(text 1)


În tăcerea densă din cameră bâzâitul unei muște taie cu un ferăstrău subțire calupuri consistente de liniște. Semiîntunericul este delimitat de pereții tapetați cu frunze veștede și de cele două dreptunghiuri roșii strălucitoare de soarele amiezii ale pânzei care obturează ferestrele dinspre curtea năpădită de vegetație abundentă, dar prăfuită și pălită de soarele arzător. Acesta se varsă prin ușa deschisă spre sala neluminată care pare o intrare spre noaptea perpetuă pe care adeseori o întrezăresc în visele mele.

De unde să știu eu că dincolo de ziduri, în aerul vâscos al verii toride, nu rătăcește, visătoare și tăcută, umbra marelui om, o siluetă ca o pată întunecată, tremurătoare în irizările aerului prelins ca un ulei fierbinte pe contururile pietrelor. Pentru că, sincer să fiu, m-am săturat de pânda aceasta perpetuă de vânător de imagini fulgurante, care nu par a fi reprezentarea a ceva concret, și sunete vagi care par a fi când zvonuri de voci omenești, când vuietul apei căzând în cascadă, foșnet de fruze sau vuiet de furtună..

De aceea sunt mai hotărât ca niciodată să pornesc vânătoarea și să prind această umbră devenită sâcâitoare prin prezența ei permanentă pe care o simt chiar atunci când nu pot sau nu vreau să o văd și să o aud sub forma semnelor și semnalelor estompate din cauza propriei sale inconsistențe.

De fapt, această inconsistență nu este o stare permanentă deoarece ea prezintă mari fluctuații, începând de la dispariția aproape completă până la o materialitate dură, de bronz, de la sunetele confuze pe care le aud permanent, până la o voce clară, cu rezonanțe metalice, reverberând cuvinte legate în frazele coerente, fie ale unor discursuri fulminante, fie ale unor litanii din care mustește durerea profundă a morții, fie ale unor cântece exuberante de bucurie înflorind sub zare și făcând să țâșnească viață din pământul cel mai arid.

Dar alunecarea spre starea de materialitate și de sunet clar este foarte rară și nu am surprins-o decât de trei sau patru ori în deceniile de când este decât umbră și zvon. Apare, se diluează sau capătă consistență doar când sunt singur și tot atunci își face simțită prezența prin discursul clar, prin cântece de jale sau de bucurie, prin murmure sau, pur și simplu, prin zgomote abia sesizabile.

Atunci când materialitatea sa aparentă este mai mult decât o umbră străvezie ca de fum, se poate vedea că poartă straie cernite cu croieli ciudate care nu aparțin nici unei epoci anume, uneori un fel de togă, alteori sarică sau palton. Cel mai adesea are capul descoperit dar uneori poară coif sau o pălărie ciudată. Când nu sunt singur, rareori o zăresc sub forma unei pete transparente, întunecate atunci când fondul este luminos sau alburii pe fond întunecat și o aud ca pe un murmur vag sau ca pe un susur ușor.Am renunțat să-i mai întreb cu aceste puține ocazii pe cei din jur dacă o văd sau o aud deoarece, atunci când am făcut-o, m-au privit mirați sau cu o uitătură ciudată și, nu rareori, fără să-mi răspundă la întrbare.

Am încercat să-i vorbesc, dar numai atunci când aveam certitudinea că nu este nimeni care să mă vadă sau să mă audă, deoarece la început am bănuit iar mai pe urmă am fost sigur că cei din jur mă cred nebun, mai ales atunci când am auzit-o pe mama întrebând, de sub șopronul care servește drept bucătărie de vară, pe cineva din casă sau poate întrebându-se pe sine ,,pe unde o fi umblând zărghitul ăla?’’, deoarece nu mă văzuse când intrasem pe ușa din dos, mascată de bolta deasă de viță, în penumbra camerei mele.

