Nu mai știu câtă vreme am hoinărit dar, după ce s-a lăsat întunericul, mi-am dat seama că nu mai recunoșteam zona în care mă aflam. Undeva prin centru, cu siguranță. Troznete înfundate răzbăteau fulgerând cerul și, pentru o clipă, m-am temut de o nouă revoluție – nu că aș fi apucat-o pe prima, dar totuși. Apoi, cu inevitabilitatea unui tren care ajunge la timp, i-am văzut. Se plimbau ținându-se de mână (ca într-un cântec ieftin) și puteam să mă izbesc de ei că nu m-ar fi văzut. Drugul de fier încins care a trecut prin pieptul meu mi-a tăiat și picioarele și pleoapele. Nu l-am văzut.

În secunda următoare înțelegeam, gesturile lor căpătau logică și privirile pe care le trecusem de atâtea ori cu vederea îmi urlau adevărul. Pentru prima dată primeam dovada palpabilă că pierdusem. Nu mai știu cum dar îmi amintesc cum m-am trântit de un perete dorindu-mi să mă fac mic de tot sau ca pământul (așa asfaltat cum era) să se deschidă și să mă revendice ca pe un ratat ce eram. Nu m-au observat dar, cu toate că mă rugasem pentru asta, nici mama Geea nu m-a chemat la ea. Îmi amintesc doar ceața și că nu mai înțelegeam fețele oamenilor din jur. Aerul pe care-l trăgeam în piept îmi ardea gâtul deși, pentru că era ianuarie, știam că nu are cum. Am ajuns acasă cu autobusul, sau cel puțin așa cred. Puteam să mă fi teleportat și tot nu mi-aș fi amintit mai puțin din orele care au urmat. Noaptea a venit zbuciumată și dimineața m-a găsit în exact aceeași poziție în care îmi propusesem să dorm. Ziua următoare a fost un calvar, sau o nouă definiție a cuvântului.

- Ce ai, ce ai văzut?
M-a întrebat ea când ne-am văzut în fabrică și am rămas cu ochii pironiți asupra ei.
- Am ceva pe față? Își palpă obrajii încercând să găsească pata la care mă holbam. Nu știa că era ceva mai adânc plasată.
- Nu, am zis, n-ai nimic. În zadar m-am străduit să ascund acuzarea, să maschez reproșurile și suferința care îmi bântuiseră noaptea. Nu am reușit. M-a privit încruntându-se, încercând să priceapă. Pentru un moment m-am temut că a văzut prin mine dar, apoi, lumina din priviri i s-a aprins din nou.
- Ai fost la artificii aseară?
- Artificii?
- Ziua României? 24 ianuarie?
Dar cuvintele ei nu însemnau nimic pentru mine. Nici n-o mai auzeam. Prin fața ochilor îmi alunecau imagini îngrozitoare în care mâna ei strângea o alta și în care ea se…
- Nu, am mârâit dorindu-mi să n-o fi cunoscut. I-am întors spatele și am evitat-o întreaga zi. Chiar și când era necesar să-i vorbesc aveam grijă să îmi deleg sarcinile în așa fel încât să nu trebuiască să-i adresez vreo vorbă. Asta nu însemna că nu urmăream. Că nu am văzut fiecare mișcare pe care a făcut-o. Și, ca și cum lucrurile nu erau destul de date dracului, totul avea o altă lumină.
- Arăți ca și cum ai fi văzut o fantomă, mi-a spus în timpul pauzei de masă când, pentru că locul ei era chiar lângă al meu, n-am mai putut-o evita.
- Poate că am văzut! M-am răstit și am dat buzna afară din cantină. Ce mama naibii se întâmpla cu mine?

Zile. Săptămâni. Luni.

Nu știu când am reușit să respir din nou, dar iarna era demult o amintire. Aerul cald, copacii verzi și hainele colorate ale primăverii, m-au trezit din coma unde pluteam în derivă. Brusc am început din nou să am curajul de a o privi în ochi. Mă pregătisem emoțional să ignor toate sclipirile din ochi, toate îmbujorările, orice ar fi semănat măcar cu fericirea și, să îmi văd de ale mele. Pe dracu’. Nu am întâlnit decât cearcăne, obraji de nea, și nici urmă de fericire. În pauze fugea la baie. Să plângă. Știam. O puteam vedea în ochii-i ruginii când se întorcea și încerca să pară curajoasă. Ciudatele conversații telefonice erau mai rare și aveau cam același rezultat. Probleme în paradis? Sau paradisul în probleme? Tot un drac. Ce îmi păsa mie?

Problema era că, dobitoc fiind până în măduva oaselor, îmi păsa.

I-am vorbit, am fost blând și înțelegător. M-a privit ca pe un străin și, cu inima sângerând, mi-am dat seama că asta și eram. În asta mă transformasem. Nu avea încredere și m-a refuzat de treizeci de ori. Apoi a fost de acord să ieșim, la o cafea, și atât. Îmi imaginez că a făcut-o să scape de mine, dar ce contează?

Am ieșit într-o vinere, chiar după program. Era o terasă sărăcăcioasă, cu mese și scaune de lemn, iar în jur bețivii mișunau ca niște molii. Nu i-am văzut. Nici pe ei, nici nimic altceva. Ea era acolo. Ea era cu mine. Minunată, aș fi vrut ca vorbele pe care i le-am spus să fi fost mai sigure, privirile să-mi fi poposit mai des asupra ochilor ei și nu asupra decolteului. Eram copleșit, beat, și nu mă mai ascundeam. Din acea zi mi-a plâns pe umăr de mai multe ori de cât aș fi dorit. Când ne-am sărutat prima dată am mușcat-o. Mi-am cerut scuze deși lacrimile din privirea ei nu erau ale mele.


Era sâmbătă seara și-mi aranjam părul rebel de vreo douăzeci de minute. Mă invitase la ea acasă și îmi propusesem, ca de obicei, să fiu pregătit pentru orice. Ușor de zis. Locuia singură într-un apartament cu o cameră. Copilul era la țară și posibilitățile, credeam eu, erau nelimitate. Mi-a deschis nesigură, nearanjată, în pijama. Dar nu eram în situația de a face mofturi. Venisem cu o sticlă de vin, cu flori, cu ciocolată. Puteam fi mai evident? Probabil nu. O vreme am discutat, în sigurață, despre serviciu. După ce m-am plictisit, și neatingerea trupului care era așa de aproape a devenit dureroasă, mi-am tras scaunul mai aproape odihnindu-mi o mână pe umărul alb ca zăpada. A tresărit și s-a îndepărtat imediat.
- Ãăă, am uitat…, în bucătărie… A dispărut fără vreo altă vorbă și, când s-a așezat la locul ei mi-a venit să urlu. “Nu mă vezi?” Dar, laș cum eram, n-am făcut-o. După încă vreo trei pahare de vin –am impresia că-l consumasem de unul singur- curajul meu a primit în sfârșit notă de trecere. Fără să-mi mai pese de lacrimi și de respingere am prins-o de mână și am aranjat-o cu grijă pe genunchi. Eram singuri într-o cameră încuiată. M-am întins s-o sărut dar și-a ascuns fața în spatele buclelor blonde și m-a îmbrățișat strâns. Voia să nu mă mișc, să mă opresc. Pe naiba. Mâinile mele aveau alte planuri. Am găsit un spațiu mic și elastic sub tricou și m-am aventurat înăuntru. A tremurat dar n-am simțit respingere. În clipa următoare degetele mele vibrau pe sânii ei și mintea mi-a zburat prin ușa încuiată.