agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-26 | |
Afară lumea se schimbase.
- Acolo era înainte un castan mare, spuse, încet, Dorina, mai încolo era o bancă, dincolo era căsuța câinelui... era veche... și gardul..., dincolo era casa familiei Bolohan, chiar lângă casa noastră... Acum num mai erau decât pajiști pline de verdeață, întinse pe dealuri nesfârșite, cu pomi înalți, frunze fremătânde și flori, milioane de flori. - Asta nu-i zona în care locuiesc eu, își dădu seama Dorina. - Așa-i, recunoscu Brândușa. Este zona în care locuiesc eu. Dorina atinse catul ferestre. Era real. - Dar asta este casa mea. - Da, este. Și îmi place. - Bine, dar ce caută casa mea în zona în care locuiești tu? Pe față lui Brândușa apăru o umbră de îngrijorare. - N-ați vrea să fiți aici? Dorina închise ochii pentru o clipă. Cel puțin îndărîtul pleoapelor știa ce se întâmplă. Nimic din toate acestea nu se puteau întâmpla. "Visez sau ce..." - Doamnă Scutaru? se auzi vocea lui Brîndușa. "E un vis. E-n regulă, Dorina, e doar un vis. Doar știi preabine câte feste îți pot juca visele." - Doamnă Scutaru? - Ei? întrebă Dorina. - Cum îl cheamă pe soțul dumneavoastră? - Alexandru, dar îmi place să-i spun Alex. - E un om cumsecade? Dorina deschise ochii și se uită la Brândușa. Era acolo, în fața ei și aștepta un răspuns. Totul era cât se poate de real. - Păi... ia să vedem... Da, este un om tare cumsecade. Se hotărî să dea un răspuns și mai bun. Este un om minunat! - Vă iubește mult de tot? Dorina era mândră de ce avea să răspundă: - Da, mult de tot; și eu îl iubesc. Brândușa primi răspunsul ca pe un dar. Parcă întreaga casă se lumină de zâmbetul ei. - Cum arată? Discutau lucruri serioase și asta era bine. - He-he... păi... hai să-ți arăt niște poze. Vezi? Acolo. Dorina îi arăta camera de zi, iar Brândușa o zbughi într-acolo. Privirea fetiței se umplea de mirare, ba chiar de reverență, la vederea tuturor fotografiilor înșiruite pe pereți și pe masă. Dorina îi arătă o fotografie mare, așezată pe masă, la vedere. - Acesta este soțul meu, chiar aici! Brândușa se uită atentă la chipul lui. Ochii ei cercetau fiecare trăsătură a feței, una după alta, fără grabă. La început rămase mută de uimire, apoi, bucuroasă și mulțumită, dădu din cap aprobator: - Îmi place cum arată. Îi place să zâmbească, nu-i așa? - Oh, da, spuse Dorina, uitându-se îndelung, pentru a doua oară, la zâmbetul Brândușei. A fost unul dintre primele lucruri pe care le-am observat la el. Brândușa se îndreptă către o altă fotografie, aflată de astă dată pe perete. - Oh... sunteți dumneavoastră? - Da. E de la nunta noastră. - De la nuntă! Brândușa se uită cu mare atenție la fotografie, apoi se uită la Dorina, apoi din nou la fotografie. - Sunteți foarte frumoasă! Dorina se simți puțin stânjenită, dar îi plăcu: - Oh... - Eu n-am fost niciodată la vreo nuntă, dar o să mă duc la una cât de curând. - Ooo... da? Dorina se bucură nespus să audă, în sfârșit, o brumă de conversație normală despre un lucru normal. Și cine se căsătorește? - Iisus se căsătorește! Replica o prinse pe Dorina total nepregătită, dar fu încântată. - Da? Ai auzit și tu de Iisus? - Sigur că da. Locuiește aici, pe strada mea, dar ceva mai sus. Cred că e o persoană foarte importantă, pentru că totdeauna vin mulți oameni să-L vadă. Dar El tot are timp să se joace cu mine și să-mi spună povești. Era normal, nu? Brândușa se duse glonț la următoarea fotografie. - Ooo... să ghicesc... E Dan? Dorina se duse într-acolo ca și cum ar fi tras-o cineva de mână. - Da, sigur, el e. E poza de la festivalul de absolvire. - Se poartă frumos cu dumneata și cu domnul Scutaru? - Sigur. Se poartă tare frumos. E un tânăr de treabă. Iar ea e... - Maria, așa-i? - Exact. E-n clasa a doisprezecea, la liceu, Iar el e... Dorina așteptă răspunsul lui Brândușa. - Tudor. - Așa-i. El este în clasa a noua. Lui Brândușa îi venea să zburde de bucurie. Se tot plimba de la o fotografie la alta, studiind cu atenție fiecare chip, apoi uitându-se la Dorina, și din nou la fotografii. - Așa