De altfel, chiar în ziua aceea, după ce am intrat și ochii mi s-au obișnuit cu penumbra, am zărit lângă piciorul mesei mele înțesate de hârtii inutile vraiște, un dreptunghi gălbui. M-am aplecat și l-am ridicat. Era un plic de dimensiună obișnuite dar făcut dintr-o hârtie gălbuie, groasă și poroasă la fel ca cea din care se confecționau pungile de la băcăniile de altă dată, plic pe care nu era scris nimic, nici un nume, nici o adresă, nici destinatar și nici expeditor. Întâiul impuls a fost acela de a ieși cu plicul în curte ca să o întreb pe mama, care stătuse toată ziua robotind sub șopru, cine-l adusese, dar amintindu-mi de întrebarea pe care o lansase mai înainte și chiar mie fiindu-mi teamă că, dacă voi ieși cu el în aerul fierbinte al verii, se va dematerializa, pur și simplu, în mâinile mele, am renunțat și, pentru că tot nu era lipit, l-am deschis. Înăuntru erau șase foi care păreau destul de vechi, scrise mărunt pe ambele părți. M-am trântit pe burtă pe canapeaua mea și, după ce am aprins veioza de la căpătâi, am început să le răsfoiesc. Conținutul lor ar fi putut fi o scrisoare, deși, după începutul abrupt, fără nici un fel de formule introductive din care aș fi putut ghici cine este destinatarul, părea pur și simplu decât un fragment dintr-o scrisoare începută cu cel puțin o pagină înainte. Se sfârșea la fel de brusc, fără să poarte o formulă de politețe drept încheiere sau măcar o semnătură.

Am început să o citesc...



***




,,Poate nicicând ca în dimineața aceea, s-a simțit deasupra orășelului Anima suflarea apăsată a marelui deșert. Până atunci doar zvonuri vagi și vine de uscăciune care străbăteau din când în când aerul dulce al sfârșitului primăverii și aproape al întregii veri strecuraseră în sufletul locuitorilor o undă imperceptibilă de neliniște, ascuțindu-le la maxim toate simțurile: în aparenta armonie generală a zilei, fețele se întorceau adesea spre sud, privirile strecurate printre pleoapele strânse a încordare și nările palpitânde la presimțirea torentelor de foc îi trădau. În rest continuau să guste permanența stării lor de echilibru, savurând gestul măsurat și eficace, de o secretă frumusețe a exactității dar și a elegantei amplori, cu care înfăptuiau atât insignifiantul cât și fundamentalul, gest cu care de sute de ani animienii își clădiseră miracolul inexpugnabilei lor existențe sortite parcă eternității...



***



Știu iubite prietene Probius că și pe tine, cititorul avid al tuturor ziarelor pe care le poți găsi în diminețile de sărbătoare când colinzi bulevardele încă păstrând în băltoace de argint apa cu care din zorii zilei le stropește municipalitatea, te-a surprins știrea: un eveniment atât de mărunt cum este puternicul uragan care a antrenat deasupra Animei valuri de nisip și căruia i-au căzut victimă trei persoane, poate ocupa în paginile ziarului aceluia de circulație mondială, zilnc înțesat cu atentate cu bombe și răpiri, deturnări de avioane, de crime în masă, de lovituri de stat și capriciile costisitoare ale miliadarilor și consecințele lor, de inundații catastrofale și cutremure devastatoare cu sute de mii de victime, trei coloane întregi deasupra cărora tronează, scris cu litere uriașe, un titlu laconic: ,,Furtună deasupra Animei!’’. Știu că ai citit cele trei coloane cu răsuflarea tăiată de la primul la ultimul rând și că le-ai mai citit încă o dată, atent, foarte atent. Știu. Și mai știu că apoi te-ai înroșit de furie și numai formația ta citadină și întrgul tău arbore genealogic putrefiat de așa numita civilizație urbană, te-u împiedicat să izbucnești în blesteme groaznice. Nimic senzațional nu ai găsit în acel articol și toată concentrarea ta în lectură spre căutarea acelui senzațional a fost diriguită. Ori tu, pe deplin om al timpului tău, o jumătate de oră încheiată ți-ai spart capul și te-ai dat de ceasul morții ca să descoperi în articolul respectiv ceea ce tu, de altfel, cauți în ziarele pe care le cumperi în diminețile de sărbătoare când colinzi bulevadele încă păstrând în băltoace de argint apa cu care din zorii zilei le stropește municipalitatea, și n-ai găsit nimic.

Aparent ai dreptate, dar lasă-mă pe mine să-ți explic, publicării articolului i se poate găsi o justificare. Îl urmăresc de peste cincisprezece ani pe autorul acestui articol și tot de atunci cunosc orășelul Anima, fără să fi trecut măcar o singură dată pe acolo. Îți dai seama deci că acest orășel îmi este cunoscut decât din cele povestite de autor, care este el însuși animian.

Iată ce am aflat...

***



În Anima se poate ajuge pe două căi și dintre acestea, alegerea se poate face după două criterii, în funcție de cum ești plasat tu față de oraș, spre est sau spre vest, sau în funcție de timpul în care vrei să ajungi în acest loc. Sunt două șosele albe și drepte care străpung ca două lame fine orășlul în coastele dinspre răsărit și dinspre apus: dinspre răsărit, din orașul A pleacă la ora 16:00 diligența serviciului de transporturi interurbane al domnului Juan ca să ajungă în Anima exact la ora 17:00. Dinspre apus, pleacă din orașul Z la ora 6:00 dimineața diligența care aparține rețelei de transport rutier al cărei proprietar este domnul Johann ca să ajungă în Anima la ora 7:00.

Acestea sunt, schematic spus, modalitățile de a ajunge în orășel dar, cu toate că cele două servicii de transport au o funcționare ireproșabilă și prețul biletelor este mai mult simbolic, pe de altă parte orașele A și Z sunt departe de a fi inaccesibile, fiind de altfel situate într-un centru de mare efervescență al lumii moderne de care sunt legate cu o rețea deasă de linii feroviare, rutiere și aeriene și resimțind toate fluxurile și refluxurile civilizației umane, posibilitatea ca cineva să ajungă în orașul Anima sau ca vreun animez să iasă din orășel este atât de mică încât întrece orice închipuire. Totuși, diligențele domnilor Juan și Johann intră, chiar goale fiind, la orele statornicite cu o mare regularitate în oraș și cei doi domni nu par de loc nemulțumiți de afacerile lor, dimpotrivă, diligențele sunt în permanență curate și albe, catârii care le trag strălucesc de curățenie și hrană îmbelșugată, catâri albi, catâri negri înhămați în număr de câte șase la o diligență. Pur și simplu, de la întemeierea orașului, nimeni nu s-a gândit să intre în oraș sau să-l părăsească, doar cu o foarte mare excepție. În afara orașului, în afară de marea excepție, mai trăiesc doar domnii Juan și Johann, cu toare acestea ei fiind de-a lungul timpului doi adevărați animezi.

***

Știu, iubite prietene Probius, că, citind scrisoarea mea, vei fi poate mai indignat decât la citirea articolului aceluia fără nimic extraordinat în el și până la un anumit punct îți dau dreptate. Dar crede-mă, ție, pe care te cunosc bine și cu această ocazie te rog să contezi încă o dată pe cea mai înaltă apreciere și pe întregul meu devotament, nu pot să-ți spun ceea ce aș vrea să-ți spun decât prin intermediul limbajului codificat al poveștii și al parabolei care cuprind într-o găoace dură și colorată de fapte și imagini fluidul inefabil al ideei și crede-mă că și pentru mine ideea în stare pură, fără învelișul de care am pomenit, ar fi fadă și nedigerabilă. De aceea, tot timpul am preferat să-mi împodobesc sufletul asudând dar bucurându-mă de munca aceasta de miner prin bolovănișurile care-și conțin intrinsec inefabilul.

