agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-28 | |
Trei ani de când a murit Tata. Am pierdut nu un tată, ci un prieten adevărat. Îi învățase pe nepoți să îl strige Bunicu, ca în dulcele grai moldovenesc al Bajurei natale. Cu timpul, pentru toată familia, pentru vecini, apropiați, cunoscuți, tata și mama erau Bunicu și Bunica. Erau iubiți. Pe mine mă bucura situația asta: pe de o parte acest respect venea ca o recompensă dupa o tinerețe chinuită, pe de altă parte eu nu cunoscusem mângâierile unor bunici materni sau paterni duioși și ocrotitori, scoborâtori din povestirile lui Delavrancea.
Am primit telefon noaptea pe la patru, că s-a stins. Camelia, încerca să mă liniștească, dar eforturile ei sincere nu prea aveau efect.Tot corpul mi-a fost cuprins de un tremur incontrolabil, care m-a scuturat vreo trei ore. De mic îmi era frică de clipa aceasta și acum se întâmplase. Știam că i se apropie sfârșitul călătoriei, dar mă amăgeam sperând copilărește că stația terminus va fi cât mai departe în timp. Mă obișnuisem cu decrepitudinea sa biologică și îmi doream să îl găsesc de fiecare dată când reveneam Pe Pod, în casa parintească așa cum îl lăsasem: cu fesul pleoștit pe cap, nebărbierit, stând pe pat cu bărbia rezemată în baston, repetând mecanic: mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig la picioare! Mama, în ciuda vârstei și a sănătății precare îl îngrijea dumnezeiește și îl liniștea: ce-i tata, cum să-ți fie frig, duduie focul în sobă și ai ciorapi călduroși de lână în picioare! De când îl știu dormea cu ciorapi împletiți din lână aspră, de oaie țurcană, trași pe picioarele goale și mă întrebam cum de îi suportă. În ultimii ani comunica puțin și o durere cumplită îmi răvășea pieptul când mă întreba: dumneata cine ești? Nu mai vedea și nu reușea să mă găsească undeva, în ascunzișurile subconștientului. Nu își reamintea de Nanu, dar tresărea și se bucura ca un copil care descoperă un adevăr elementar când îi spuneam că sunt tatăl Mirunei. - Aaaa, da, da... dumneata ești tatăl Mirunei, ce fată harnică! Și-o amintea din vacanțele de vară în care mezina mea muncea bărbătește la strânsul fânului. Era mic de statură, slab dar viguros. Hotărât în ceea ce voia să facă, independent în acțiuni. Nu avea obiceiul să-i consulte pe cei din jurul său și uneori era iute la mânie, mai cu seamă la tinerețe când mi-l amintesc că se oțăra cocoșește ori de cate ori cineva îl călca pe coadă. Și nu a fost rău, fiindcă așa își apărase și își sporise pământurile impunând cu timpul un respect greu de zdruncinat. El m-a învățat să iubesc pămâtul și să cosesc, un hobby pe care îl am și astăzi. Mi-l amintesc la 74 de ani. Era încă în putere, avea un mers vioi, părul puțin cărunt, o dantură perfectă încât adevărata vârstă nu i se putea citi pe chipul supt, brăzdat de două riduri adânci, încrustate de o parte și de alta a gurii. Cosea alături de mine în livada din Doabra. Se mai poticnea și mă ruga să-i termin pologul. Se așeza pe iarba proaspăt cosită, își ștergea tacticos fruntea transpirată cu batista și comenta colocvial: - Bravo băiet, frumos știi tu să tai iaraba, la perete, de-acum ai o meserie asigurată! Coasa este o artă, nu trebuie să te forțezi ca un halterofil, fiindcă obosești repede și nu reziști toată ziua. Coasa e stiloul, o faci să alunece ușor pe pământ și poloagele se înșiruie ordonate ca rândurile scrise pe o coala de hârtie. Când eram mic, mă lua cu el la Chică, în Pleașa, pe versantul sudic al Munților Lotrului. La început rolul meu era să îi aduc apă proaspată de la Troc sau din Beucă și să tai pari și proptele de prin tufele de alun sau din pădurea din Dosul Pleșii. Dimineața dormem până târziu într-un pat aromat de iarbă proaspăt cosită, sub pătulul cu fân suspendat pe patru furci de stejar. Soarele sclipitor mă făcea să privesc chiorâș către țancurile Coziei care străjuiau Valea Lotrului ce șerpuia molcom prin vatra moșnenilor brezoieni și îngăimam admirativ: ce mult ai cosit tată? Îmi răspundea zâmbind : o sa vină și rândul tău Culăiță, și mi-a venit. Ani la rând mi-am rupt oasele la coasă pe toate coclaurile: acasă Pe Pod, pe Coastă, în Doabra, în Pleașă, la Plopi. La bătrânețe îi plăcea să povestească și să își presare conversația cu vorbe fără perdea : pizdai seama Floricuțo, îi răspundea mamei care se făcea foc și pară când îl auzea. Ne aduna pe toți: copii, gineri, nurori, nepoți în jurul mesei duminica sau în zilele de sărbătoare. Se mânia grozav dacă nu eram punctuali și ne certa: cand este ora mesei, lăsăm treaba, masa-i sfântă! Degustam bucatele pregătite cu migală, de gospodina fără de pereche, care era mama și Tata ne făcea câte o urare în stilu-i caracteristic: Hai noroc și sănătate, Toate femeile pe spate, Bărbații cu fundu-n sus, Fiindcă așa a dat cel de Sus! - Vai tata! intervenea mama, dar nu ți-e rușine, mai sunt și copii aici. Făcea ochii mari ca și cum îl surprindea prezența nepoțior legănați pe picioarele devenite scrânciob, cântându-le: hopa țopa la pizdopa, acompaniat de cascadele de râs ale invitaților. Chicotea șugubăț și plusa : - Voi știți unde suntem noi? - La Brezoi! răspundeam în cor, așteptând continuarea pe care o auzisem de zeci de ori. - Eheee, dar știți voi că la Brezoi, treaba aia se mai face și pe dinapoi ? Se oprea o clipă, sorbea din țuica gălbuie de prună pe care o pregătea ca nimeni altul și recidiva, aruncând încă o perlă spre disperarea mamei: - Ceașca măsii, ce să-i faci, de la cinzeci de ani în sus, dai din fund și zici că f…ți! buna dispoziție era totală. Cateodată, după Revoluție, microbul retrocedărilor ne infesta și discuțiile legate de pământ erau amnarul care aprindea scânteia ce ațâța o stare conflictuală care ne îndârjea. Nu se lăsa pradă supărărilor și invidiei, de aceea nu avea dușmani și după o vreme îl auzeai: - Băiet ce facem, nu se poate bea o țuică în casa asta? Dacă îi aflai excursul vieții, aveai impresia că ai de-a face cu un Jean Valjan mioritic. Tatăl său, luptase ca sergent în primul Război Mondial și fusese grav rănit. Mamă-sa se duse-se să-l aducă acasă dintr-o mănăstire unde zăcea muribund. S-a îmbolnăvit de tifos și în scurt timp s-au prăpădit amandoi. Rămăseseră doi copii orfani, tata și o soră sfioasă cu ochi albaștri, mai mare cu patru ani. După război, Ferdinand Întregitorul i-a împropietărit pe țăranii ce duseseră greul pe front și pe urmașii celor ce căzuseră pentru România Mare. Au fost împropietăriți și orfanii Postolache, iar rudele rapace au început să se certe pe avere și să se judece pentru tutoratul minorilor. Erau aruncați dintr-o curte în alta, după cum hotărau instanțele de judecată , erau munciți și chinuiți fără pic de milă. După 1990 a ostenit pe drumurile firavei democrații, în sălile de judecată ca să-și recâștige glia părintească pe care comuniștii o luaseră la colhoz cu japca. M-a luat și pe mine o dată în periplul său recuperator spre Ithaca-i natală. Se simțea în modul de a se comporta cu cei regăsiți, bucuria reînvierii mediului copilăriei. M-a dus peste tot pe unde avusese pământuri. Ne arăta spre răsărit Prutul argintiu în care îi plăcea în copilărie să se scalde și mai departe umbra cetății Hotinului. Însemna meticulos hotarele parcelelor, se ciondănea cu Mertecaru, cu Ilaș cu Mihăilă și cu toți cei care îi ocupaseră pământurile și nu îi recunoșteau proprietatea, în ciuda hotărârii judecătorești definitive pe care o avea. A murit cu sufletul neîmpacat, nu a reușit să reintre în posesia moșiei părintești. Nu avea spirit practic, nu știa să înșele sau să corupă pentru a-și vedea sacii în caruță. Era de o corectitudine supărătoare uneori, spunea tare și apăsat ce gândea, ceea ce i-a atras multe neplăceri în viață. În ce ne privește, nu i-am urmat exemplul, am fost delăsători și nu ne-am mai învrednicit să batem nordul țării pentru niște drepturi funciare ce ni le-a lăsat moștenire. Dacă ar învia și i-am spune că nu a meritat să ne ostenim pentru așa ceva, că nu avea rost să ne luptăm cu autoritățile corupte, care de ani buni nu ne-au eliberat titlurile de proprietate pentru 1,6 ha de pământ, ne-ar răspunde în stilu-i caracteristic: cată-ți dom’le de treabă și bagă-ți mințile-n cap! De la o vreme, după războiul de Întregire a Neamului, Þara se mai așezase și prin sate ridicau colbul ulițelor căruțe cu coviltir, trase de cai costelivi, în care erau îngrămădiți orfanii de război, gălbejiți și speriați pentru a fi educați în orfelinate. Taică-meu, o rapchilă de copil neascultător, a zbughit-o din căruță, s-a ascuns în niște lanuri foșnitoare de păpușoi mătăsos și spre seară s-a întors acasă la bunică-sa, pe care a găsit-o plângând în hohote de dorul nepoților. Învățătorului i-a plăcut micul școlar fiindcă era isteț și harnic.Vară de vară îl lua în gospodărie să-i păzească vitele, iar după gimnaziu l-a trimis pe cheltuiala sa la Școala Normală de la Pomârla, pe care a absolvit-o, clasându-se întâiul. Era mândru că participase la faza națională a Tinerimii Române, un fel de olimpiadă contemporană și își amintea tema de istorie pe care a trebuit să o trateze: Sunt juste actualele hotare ale României?(cu referire la România Mare, desăvârșită politic la 1 decembrie 1918). Se aprindea și ne povestea conținutul lucrării, pentru care fusese premiat cu o excursie prin țară și numeroase cărți pe care și le împărțiseră profesorii de la Școala Normală. Era un pedagog înnăscut. De la el cunosc adevărata istorie a României. În nopțile petrecute în Vârful Pleșii, în jurul focului care alunga prin flăcările dogoritoare animalele sălbatice și biciuia creștinește duhurile rele, îmi povestea cu patos, despre bătăliile lui Ștefan cel Mare cu polonii și turcii, îmi recita copleșit de emoție Doina lui Eminescu sau fabule de Vasile Militaru, beștelea vicleanul pact Ribentrop-Molotov fiindcă ne ciopârțise tâlhărește Moldova, tuna și fulgera împotriva celor doi călăi ai lumii moderne, Stalin și Hitler, doi monștri ce zdrobiseră inuman granițele Europei estice, dezvăluia crimele rușilor de la Katyn, din Basarabia și încheia cu câteva versuri recitate cu glas melodios de tenor: Nevasta mea șopârlă, copiii mei guzgani, Iar noi trăim pe-aicea de doua mii de ani! Eram singuri într-o libertate desăvârșită. Acolo între Munții Lotrului și Munții Căpățânii, în întunecimea nopților de vară, a căror monotonie plastică era animată de luminițele îndepărtate ale Brezoiului și ale satelor loviștene, urechea omniprezentă a securității nu putea ajunge și el se descătușa repovestindu-și cu talent viața. Flash-uri de epocă, cărora le fusese contemporan, erau tot timpul împănate cu sfaturi care își aveau morala lor sănătoasă, dar care ca și conținut erau exprimate sub formă de glumă pentru ca efectul sa fie maxim. Rerferindu-se la importanța familiei îmi spunea: oriunde te-ai duce, că de, tentațiile sunt mari și îți mirose și ție a cătrință, acasă la nevastă și copii trebuie să te întorci, și ține minte: Încalaecă și f…te, Deascalecă și du-te! Avea experiența vieții cumpătate, îi plăcuse să trăiască din plin, dar niciodată nu își părăsise familia. Când eram elev la Craiova, venea cam o dată pe lună să îmi aducă bani pentru taxe și să mă vadă. Mergeam la restaurantul Hotelului Minerva, își comanda un coniac, se interesa de