Am ieșit la poartă și printre târșîiturile de papuci am auzit acel "ia-ți fesul să nu răcești".
Am luat ziarul din cutie, am târșâit papucii până la locul lor și am căutat ochelarii în sertarul "acela". Toți avem un sertarul "acela".
Pagina cu anunțuri, jos întrun colț, purta un anunț discret și fără chenar negru.
Numele ei îl folosisem în scrierile mele, dar numai după ce dispăruse în neant.
Am deschis sertarul: bilete, scrisori, era și o șuviță de păr galben ca o mătase de porumb.
Am închis ochii și am inspirat adânc conținutul plicului.
La florărie am cugetat îndelung ce culoare să aibă trandafirul. Ea a înțeles fiecare inflexiune a vocii mele, fiecare cuvânt pe care-l consideram nepotrivit într-o scriere și pe care îl tăiam, fiecare colț de curcubeu pe care îl trăgeam sub preș, dar mai ales sentința prin care am condamnat-o la statutul de "prietenă și atât!"
Recitesc cererile ei nesoluționate atâția ani.
Tramvaiul îmi plimbă pe la geam valurile mării, geamandura aceea nehotărâtă, totul estompat de ochii ei, care vorbeau în toate limbile lumii.
Bulgări bilingvi, alb cu negru, stau cuminți la picioarele a două babe, ce protejează lumânările cu palme osoase și zbârcite.
La căldura lumânărilor trandafirul roșu s-a deschis privindu-mă cercetător.
Am început să așez în el, una lângă alta, așteptările neâmplinite, cu masa caldă, copii risipiți de vânturi, nopțile de veghe la căpătuiul meu, atunci când eram bolnav sau poate mi se părea, mângâierile oferite pescărușilor și pe care am preferat să le îngrop în muguri decât să i le dau ei.
I-am împăturit batista să nu mai fluture pe lângă trenurile pe la care înflorea de fiecare dată.
Am urcat spre sufletul ei ce stătea, ca pe un peron, în așteptare, am coborât câteva trepte.
Petalele trandafirului s-au strâns a boboc și l-am tras deasupra noastră, printre bulgării de zăpadă cu care nu ne-am jucat niciodată.