Îți mărturisesc deci că îți povestesc, și încerc să o fac cât mai convingător, ceva în care nici eu nu cred chiar cu totul. Cum să cred, de exemplu, că în lumea acesta modernă, conglomerat de civilizații suprapuse și întrepătrunse în care predomină tehnica, poate exista o enclavă atât de impenetrabilă în fața prezentului și viitorului încât, spre nucleul ei care este orășelul Anima, să nu se poată călători decât cu diligența și că domnii Juan și Johann ar duce-o înfloritor fără a avea însă clienți. Ca să te scot di uluiala în care probabil ai căzut, am să-ți dovedesc faptul că țin totuși la tine și am să-ți servesc o explicație, cred eu, satisfăcătoare: cele două companii sunt finanțate de primăria Animei și fie diligența orice alt mijloc de transport... E mai bine? Explicarea posibilităților de a ajunge în Anima (practic a imposibilității, ți-ai dat seama?) am făcut-o numai pentru a îngroșa stratul de steril în care trebuie să cauți fluidul cel pur de care-ți vorbeam sau tocmai dimpotrivă, pentru a oferi un suport material exprimării unei probleme care frizează prea aridul, dar tu trebuie să reții faptul că orice cale ai fi ales, spre orășelul Anima nu poți să înaintezi decât având Soarele în față și crede-mă că această înaintare este echivalentă cu cea a unui orb.

***

Iubite prietene Probius, ți-am pus răbdarea la grea încercare lungind această paranteză și te previn că ți-o voi mai pune-o încă deoarece ceea ce vreau să-ți povestesc despre nașterea, înflorirea și decăderea acestui orășel, dacă nu impune de-a dreptul parantezele, le face într-o oarecare măsură necesare.

A povesti istoria unui loc care de câteva secole de când s-a autocreeat ca atare și a rămas de atunci închis în sfera sa de perfecțiune este inutil, singurul lucru interesant putând fi decât o dare de seamă despre ce a fost, este și probabil că va mai fi pentru foarte puțin timp acest orășel. Orice tentativă de istoricizare, de marcare a unor evenimente, de consemnare a unor fapte ar fi de o imensă monotonie, fiecare eveniment repetându-l pe precedentul în perfecțiunea sa, fiecare faptă repetând-o pe cea anterioară în desăvârșita sa strălucire. Mai degrabă s-ar putea face o descriere a nașterii orășelului deoarece formidabila sa asemănare cu sine însuși de-a lungul timpului îl face ca acest oraș să nu aibă istorie, el existând într-un prezent propriu perpetuu, atemporal și fără nici o tangență cu timpul omenirii...

***



Totul a pornit de la nebunia Puternicului Senior care, înaintea călătoriei sale în milenara Atenă, luase contact deja cu operele matematice ale lui Pitagora și Euclid, savurase elucubrațiile matematice și gustase perfecțiunea formală a Geometriilor, pasiunea sa pentru acestea începând să atingă maladivul. De altfel acesta a fost și motivul pentru care, după ce a adunat cu un sârg pe care nici în tinerețe nu îl avusese, venitul pe trei ani după senioralul său domeniu, a plecat spre Grecia. De fapt, acesta a fost primul act al unui șir de evenimente care au dus la nașterea Animei.

Al doilea act poate consta în căutările sale febrile printre pietrele albe și dealurile calcinate ale Eladei, printre ruinele antice pe care le pipăia cu degetele sale lungi și nervoase și în înmărmurirea în fața Parthenonului.