activitățile mele școlare, îmi verifica carnetul de note, după care ne continuam masa cu tot ceea ce era mai bun în meniu. După revoluție am realizat că eu aveam o cultură istorică obiectivă, care i se datora în mare parte. Evenimente istorice, dedesupturi politice, personlități care erau cotate ca inedite mie îmi erau deja familiare. El îmi povestise cu răbdare și plăcere despre Blaga, Crainic, Cioran, Petre Þuțea, Petre Pandrea, Aron Cotruș, Radu Gyr, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Simion Mehedinți, Constantin Kirițescu, Lucrețiu Pătrășcanu și atâția alții, pe care comunismul îi marginalizase. Citea presa și o comenta, sfădindu-ne că nu suntem abonați la gazete. La capul patului său tronau ultimele cărți pe care i le aduceam de la București în timpul studenției și vrafuri întregi de ziare. Dacă cineva îi descompleta colecțiile Magazin Istoric, Memoria sau România Liberă, era bai mare. Fusese învățător la Bălți și durerile basarabenilor nu îi erau străine. Vorbea cu admirație despre regii patrioți: Carol I care ne făcuse independenți, umilindu-i pe turci la Plevna, Domnul care domnise cel mai mult, 48 de ani și care modernizase și civilizase Þara. Ferdinand cel Loial care luptase alături de popor, împotriva fraților de sânge unindu-i pe toți românii într-un regat puternic ce se întindea pe aproape 300 000 Kmp. Trăise perioada interbelică și analiza realist activitatea partidelor istorice, a Legiunii și a unor personalități politice care au zidit cu migală România : liberalul Ionel Brătianu, țărănistul Iuliu Maniu, conservatorul Take Ionescu( Tăchiță Gura de Aur), mareșalul Averescu, savantul Nicolae Iorga, diplomatul Nicolae Titulescu, generalul Antonescu pe care nu îl avea la inimă fiindcă îl deferise Curții Marțiale și făcuse 6 ani de muncă silnică la Aiud. Îl ponegrea pe afameiatul și cartoforul Carol al II-lea, pe sfetnicul acestuia Armand Călinescu, chiorul, fiindcă instauraseră dictatura regală, hăituiseră și omorâseră discreționar tineretul naționalist și mutilaseră fruntariile României. Deplângea situația în care ajunsese Þara în 1940 și nu înțelegea de ce ar fi trebuit să treacă Nistrul, ca să lupte în teritorii străine. Făcuse școala de ofițeri la Bacău. Comanda un pluton de agenți călări și participase în primii ani ai războiului la luptele din Basarabia. Îmi povestea, cu gravitate în glas: într-o noapte eram pe graniță la Adâncata. Dintr-o dată s-au auzit zgomote. Ne-am pregătit să tragem, când din întueric s-au ivit grupuri de fugari polonezi. Forțau frontiera. Erau îngroziți, îi măcelăreau și nemții și rușii. Ne durea sufletul ascultându-i ce înduraseră. Cu toate că nu aveam ordin referitor la această situație pe toți i-am făcut scăpați în interiorul Þării. Un militar cu o nevastă de o frumsuețe desăvârșită mi-a dat o sabie de argint. A rămas la o nemțoaică, gazda mea de la Cernăuți când ne-au cotropit și pe noi rușii. Nu îi iubea pe ruși. Veneau cu gloata, claie peste gramadă în căruțe, cu tancuri de tablă și armament de proastă calitate. Mulți erau beți, cântau din armonică și erau împinși la luptă, din spate, de femei înarmate. Îmi spunea cu amărăciune că armata fusese demoralizată fiindcă regele Carol al II-lea ordonase retragerea fără luptă din fața rușilor care brutalizau populația și îi umileau pe ofițerii români. Condamna Statul major al armatei, pe generalul Ilasievici că nu se preocupaseră de protejarea populației civile pe care o lăsaseră la cheremul rușilor. Nu a acceptat ca rușii să îi smulgă epoleții cu însemnele gradului militar. A tras asupra lor și s-a retras în ordine cu plutonul pe care îl conducea. Apoi, alături de nemți, românii au intrat în Basarabia. Trăise evenimentele și le rememora ori de cate ori avea