deci... îndrăzni Dorina. A... Iisus... ce spuneai despre El? Dar lăsă la o parte întrebarea, căci Brândușa încremenise în mijlocul camerei, asemenea unei statui, uitându-se lung la o fotografie mare de familie. În poză, îmbrăcați la patru ace, stând unul lângă altul și zâmbind nevoie mare, erau toți membrii familiei: Alex, Dorina, Dan, Maria și Tudor. Fetița își acoperi gura cu mâinile. Ca și când clipa aceea ar fi fost sacră, Dorina spuse, șoptind: - Aici suntem toți, împreună. Am făcut poza luna trecută. - Toți... împreună, repetă Brândușa. Dorina stătea lângă Brândușa și se uita la fotografie. niciodată nu se uitase la ea atât de mult și cu atâta atenție. Toți copiii ei aveau ochi căprui, luminoși și zâmbete calde, pline de bucurie. Dorina se uită din nou la Brândușa. Spera ca fetița să nu-i observe interesul. - Te poți uita la poză mai de-aproape. Brândușa nu contenea să privească fotografia. - Chiar? Dorina aduse un scaun de lemn și îl puse lângă perete. O luă pe Brândușa de mână și o ajută să se urce pe scaun. - E bine așa? - Da, mulțumesc. Brândușa atinse fără să vrea rama fotografiei. Se uită cu mare atenție la fiecare chip în parte. N-ar fi vrut nici măcar să clipească, dar n-avea încotro. Se uită suficient de mult încât să-i dea lacrimile, dar le șterse repede cu mâneca. Dorina văzu fața fetiței foarte aproape de chipurile din fotografie. Dintr-o dată, privirea i se încețoșă. - Nu plângeți, doamnă Scutaru, se auzi vocea caldă a lui Brândușa. Dorina clipi de câteva opri ca să scape de lacrimi și se grăbi să se scuze: - Păi... te-am văzut pe tine plângând. Brândușa se strădui să zâmbească, deși lacrimile îi șiroiau pe obraji. - Nu m-am putut abține. Sunteți cu toții atât de frumoși! Dorina se grăbi să aducă o batistă. I-o întinse Brândușei, iar apoi, cu toată bdragostea, o luă pe fetiță pe după umeri. - Brândușa, întrebă ea cu blândețe, unde e familia ta? Brândușa își suflă nasul, apoi răspunse: - Iisus are grijă de mine. Dorina se căzni să zâmbească. Privirea i se tulbură din nou. - Draga mea. știu că Iisus are grijă de noi toți, dar... - ...și de toți prietenii mei. - Ceilalți copii? - Îhî... - Dar... Brândușa. cine sunt ei? De unde vin? Brândușa se uită în altâ parte. - Nu știu. Cred că toți sunt ca mine. Au venit aici, nu au părinți, cei mai mulți nici măcar nu au un nume și habar n-au de unde vin. - Brândușa... Dorina se apropie de ea. Oare li se vor întâlni privirile? Brândușa se uită la ea. Dorina întrebă: - Chiar nu știi de unde vii? Privirea Lui Brândușa se îndreptă din nou către poza de familie. Zâmbi. - Doamnă, povestiți-mi despre Maria. E cuminte? Îi place să se joace pe-afară? Dorina răspunse la întrebare doar pentru că o rugase Brândușa: - Maria aleargă și se joacă cât e ziulica de lungă, de pe vremea când era mult mai mică ca tine. Pleznește de energie, nu alta. - Ce-i place să facă? "Așa deci, schimbăm subiectul. Bine." - Păi... ce nu-i place să facă? Face de toate. Cântă, înoată, merge în excursii, pictează. E foarte talentată. - Îmi dați voie să-i văd camera? - Sigur. Dorina o ajută să coboare de pe scaun. Brândușa era gata să exploreze și alte încăperi. - Îmi dați voie să văd toată casa, doamnă Scutaru? Îmi dați voie să văd camera lui Maria, a lui Tudor, a dumneavoastră? - Haide! Te conduc eu peste tot. Vom face turul de onoare. - Dar Tudor? Povestiți-mi și despre el. Ce-i place să facă? Se îndreptară spre hol, iar apoi înspre partea din spate a casei, unde fiecare cameră purta ampreta personalității celui care o locuia și fiecare detaliu, oricât de mărunt, își avea povestea lui. - Þi-ar plăcea de Tudor, spuse Dorina, făcând mari eforturi în a ține pasul cu nepotolita curiozitate a fetiței. E un băiat pe cinste. Ne distrează pe toți, aleargă încolo și încoace cu tot felul de proiecte, schițe și desene... Cred că va ieși atlet... ca fratele lui. Totuși, eu zic că Dan este mai degrabă, un gânditor... Brândușa asculta cu nesaț și nu mai prididea cu întrebările. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate