Soarele stă pe cer fără picioare. Nu are nici scaun. Stă atârnând de raze. Uneori, spre seară, cade dincolo de pământ. Undeva. Atunci poți să întinzi mâna și să apuci cerul între degete. Să-l tragi în tine.Nu poți conta nici pe ceață să te ajute. Nici pe vânt, nici pe noapte. Pe noapte mai ales, nu poți fi niciodată sigur. E neagră. Nici pe stele. Cu cât sunt mai multe, sus, cu atât sunt mai periculoase. Soarele nu reușește să se ridice deasupra decât a doua zi. Îi place rolul de spânzurat al cerului. Îl joacă zilnic. Sau poate că așa e el. Sau poate că așa trebuie să fie. Și atunci soarele se cuibărește iar în cer, începe să-și trimită razele ca pe niște funii. Funii aruncate de corsari peste bord. De funiile lui se agață mulți, primăvara. Unii sunt copii.Vântul nu se poate opri. Vântul se ascunde după frunzele copacilor. Atunci frunzele copacilor se ascund și ele. Vântul se așază la umbră. Vântul nu e de încredere. Vântul nu se mai poate opri o dată stârnit. Când dorm toți, atunci vântul se domoloește. Atunci se așază pe umbrele plopilor și brazilor mai înalți. Și așteaptă. Scupă coji de semințe de flaorea soarelui. și așteaptă.
Când plâng, văd în oglindă un copil bătut de mama lui. Îi curge sânge pe nas. Ca un sânge de vișină pe un castron. Copilul se întinde pe pat. Mama vine și îi spune să-și ridice mâna stângă sus. Dreaptă în sus. Copilul nu poate. Cotul îi cade plâns în jos, în unghi drept. Apoi reușește să-l întindă. Nu mai are cot. L-a adus în față, întins. Își arcuiește mâna invers.
Era atâta liniște între cei doi, încât se auzeau tâmplele zvâcnind de gândurile dintre urechi. Buzele copilului sunt spuzite de arsura pumnilor în ceafă. Arsura îi arde obrazul. Colțurile gurii sunt crăpate de văpaia ce cuprinde tot orașul din obraji. Ochii umflați de sângele care fierbe transparent spre urechi și apoi spre gât. Orașul din obraz nu era părăsit. Un râu roșu curgea pe acolo. Din când în când se umflă. Copilul își macină cu viscerele creierului fiecare pumn, fiecare palmă, fiecare cuvânt strigat în ureche de câte două trei ori. Apoi, astfel măcinate, gândurile obosesc și se ascund în găurile memoriei, ca un praf. Un praf de cenușă. Un praf de plumb. Apoi trag cerul peste ele. Ca un capac de sicriu. Gândurile bat cuie de ceară în capac. Un sicriu de copil pentru gânduri de copil.Obișnuința cuielor de ceară părăsește vocea după o oră. Soldatul din suflet bate pas de defilare. E întors într-o rână. Pe râna opusă mâinii ridicate dreapt în sus, fără cot. Soldatul e rănit de moarte. Cuiele de ceară l-au rănit pe veci. Soldatul nu se odihnește. Soldatul nu moare niciodată. Copilul nu știe cum dispare deodată lumina deși privea disperat spre acolo de mai bine de două ceasuri întregi deja. Mama i-a spus că sunt lucruri care nu mai încap în ochii lui de cpil și că ar fi mai bine să-și țină fleanca. E dureros să nu ai nicio șansă să atârni nicio clipă de ochii mamei care ți-a dat viață. E dureros ca părul să nu-ți atârne de degetele mamei tale ca de un pieptene, pământul din obrazul tău să nu fie cultivat de degetele mamei. E dureros, trist și confuz. De atunci copilul s-a gândit că e orfan sau că poate e înfiat. A scotocit prin actele familiei. A găsit doar un certificat de naștere și unul de deces. Al unui alt copil. Colegii de școală știau de un alt frate al lor. Avea nume de floare de vară, cu petale lungi, subțiri și albe. După un timp, găurile meoriei din copilărie nu se mai puteau umple. Rămâneau găuri. Găuri cu mama. Găurile cu mama știau unde locuiește copilul. Găurile obișnuiau să plângă. Uneori plângeau și obrajii, și urechile, și gâtul și colțul blocului. Soldatul era ciuruit. Soldatul a plâns și el o dată. Primele lacrimi. Când se închide cu zgomot ușa pătratului cu cremon. Lacrimile ard. După ce a plâns, soldatul tace. Atunci copilul sughite. Apoi cască. Cască de câteva ori. Soldatul sare atunci de colo colo și iese prin ochi și prin nas. Niciodată copilul nu a atârnat de limba mamei lui. Nici de privire. Nici de soldatul mamei lui. Copilul a plâns mulți ani inconștient de ce plânge atât de mult. Soldatul mamei nu bătea pas de defilare pentru toți copiii ei în mod egal. Pentru unii nu bătea decât cu palma.
Când pietrele devin transparente, soldatul mamei îl strigă pe copil. Îl aude râzând din afară. De departe. Râsul îi face rău mamei deasupra ochilor picurați sub frunte dintr-o piatră de chilimbar. Propozițiile mamei l-au lovit mereu peste față pe soldatul copilului. Obrazul soldatului era plin de găuri. Se așeza copilărește în urmele lăsate de propoziții. În găurile memoriei găsește tot ce-și ascunsese. Vorbea singur. Nu putea păstra doar el găurile din cap. Cărțile veneau de la drum lung, cu un scris aparte. Ele știau totul despre fiecare gaură din obraji. Despre fiecare palmă., fiecare vânt din copaci, fiecare soldat, fiecare râs din afară sau dinăuntru. Totul era trecut pe un carnet.
Tăcerea strălucește nestingherită. Un copil pleacă din clasa de copii de vârsta lui. Are mâinile goale, în buzunare. Fără ghiozdan, cu o cordeluță albă, lată peste frunte. Bretonul îi e ascuns sub cordeluță. Îi stă ridicat în sus ca firele de ceapă oltenească răsădită în fruntea bombată. Merge agale, îngândurat. E copilul nimănui. În buzunarele șorțulețului albastru-cerneală. Pare că-și cară trupul micuț între mâini spre casă. Își umple buzunarele cu zarzăre verzi. Gaura gurii se strânge spre gură ca o pungă. Le vâră în ștrampii albi, în rochia pepită cu pătrățele albastre-cerneală. Rochia atârnă de un guleraș alb. E foarte lungă și copilul pare a nu avea picioare. Ronțăie zarzărele. Tăcerea din clasă schimbă chipurile copiiilor. Nimeni nu mai vrea să mănânce nicio portocală, nici patru, nici patruzeci și două de portocale, deși dorința de a gusta fructele exotice era încrustată pe fețe lor și prinsese culoarea fiecărei ierni. Se aude un nume de pe o listă. Lista este făcută de învățătoare. Apoi niște explicații sumare. Învățătoarea iese din clasă. Se întind niște fotografii către un nume de pe listă. Numele întinde colegului cu șnur galben la piept niște bani. Colegul cu șnur galben la piept este și finul învățătoarei. Numele șorțulețului albastru de cerneală se aude. Apoi imediat ”Marș acasă și adu banii”. Tăcere. Clasa tace ca la un semn. Nici frunții late de pe perete nu-i vine a crede ce a creat. Fruntea lată de pe perete privește fix pe fereastră. Nu-i pasă de creația sa, dar când o întâlnește, o sărută pe obraji și primește flori în urale de iubire. Vântul s-a așezat o clipă în brazii din fața clasei. Ochii albastru-spălăcit ai șnurului galben aruncă săgeți vinete. Șorțulețul înțepenise ca o rufă caldă, proaspăt spălată, scoasă în ger. Bretonul de sub cordeluță s-a smucit. Cordeluța îi alunecă spre gât ca un lanț care spânzură. Șorțulețul spânzură acum în aer pentr a putea respira. Soldatul sare prin ochii copilului de parcă are arcuri.Pe pereții clasei. Un bocanc mare, cu șnur galben la piept și insigne începe să urce victorios. Atunci copilul cu șorțuleț s-a întâlnit pe sine prima dată, întâmplător. Rușinea și mirarea se așază pe bănci. Priveau prin părul transparent al fetelor din prima bancă. Obrazul copilului se întorcea acum spre fruntea lată de pe peretele din fața clasei. Fruntea avea nevoie să fie privită de pretutindeni.
Șorțulețul pleacă. Își vărâ privirile în negrul ochilor. Și pe soldat în trupă. Scările blocului cu zece etaje par mai multe decât de obicei. Nu e lumină. Doi bețivi de porțelan privesc de pe dulap. Unul zâmbește. Celuilalt îi temură privirea. Șorțulețului cu bentiță îi tremură vocea. Amândoi bețivii așteaptă ca mama să-și bea cafeaua. Zațul îi ajunge la buze. E aspru. Gaura gurii din obraji se strânge pungă. Gustul de cărămidă pisată tropăie prin bucătărie. Nu e cafea. E nechezol. El nechează. Are gust de ceartă. Cearta are gustul banilor. Mama stă cu două pete de cafea în poală și cu un batic roșu pe cap strâns în ceafă cu nod. Copilul încearcă să mângâie petele și baticul cu aerul dintre gene. Se gândește la niște pereți transparenți, la copii, la învățătoare, la fotografii din care trandafirii roz trimit parfum delicat. Dar gândul spune că nu face parte din creierul lui. În capul lui toate tac. Mama amestecă străină în ciorbă. Tăcerea nu e sinceră nici față de ea însăși. Abia își poate ține urechile deschise de atâta tăcere. Ochii sunt prea mari pentru găvanele lor. Șorțulețul se ridică pe brațul unui fotoliu tapițat, ia banii din sertar și pleacă. Pitrele nu sunt transparente. Felinarele privesc râul care nu este nici el părăsit. Un copil păzește oile, pe mal.
Orașul din obrazul de sub fruntea cu cordeluță călătorea cu mâinile goale și cu buzunarele pline de zarzăre verzi și bani albaștri cu chip încercuit. Era ușurat. Șnurul galben va tăcea. Poate că învățătoarea va gusta din felia de cozonac pe care i-o întinde copilul. Șnurul galben nu va mai putea lovi obrazul copilului. În spatele șnurului statea învățătoarea, care îl enerva pe tata, vânzătoarea de la librărie și fruntea lată din tabloul de pe perete.
Numele rochiei fără picioare a primit trei fotografii. Din fotografii se aude cum bate vântul care se așezase în brazi și marș acasă și adu banii. Petele de nechezol erau în poală și priveau cerul tras peste sicriul cu cuie de ceară. Nu vedea nimic. Nu mai știu din fotografii care dintre copii eram eu.