ocazia: erau lupte grele. În prima linie plutoanele aveau la comandă de regulă ofițeri în rezervă, majoritatea învățători. Sâmbăta ne întâlneam la școala din sat unde era popota. Mulți prieteni nu apăreau. Nimeni nu întreba de ei, nu ne trebuia o confirmare, știam că erau căzuți în luptă. Înaintea unui atac ni se dădea mâncare bună și băutură : pâine albă, salam, unt, ciocolată, coniac. Ne apropiam de Nistru, luptele erau tot mai grele, atmosfera era tensionată. La Vigoda rușii ne-au mitraliat în disperare. Maiorul Virtu a ordonat de trei ori atacul, dar nimeni nu l-a ascultat. Era infern. A sărit din tranșeu, cu pistolul în mână ca să ne încurajeze. O schijă i-a retezat țeasta, iar trupul decapitat, sângerând a alergat bezmetic câțiva metri. A fost o imagine cutremurătoare. Se zvonea că românii vor trece Nistrul, ca să lupte alături de nemți pentru ocuparea Moscovei. Ofițerimea era împarțită: o parte îl susținea pe Câinele Roșu care invoca onoarea militară, altă parte însă nu era de acord și îi cânta în strună lui Maniu, care se opunea. La un chef, maiorul Firu, pentru a testa loialitatea grupului în care se afla a zis: se aude că Mareșalul cât de curând va spune Soldați, vă ordon treceți Nistrul ! o copie a acelui ordin istoric Soldați, vă ordon treceți Prutul! ordin la care frematase de nădejde toată românimea. Apțiguit taică-meu ar fi replicat: mai dă-l în mă-sa pe Mareșal, nu l-a citit pe Eminescu, nu știe că România se întinde de la Nistru pân’la Tisa? De ce trebuie să murim pentru nemți, pe pământuri străine? În zilele urmatoare a fost ridicat de pe front, dus la Iași unde Curtea Marțială l-a degradat și l-a condamnat la 6 ani muncă silnică. Scăpase ieftin, o iubise candva pe fata Președintelui completului de Judecată și Ileana Cosânzeana se făcuse luntre punte să-l scape de execuție. Nemții i-au propus sa îl ducă în Germania pentru a-l feri de condamnare. Spunea cu mândrie ca a refuzat și că le-a spus bățos: fie pâinea cât de rea tot mai bine’n Þara mea! așa și-a început calvarul la Aiud, Ocnele Mari și a mâncat o pâine tare amară în comunism. Aici l-a cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghica și pe Mircea Vulcănescu. La ieșirea din pușcărie, avea doar o haină roasă de piele, un costum de ofițer peticit și un porthart pe care l-a vândut ca să ajungă în București. Și-a amintit că are o soră, s-a informat la Ministerul Învățământului și a aflat că era institutoare la Brezoi în județul Vâlcea. A căutat-o și întâlnirea a fost dramatică. Îi povestea despre bunica, despre sat, dar tanti Mioara, o clonă românească a Gretei Garbo, tot nu îl credea, până când a rostit numele câinelui, Paldău, pe care îl lăsaseră orfani fiind, să urle a pustiu în curtea casei părintești, când venise bunica dinspre mamă să îi ia la ea. Au plâns, s-au îmbrățișat au luat viața în piept, fiecare pornind pe drumul său. Erau vremuri grele, comuniștii distrugeau o lume așezată de milenii, pentru o himeră proletară, cu totul străină unui popor așezat, cu frică metafizică de Dumnezeu. Cei doi locuiau în Școala Veche, vizavi de casa Tudoranilor, părinții mamei mele, și hazardul și-a luat rolul în serios. Ploua cu găleata, ploaie repede de vară. Valea Satului se învolburase și amenința cu înnecul bobocii de gâscă pe care Florica, o jună frumoasă și veselă, se chinuia să îi aducă la mal. Vecinul săritor din fire și vorbăreț nevoie mare, a ajutat-o. S-au împrietenit, s-au iubit și în scurt timp s-au căsătorit, cam fără voia părinților fetei. Priveam trupul mărunțel, țeapăn, încorsetat într-un costum gri, gâtuit de o cravată albastră, întins pe masa de brad acoperită cu un cearșaf alb, tivit cu dantelă și mă întrebam ce forțe interioare îi dăduseră atâta putere și îl călăuziseră prin