Și al treilea act, cel final, care a determinat crearea Animei a fost întâlnirea cu Universalul Geometru, un maestru genial dar obscur din cauza lipsei de audiență la oamenii din Evul Întunecat , în realitate destul de căutat de către Inchiziție, care băga în aceeași oală luminozitatea și liniaritatea de rază a ideilor maestrului cu practicile oculte și științele esoterice ale alchimiștilor și cu zvârcolirile posedaților de diavol, deoarece marea sa credință în Dumnezeu nu se încadra în dogmele epocii și, crezând cu ardoare în perfecțiunea creației divine, erezia sa consta în faptul că el se considera cel chemat să îi redea acesteia desăvârșirea originară, corectând imperfecțiunile pe care le credea a fi ingerința forțelor malefice și a rătăcirii oamenilor în lucrarea Divinității.

Acesta, mai întâi din recunoștință și apoi din calda camaraderie a celor care înfruntă greutățile urcării aceleași Golgote înhămați la aceeași cruce, îi deschise ochii Puternicului Senior spre absolutul și imuabilitatea formelor și ideilor perfecte și îi ațâță pofta de a atinge această perfecțiune în idee și în faptă. După ce își termină toți banii pe care îi cheltuise în rătăciri de felul celor descrise mai sus, Marele Senior și Universalul Geometru se smulseră cu greu din miracol și plecară spre Domeniul Senioral...

***

Știu iubite prietene Probius că ai să zâmbeÈ™ti ironic în colÈ›ul gurii căci prea deseori am fost victima inocentă a finei tale ironii, cu atât mai dureroasă pentru mine cu cât È›ineai mai bine ascunse motivele care o provocau , deÈ™i o sesizam È™i îți ceream imperios să îmi explici È™i mie aceste motive, doar rareori catadixind să mormăi îngăduitor: ,,eÈ™ti un iremediabil naiv... credulitatea asta a ta...’’. Scepticismului tău congenital exprimat doar prin zâmbetul acesta caracteristic È™i prin tăceri mai elocvente decât cele mai tăioase fraze mă fac mai totdeauna să turbez È™i să încep să-mi imaginez nesfârÈ™ite controverse, încercând să-È›i intuiesc argumentele pe care tot eu să È›i le desfiinÈ›ez cu contraargumente zdrobitoare, chinuit totodată de îndoiala că argumentele imaginate de mine È™i atribuite È›ie nu È›i-ar fi aparÈ›inut niciodată È™i dându-mi senzaÈ›ia că totdeauna ai un atù în mânecă, asul care îți dă o superioritate covârÈ™itoare asupra mea...

Chiar în aceste momente când doar reproduc cele povestite de animian, îmi imaginez că dai glas scepticismului tău și îmi spui că cel care mi-a povestit toate astea bate câmpii și eu, iremediabilul naiv, am înghițit pe nemestecate gogoșile animianului, veritabil sau poate doar pretins... vei întinde tu coarda indoielii. Poate fi pur și simplu un mitoman sau, în cel mai bun caz, un scriitor veleitar care exersează posibilitatea de a implanta într-un trecut incert un segment de realitate rămas în afara timpului în care, potențial, putea să fie.

Dacă am renumța la balastul care încarcă istoria oricărei perioade de timp, balast care ține de apartenența la o anumită națiune a celui care o studiază și o scrie, dacă am face abstracție de calitatea sau mai degrabă de defectul de a fi și om a istoricului pentru care apartenența la o anumită comunitate sau, mai precis, la o anumită comuniune de idei, de a fi sclavul unei anumite culturi impregnată de poncife care îl marchează în mod definitiv aruncând în derizoriu efortul său de a fi obiectiv, am vedea istoria ruptă în mult prea multe istorii paralele și încrucișate, la fel cum o țesătură, care de departe pare o suprafață continuă, privită de aproape, nu este decât o rețea de fire distincte cu interstiții între ele care, privite printr-un aparat cu o putere de mărire corespunzătoare, par prăpastii de netrecut În loc să rămână o istorie obiectivă care ar fi doar o înșiruire seacă de evenimente exact datate ca o hartă a timpului pe care să fie prinse ca într-un insectar siluetele mumificate ale personalităților care au marcat nodurile cruciale rezultate din împletirea circumstanțelor, necesităților, intereselor și a întâmplărilor și care, până la urmă au provocat istoria și aceasta numai în măsura în care pentru Dumnezeu lumea aceasta este un teatru de marionete al căror destin ține de voința Sa.

