Când o ființă îți pleacă – din viață, din suflet, ori numai până-n orașul vecin, rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată.

Să pleci. Niciodată să rămâi.

Pleca bunica, la moară. Mă lăsa încuiată în casă. Stăteam cocoțată pe o masă, mai aproape de geam, să privesc păsările. Mă jucam cu bețe de chibrit. Le așezam sub diverse forme, construiam case, castele, șine de cale ferată. Stricam construcția și începeam o alta. Nu mă plictiseam niciodată. Nici nu le-aprindeam. N-am fost o piromană.
Venea tușica, de pe o altă stradă, să vadă ce fac. „Ce faci?”, mă întreba. Nu-i răspundeam: „Construiesc, mă joc, privesc păsările”. Îi dădeam mereu același răspuns peltic: „O aștept pe mamaia”. Așteptam. „A aștepta” cu „a face”. Cât sunt de compatibile? Și totuși, asta „făceam”. Mâinile, ochii, picioarele se puteau ocupa de orice altceva, puteau să se miște în voie. Dar eu...așteptam.

În orice despărțire nedorită, am fost copilul care așteaptă cu sufletul la geam.

Când se-ntorcea bunica, îi săream în brațe, o sufocam. „Ce faci?” Îi răspundeam cu două broboane mari de lacrimi. Mă lua la rost: „Treci la joacă și nu mă mai boci atâta! Că doar n-am murit!”
Ce știa ea?

Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.