vremuri potrivnice, înzestrându-l cu curaj și forță, ca să reziste cu verticalitate. Lacrimi calde îmi brăzdau obrajii îmbujorați. Aș fi vrut să fiu tare, să nu-i fac rău mamei pe care o boală necruțătoare o țintuise de câteva luni la pat, dar nu mă puteam abține, plângeam ca un copil și el mă ignora. Prietenia noastră se sfârșise brusc și dureros. Nu plângeam neaparat de durere ci mai mult de ciudă. Nu avusesem inspirația să vin de sâmbătă după amiaza să îl prind în viață. Avusesm examen de masterat la Spiru Haret în Brașov. Pe la trei după amiaza am ieșit din sală și am sunat temător la Brezoi. Am format în grabă 0250/778921, dar ciudat, țârâitul telefonului îmi țiuia în ureche străin și neprietenos. Într-un târziu mi-a răspuns cineva, am cerut să mi-l dea la telefon. Vorbea tremurat, parcă îi clănțăneau dinții și nu înțelegeam mai nimic. De obicei când ne conversam îmi repeta mecanic, fără să conștientizeze: când vii, când vii ? M-au asigurat că nu se va întampla nimic pâna a doua zi când ajungeam, dar nu a fost să fie. Aveam senzația că ma privește mustrător, lipsisem în singurul moment cu adevărat important din viața noastră, al amândurora, în care ar fi trebuit să fiu prezent. Nu-mi luasem rămas bun, El o făcuse, eu din păcate nu! Părinții mei s-au iubit cu adevărat, poate de aceea Dumnezeu a dorit ca ei să plece pe drumul fără de întoarcere la trei zile unul după altul. Cand aveam 11 luni tata a fost arestat. L-au dus la Pitești și încercau să îi pună în cârcă tot felul de lucruri aberante: că a fost prefect de Dorohoi, că a umblat fugar, că a ajutat partizanii din Munții Cozia conduși de generalul Carlaonț, că l-a sprijinit pe colonelul Uță, fost coleg de front ce luptase împotriva comuniștilor în Banat, că a ascultat posturi străine, el care era atât de sărac că de-abia trăia de la o zi la alta, de unde aparat de radio ? A fost bătut până la leșin, de aceea nu mai prea auzea, a fost așezat pe scaunul electric, iar fesele îi erau arse când s-a întors acasă, dar a rezistat, nu a recunoscut neadevarurile care i se imputau. Nu l-au putut condamna cum facuseră cu alți lotreni reținuți în aceeași noapte cu el. Când îl băteau și răgneau înnebuniți să recunoască ceva, el le răspundea moldovenește: eu n-am facut ninica! La întoarcerea acasă, securitatea îi dăduse recomandare să se angajaeze pe aceeași funcție, de șef contabil, pe care o avusese la fabrica de cherestea, când brațul înarmat al poporului vigilent îl arestase puțin. Un cioban incult, scretar de partid a refuzat, ironizându-l: s-o găsi o roabă și-o lopată și pentru legionaru’ ăsta. Șapte ani nu a fost acceptat în câmpul muncii socialiste. Și-a lucrat pământul ca să supraviețuiască: cultiva cartofi, porumb, făcea țuică, creștea oi, hrănindu-ne părintește. Eram mic, pricepeam puține. Aveam vreo cinci anișori și îl ajutam să tragă o sanie cu lemne prin nămeți. L-am întrebat într-o doară: - Tată, de ce ai fost închis? S-a schimbat la față, a întors privirea și a rostit în șoaptă, ceea ce m-a surprins, pentru că de obicei vorbea cu glas puternic: - Ești prea mic, n-ai cum să înțelegi! M-a mângâiat pe obrajii îmbujorați și ne-am văzut de treabă. Peste ani a început să îmi povestească prin ce trecuse, ne împrieteniserăm la cataramă și aveam mare încredere unul în celălalt. Era supravegheat de securitate în permanență. După un timp s-a angajat inspector la Banca Nationala, sucursala Râmnicu Vâlcea. Unsprezece ani a făcut naveta. Era muncitor și cinstit. Se trezea la patru dimineața, dădea mâncare la vite, servea ritualic micul dejun, se gătea și pleca la rata( autobuz). Pe ploaie, pe vânt, pe ger, făcea același lucru cu o punctualitate de metronom. Viața militară și de deținut îi imprimaseră o rigurozitate a