Nu ne rămâne decât istoria oficială, nu în sensul de istorie impusă cu forța ci istoria la care avem acces, astfel încât, până la urmă, rămân cu senzația că aceasta nu este o reflectare a ceea ce s-a petrecut în realitate ci este doar un produs al imaginației colective a unei comunități, că imaginea realității existente cândva este iremediabil pierdută.

***

Din istoria oficială, în sensul pe care îl dau eu acestei locuțiuni, am rămas cu ideea că Puternicii Seniori ai Evului întunecat, cel puțin pe la începuturile sale nu-și băteau capul cu probleme de genul celor care îl obsedau pe Puternicul Senior, boala care-i bântuia fiind un analfabetism acut și dădeau cu ușurință toate pietroaiele Eladei pe o spadă bună, pe o luptă distractivă cu vecinul sau pe o moarte neroadă pentru cine știe ce isterică despre care îi cășuna că o iubește la nebunie și despre care își imagina că îl adoră cu aceeși patimă și care, după ce era căsăpit în vre-un duel sau turnir, nu făcea decât să-i ia inima încă palpitândă pentru o agăța la cingătoare, eventual alături de alte inimi care palpitaseră cândva pentru ea ca pe un trofeu de vânătoare.

Obligă-mă atunci să precizez, în virtutea istoriei oficiale de care am pomenit, că sămânța de delir creator din care a răsărit orașul Anima a căzut ceva mai târziu, atunci când Marii Seniori se alfabetizaseră într-o oarecare măsură, ba chiar deveniseră mari consumatori de cultură, ținând pe domeniile lor, alături de alți servi, o droaie de artiști care nu aveau altă ocupație decât să închine proslăviri vitejiei stăpânilor, uneori îndoielnice, și frumuseții stăpânelor, nu rareori la fel de îndoielnice și alte drepturi dcât de a roade ciolanele aruncate la ospețe, bătându-se pe ele cu câinii mari cât niște viței ai acestora.

Amintește-mi totuși că de-a lungul întregului Ev s-au clădit catedrale ale căror turnuri înalte, de o zveltețe cae îți dă fiori, par a fi făcute nu ca semn de umilință al omului în fața lui Dumnezeu ci parcă pentru a-l străpunge, chiar dacă pe zidurile lor artistul și-a săpat exacerbările fricii sale în fața necunoscutului.

Amintește-mi că ,ceva mai târziu, când începuseră să mijească zorii unei alte Ere, Dante își plimbă dorurile umăr la umăr cu păgânul Virgiliu chiar prin Infern, sub pretextul căutării unei icoane și nu îți dai seama dacă el coboară acolo în căutarea Beatricei sale sau în căutarea celor cu care s-a mai întâlnit aevea sau prin urmele și semnele lăsate de aceștia în timp, căci prea seamănă Infernul său în care se întâlnesc toate poncifele - sperietoare ale Bisericii cu o lume paralelă celei reale în care se trece imediat după moarte, Paradisul rămânând doar ca Paradisul Pierdut. Și amintește-mi că Petrarca, tot închizând în chihlimbarele sonetelor sale lutul pieritor al Laurei, a înălțat un imn Eternului feminin și și că Michelangelo urcă eternul uman pe pajiștile edenice pe care le depopulează de îngeri fără trup, umanizându-l astfel și colonizând cu oameni închistata într-un bigotism ipocrit lume a mitologiei creștine...