agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2178 .



O poveste de dincolo III
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [armaghedon ]

2010-01-24  |     | 



Dorina se agăță de balustradă. În sfârșit ceva sigur, ceva de care se putea folosi pentru a se orienta în lumea reală - dacă asta era , într-adevăr, lumea reală. Ceea ce tocmai văzuse și auzise nu avea cum să fie real, deși toate celelalte păreau reale. Veranda era la locul ei, așa cum fusese întotdeauna; la fel erau casa și gardul. Nu se simțea deloc amețită; era aproape sigură că e în toate mințile.

"Există, totuși, o explicație", își spuse. "N-a fost decât o glumă. Ciudată, dar glumă. Pun pariu că soțul meu a pus totul la cale. O fi avut el un plan, dar o fi uitat să-mi spună. În ultimul timp m-am cam rupt de realitate, așa că s-ar putea să-mi fi spus... Asta era, cu siguranță. Când vine acasă, o să-mi spună chiar el."

Puse mâna pe clanță. "Trebuie să fac și eu ceva astăzi. Se va limpezi totul în curând." Apoi văzu cu coada ochiului o urmă de ceva alb și se întoarse din reflex. "Măi să fie, mi-o fi rămas pe cap vreunul dintre copii!"

Era o fetiță îmbrăcată în alb. Părul ei, lung și negru ca pana corbului, era prins cu o eșarfă decolorată. Stătea ghemuită, aproape ascunsă, la capătul scărilor din dos. Când privirile li se întâlniră, fetița își plecă ochii rușinată, dar îi ridică îndată și o privi de parcă ar fi vrut să se apere. Plânsese - ochii îi erau încă umezi.

Preț de o clipă, nici una dintre ele nu scoase o vorbă, dar nici nu se uitară în altă parte.

Dorina se strădui să-și dreagă vocea:

- Tu ce faci? De ce ești încă aici?

Fetița părea a fi la capătul puterilor - ochii i se înfiorară, buzele începură să-i tremure, își lăsă capul în piept și se puse pe plâns. Dorina coborî în grabă scările cu papucii ei pufoși, lipăind pe fiecare treaptă.

- Draga mea, ești bine?

Fetița se strădui din răsputeri să se adune. Abia dacă reuși să bânguie:

- Da, mulțumesc.

Dorina coborî și celelalte trepte.

- Ai alunecat pe scări? Ce-ai pățit?

Ca o pasăre speriată, fetița se ridică brusc în picioare și se dădu un pas înapoi. Se șterse la ochi cu mâna, apoi își șterse mâna de rochiță.

- Sunt bine. Trase adânc aer în piept. Vroiam doar să mă uit.

Dorina era atentă la fiecare mișcare pe care o făcea. Se așeză pe scări fără să spună nimic și, pe cât posibil, încercă să-i vorbească și să o privească cu blândețe. Nu dorea deloc să o sperie pe micuță. Îi zâmbi cu căldură.

- Ooo, să te uiți? La ce?

Fetița nu-și putu stăpâni lacrimile, dar se străduioa să nu le dea drumul șiroaie:

- La dumneata...

- Oh, nu mai plânge. Totul e-n regulă...

Dorina întinse mâna și o mângâie ușor pe umăr, pe rochița albă, mătăsoasă, de muselină.

- Sunt bine. Chiar că sunt bine, o asigură micuța.

Dorina era atât de atentă, încât nu auzi nimic.

- Nu cumva te-ai lovit? întrebă ea îngândurată.

Fetița dădu din cap în semn că nu. Câteva șuvițe din părul ei lung îi atinse mâna. Dorina se dădu înapoi. Nu știa ce să mai spună. Se tot uita la fetiță, încercând să-și stăpânească curiozitatea, dar fetița era la fel de curioasă ca și ea.

"Ei bine, Dorina, spune ceva!"

- Ãăă... Te pot ajuta cu ceva?

În ochii mari, căprui ai fetiței se citea o dorință nespusă. Se tzot uia la fața Dorinei și încercă să găsească un răspuns.

- Credeți că...? Ezită o clipă, se uită într-o parte, ca să-și adune curajul, apoi continuă:

- Credeți că aș putea... vă rog...?

Dorina îi zâmbi ca să o încurajeze.

- Da? Ce anume?

În ochii ei se citea, de astă dată, o hotărâre neclintită.

- Mi-ar plăcea mult de tot să luăm masa împreună, în casa dumneavoastră.

Dorina înmărmuri.

- Draga mea...

Dar, e ciudat, ideea i se părea binevenită. Ba nu. Așa ceva nu se putea.

- Ascultă - asta nu-i treaba mea. Eu sunt o... străină... Trebuie să mergi acasă și să iei masa cu familia ta.

"Familia." Dorina își aminti prea bine ce spuseseră ceilalți copii.

- Și tu locuiești pe-aproape, nu?

- Îhî...

Dorina se ridică instinctiv. Discuția trebuia să se încheie aici.

- Deci, toate-s bune și frumoase. Trebuie să te duci acasă. O să aibă grijă de tine părinții tăi... N-ar fi vrut s-o mai întrebe, dar nu se putu abține:

- Ai părinți?

Fetița se uită țintă la ea.

- S-ar putea...

- S-ar putea? Dorina avea impresia că fetița o tachinează.

- Ia să-ți spun eu ceva. Ce-ar fi dacă te-ai duce acasă, ca să te convingi? Ce zici?

Dorina întinse mâna să o ajute, sperând că simplu gest va fi suficient. Nu vroia s-o atingă.

Fetița se dădu înapoi câțiva pași, nu de frică, ci pentru că așa i se spusese.

- M-am bucurat să vă cunosc, doamnă, spuse ea.

- Și eu m-am bucurat să te cunosc... of... O, da, copiii ăștia n-au nume. Dorina oftă și se întoarse înspre scări.

- Brândușa, spuse fetița.

Dorina încremeni cu piciorul pe prima treaptă. Se ținu de balustradă. Nu vroia să se întoarcă. Dacă fetița era tot acolo? Dar dacă nu era?

Aruncă o privire peste umăr.

Fetița al cărui nume era Brândușa, era tot acolo, uitându-se la Dorina cu ochii ei mari, căprui. Rochița ei de muselină strălucea în bătaia soarelui.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!