afară să aprind o tigară…
Veronica observă pe fața lui o umbră de supărare și se luă după el.
-Ce se întâmplă cu tine, Mihai?
-Ti-am spus că aici se joaca o comedie…
-Și ce vreai?
-Să plecăm undeva…
-Unde?
-Undeva, Viena e mare… Nu vezi ce seară frumoasă?
Mihai aruncă restul țigării și privi cum o veveriță se dădea huța pe-o creangă de brad. Intre timp Veronica plecase să-și ia la revedere de la gazde. Reveni repede supărată că pleacă tocmai acum întoiul petrecerii. Câtva timp merseră tacuți. Mai rămăseseră doar trei zile pâna la despărțire. Veronica primise depeșă de acasă să vină repede că una din fetițe se îmbolnăvise și trebuie să aiba grijă de ea. Micle era ocupat cu examenele și maică-sa trebuia să se ducă la Nasăud la un proces de partajare a averii. Oare tocmai în acestă seară se iscase motiv de ceartă? Mihai o crezuse pe Veronica o puritana, acum se dezlănțuiseră toti demonii din ea, se simțea parcă în al nouălea cer la dans cu bărbatul care-o invitase. Si el rămăsese un fel de tutore ca s-o protejeze. Amândoi avură deodată tot viitorul sumbru în față: cursurile lui se duseseră pe apa sâmbetei și perspectiva examenelor se îndepărtase, ce se-alegea de anii lui petrecuți la Viena? Ce-i surâdea viitorul? Și mai ales ce le spunea el bătânului și domnului Maiorescu? Veronica dispărea din viața lui tot așa cum apăruse. Veronica, în scurtele clipe de tăceri, fugise și ea cu gândul la copile, numai ele puteau s-o rupă din clipele de față. Pentru prima dată fetițele ei drăgălașe îi umplură cu lumina amintirii golul sufletesc prin care trecea, auzea parcă glăsciorul lor murmurându-i numele de mamă și instinctul matern o făcu să-i curgă primele lacrimi.
-Ce-i cu tine, Corina?- o întrebă Mihai într-un târziu.
-Sunt supărată, Mihai, trebuie să mă despart de un vis pe care l-am visat amândoi. Și tocmai acum ți-am creat un prilej de suspiciune…
-Dar nu ți-am cerut să te explici…
-Stiu, dar trebuie să mă explic eu… Unele lucruri despre mine ți le-am spus, altele, nu…Tu ai văzut în mine doar imaginea unei femei ideale; eu sunt făcută din carne și sufletul meu e bântuit de contradicții. Sunt ca eroinele lui Turgheniev și Dostoievki, sau de ce nu o George Sand în miniatură…
-Gerge Sand?-se întrebă poetul- cine zicea despre ea ca e ca Turnul Nesle, își sfâșie amanții, dar în loc să-i azvârle în râu, îi îngroapă în romanele sale…
Veronica râse.
-Mai întâi că eu nu scriu romane…
-Poate că vei scrie…
-Stau și mă întreb cum ai putut tu crede că eu în această seară te-aș fi părăsit pentru acel peltic de cavaler? De ce ești slab acolo unde ar trebui să fii tare? Crezi că eu n-am citit pe fața tă gelozia?
Eminescu se așeză în fața ei și o privi în ochi, acei ochi albaștri care-l hipnotizaseră. Descoperi pe chipul ei o frumusețe virginală plină de candori care-l făcu s-o strângă în brațe și să tremure de emoție la atingerea corpului ei. Pentru câteva clipe se îmbrățișară și se sărutară. Când ridicară capetele spre cer, luna le lumina calea și stelele, martore la idila lor de dragoste, făcuseră un cor de lumini cântând muzica sferelor…
Era ultima lor noapte la Viena.