programului de zi cu zi pe care eu din pacate nu mi-am însușit-o. Era curajos. Într-o toamnă tăiasem o oaie. Eu o desfăceam măcelărește, agățată fiind în mărul crețesc de lângă casă și tata mă ajuta. Povesteam liniștiți ca doi buni prieteni ce eram și din când în când mai închinam câte o ceașcă de țuică fiartă, mulțumind Domnului pentru roadele bogate pe care ni le dăduse în acel an. Deodată câinele care ne ținea tovărășie lătră a străin și lângă noi apăru un securist blond, cu o față pătrățoasă, ca de buldog. Îi făcea câte o vizită tatei din când în când și îl întreba tot felul de prostii. De data asta, Tata nu l-a mai ținut de vorbă. L-a lăsat să-și termine pălăvrăgeala, după care a ridicat o furcă, pe care o strângea haiducește în mână și i-a strigat de a răsunat până în Podul Tiții: ce vrei mă neisprăvitule, ce p…a mătii mă tot urmărești. Nu te-ai convins că sunt om cinstit, muncesc, îmi lucrez pământul cu familia, cresc vite, dau cote la stat, ce vrei? Securistul încremenise. Mama ieșise sperită și striga plângând: tata ,tata, ce faci? fii cuminte! Tata însă se înfierbântase și ațos din fire cum era în asemenea situații, se apropiase de intrus amenințător. Încurajat și de prezența mea, ridicase furca deasupra capului, ca un trident necruțător și îi striga: ieș, ieși din curtea mea, mi-ai violat domiciliul, dacă te mai prind vreodata aici, îți crăp capul, sunt în legitimă apărare. Securistul o zbuchise speriat spre poartă. Nu l-a mai deranjat, dar a avut grijă să facă o informare unității militare 01648 din Craiova, unde îmi făceam armata. Așa am ajuns la porcărie, ridicat direct de pe platoul Batalionului de geniu, în momentul îmbarcării pentru școala de gradați de la Alba Iulia. Am rămas soldat toată viața, treabă care îl mâhnise foarte tare. Îl țineam de mână, dar trupul inert era rece ca gheața și fiori reci mă furnicau prin tot corpul. În a doua noapte de priveghi, în ciuda gerului neprietenos, s-a adunat lume multă. Îi cinsteam pe toți cu țuică de prună, pentru care era recunoscut în tot Brezoiul și cozonac. Fiecare își aducea aminte câte o istorioară legată de Nea Niculae și dorea să o spună. Dupa ‘90 făcuse politică țărănistă. În ’92, la 78 de ani, când încă își purta semeț pălăria pe ureche și geanta maro burdușită cu acte, candidase de Primar. Pe Gogu pesedistul, un învățător respectuos de altfel, îl trecuseră toate transpirațiile fiindcă Nea Niculae era să îi facă bucata. În cele din urmă tata pierduse cu o sută de voturi. Patru ani, începând cu ‘96 a fost decanul de vârstă al consilierilor locali și toți, indiferent de culoarea politică l-au respectat. Cum să nu respecți un om cinstit, care se zbătuse să dea apă podenilor, care fusese cenzor la Obștea Moșnenilor și care căuta cu răbdarea unui ceasornicar vechile acte ale Tudoranilor pentru a împropietării întreg neamul cu pădure? Viața lui fusese un puzzle de fapte bune pe care cei care îl privegheau le puneau în noaptea aceea rece, de sfârșit de ianuarie, cap la cap. Încercam să accept situația, să mă obișnuiesc cu rolul unui orfan de 47 de ani. Îl priveam concentrat și derulam în memorie secvențele pe care mi le povestiseră cei din casă, despre ulimele lui clipe. O priveam pe Giorgiana. Apăruse lângă mine, la capul mortului și mă întrebam idiot: oare la ce se gândește cea mai mare dintre nepoatele Bunicului? Atunci am dat un replay mental și l-am auzit cum ne mustra, când Giorgi era mică: măi, eu nu vă înțeleg de ce îi spuneți Giorgiana, ce nume o mai fi și ăsta? românește se cuvine să o strigați Gheorghița! Noi nu am ținut cont de povața lui, dar tata o striga consecvent doar Gheorghița, cu un glas strident și pițigăiat. Giorgiana se apropiase de mine și îmi șoptea printre sughițuri: ce faci Nan ? du-te și te culcă, de 6 ceasuri nu te-ai mișcat de aici, du-te! rămân eu cu Miron. M-am retras în bucătărie și m-am întins îmbrăcat în patul în care cu o seară înainte Tata își dădu-se obștescul sfârșit. Îl revedeam aievea, cum stătuse cuminte, cu o săptămână înainte de a muri, ca să-l bărbieresc. Îl călcasem din greșeală pe picior și brusc ridicase bastonul la mine apostrofandu-mă: dom’le, dom’le ce faci? mă doare! Trecuse Styxul liniștit și seninătatea i se citea pe chipul pietrificat. Pe la 12 noaptea, înainte de a muri mâncase o banană, după care se întinsese cu greutate în pat, era cam înțepenit și… au urmat niște lucruri care sunt greu de explicat oricâtă știință de carte ai avea . S-a așezat pe spate, ca și cum ar fi vrut să recite versurile lui favorite, în clipe de melancolie: Dac-ar fi un foc în sobă Ar părea că suntem doi, Aș mai sta cu el de vorbă Și-aș uita cele nevoi! și-a strigat jumătatea pe nume, ceea ce nu mai făcuse de mult timp: - Floricuțo, haide și sarută-mă ca în tinerețe, aici pe obraz! Mama l-a auzit, s-a târât șontâc, șontâc până la patul lui, l-a sărutat și l-a mângaiat ocrotitor pe frunte. A rugat-o să îl mai sărute o data. Un zâmbet suav ca de prunc alintat îi încolțise în colțul gurii. După o vreme și-a suflecat tacticos mânecile de la cămașă ca și cum ar fi vrut să se spele pe mâini, și le-a așezat cruce sub cap rostind calm și stins, cu o voce abia percepută: - Adio copiii mei! Abia s-au dezmeticit cei din casă, ca să-i aprindă lumânarea, că sufletul o și luase la picior pe Calea Lactee către porțile Raiului, lăsând în urmă, trupul rece, împuținat de ani și suferințe. A murit frumos, a murit creștinește! La biserică se ducea rar, dar era nelipsit de la slujba de Înviere. Când se ocolea biserica mergea imediat în spatele preotului, și cânta împreună cu acesta Cristos a înviat din morți. Stătea până dimineața și ne aducea Sfintele Paști. Eu, cu fetele mergeam doar la slujba de la miezul nopții, veneam apoi cu lumânările aprinse, ocoleam casa cântând: Cristos a înviat din morți , cu moartea pre moarte călcând! Îl așteptam, și după ce săvîrșeam ritualul spălării pe față cu ou roșu și ban de argint, gustam fiecare cîte puțin din sîngele Domnului rânduindu-ne în jurul mesei pe care mama o copleșa cu bunătăți pascale. Se pregătea să îl primească cuviincios pe preot de Nașterea Domnului și de Bobotează, cu o țuiculiță, o ciorbuliță, niscaiva sarmale de post și tot ce se mai găsea într-o casă de buni gosopodari. O dată popa Virgil i-a zis: dom’ Nicolae, fiindcă ați ieșit la pensie, aveți mai mult timp și sunteți un om serios, vă cer permisiunea să vă fac epitrop. La care tata, care nu prea avea poftă sa piardă vremea prin altarul bisericii, în miros de ceară arsă și colivă, i-a răspuns mucalit, lăsându-l pe preot, care nu era nici el străin de cele lumești, fără replică: să știți părinte că n-am legat încă, calul la gard! La înmormântare a fost lume multă și soarele mijea primăvăratec. Au trecut trei ani,dragă Tată, Dumnezeu să te ierte. Te-am visat de câteva ori, erai vesel, grăbit și îți țineai privirea tot înainte spre un drum pe care doar tu îl vedeai și îl urmai. Am scris în jurnal toată noaptea, amintiri care îmi macină sufletul. A fost o altfel de priveghere, luminată de lumânarea care arde de două zile în candelă, sub poza voastră, (părinții mei), de pe bibliotecă. A fost o priveghere ca o rugă de iertare! Moartea lui am reușit să o percep la modul rațional și nu m-a tulburat profund, cum avea să mi se întâmple după dispariția mamei. Și ca un făcut, la cinci dimineața, când am încheiat însemnările în jurnal, candela s-a stins. Oare a fost un semn? Fie-ți țărâna ușoară, părinte bun! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate