Savastie colindase gubernii îndepărtate. Pictase biserici și mânăstiri care îl pomeneau în slujbele lor atunci când monahii înălțau rugăciuni pentru ctitorii acelor așezăminte. Dacă atunci, la Kemerevo, lucrase în van timp de trei zile la o icoană ce se destrămase în neputința culorilor, acum ai fi zis că devorează zidurile lăcașelor sfinte cu dorința lui de a termina cât mai repede și mai deplin fiecare comandă ce i se așternea sub pașii drumurilor. Drumuri bătute de vânturi și ploi, ori troienite de ninsori, botezate apoi sub florile de măr ale primăverii sau dogorite de măreția soarelui de vară. Și, ori de câte ori termina o lucrare, primindu-și plata cuvenită, Savastie lăsa în fondul misionar al acelei eparhii o sumă de bani pentru ca la 27 ale lui Gustar, frații să împartă turtițe spre pomenirea maicii lui Fanurie. Măiestria talentului său schimbase chipul acelor așezăminte, iar în multe chilii lăsase monahi de care se apropiase sufletește și cu care discutase îndelung despre nevoia de primenire a vremurilor, despre credință și artă ca două ramuri ale aceluiași copac sub care omul trebuie să se adăpostească de vicisitudinile anilor și de norii cenușii ai vieții. Un singur lucru îl supăra. Starea din ce în ce mai șubredă a sănătății, plămânii părându-i-se uneori două pompe sparte, ce nu mai pot trimite spre inima lui încă verde și blândă aerul necesar viețuirii vremelnice pe acest pământ. Trecuseră 3 ani de la plecarea din Tomsk. Strânsese o mică avere din pictură și se hotărâse să se întoarcă. Îi scrisese câteva scrisori Olgăi Ivanovna, dar nu lăsase nicicând o adresă pentru a primi rândurile binefăcătoare așternute de mâna ei dorită, fiindcă nu stătea prea mult într-un loc. Îndrăznea însă mereu să creadă că Olga Ivanovna îl va aștepta pentru a-i pune pe deget inelul sfânt de logodnă. Ajuns în orașul studenției sale, își închiriase o odaie la un preț modic. Pornise întâi să-și găsească prieteniile pierdute prin fumul dens al anilor. Îl găsi doar pe Vladimir Korolev, care fusese hirotonisit în acea eparhie. Acesta îi spusese că Olga Ivanovna, împreună cu mama sa, sunt plecate la băi și se întorc abia peste o lună. Dar Korolev îi mai spusese că auzise din glasul blând al Olgăi că amintirea clipelor petrecute cu el pe luciul lacului o păstreză cu ea pretutindeni. Așa că Savastie, în așteptarea reîntâlnirii cu freamătul plopilor din ochii Olgăi, comandase deja inelul de logodnă. Korolev îi promisese că îl va duce la un prieten, croitor vestit, care să-i împrumute o înfățișare elegantă, potrivită pentru clipa aceea tainică când pe sufletul a doi tineri se așează pulberea aurie a iubirii. Auzise de la Korolev și alte lucruri spuse în șoaptă, și anume că mulți tineri din oraș, prieteni de ai lui, frecventează acum cercul occidentaliștilor. Că dinspre orizonturile apusene, locomotiva Europei, Franța, voia să mai adauge la trenul modernității un vagon: maica Rusia. Dar timpurile erau străvezii, iar amenințarea Secției a treia plana la orice colț de stradă. Korolev, ca preot, nu voia să-și pună în pericol postul. Dar la insistențele lui Savastie îl însoțise într-o seară la una dintre adunările secrete ce se țineau în casa poetului Trefilov, una din vocile de rezonanță ale artei de împerechere măiastră a cuvintelor din acea vreme. Pe drumul spre casă, aproape de miezul nopții, o mașină a poliției secrete opri lângă ei. Doi bărbați în civil îl traseră cu violență pe Savastie în mașină. Korolev vru să strige după ajutor, dar unul dintre ei îi spuse cu o voce aspră, metalică: „Tinere domn, vezi-ți de drumul dumitale! Și roagă-te la Dumnezeu să nu ne fi companion vreodată în această mașină a morții!”. Korolev încremenise acolo, în căldarea tulbure a nopții. În ziua următoare, la prima oră, bătuse la ușa boierului Goncearov și îi povestise toată întâmplarea. Acesta ascultase distant, chiar rece, pronunțarea numelui lui Savastie și îi promisese în doi peri că va încerca să facă ceva, știute fiind relațiile lui la Cancelaria Majestății Sale Imperiale.
În acea noapte, Savastie fu aruncat într-una din celulele Secției a treia. Un frig pătrunzător i se urcase pe tot trupul bolnav, mai ales că fusese drezbrăcat și lăsat doar în cămașe și în pantaloni. Pantaloni care îi erau prea largi – cumpărați dintr-un târg, fără să-i probeze – și care datorită faptului că slăbise neașteptat de mult îi cădeau acum, când fusese deposedat și de cureaua ce le ținea loc de brăcinar.
A doua zi de dimineață, fu dus într-o încăpere cufundată în semiîntuneric. Văzu la un birou un bărbat îmbrăcat în civil. Avea o fizionomie nordică, cu părul îngrijit și bogat, holdă dată în pârgul grâului. Mustața tăiată sever, ascundea o gură senzuală, obrajii purtând pe ei trandafiriul semn al bunăstării. Degetele lungi băteau tacticos darabana în lemnul de esență tare al biroului. Pe inelar odihnea un inel cu o masivă piatră neagră, ce avea gravat pe ea un G precum o rună străveche. Purta un monoclu aurit, din spatele căruia îl studia ca un chirurg înainte de o operație grea.
- D-le Karpin...d-le Karpin...! Luați loc! Este o plăcere pentru mine să vă cunosc! Mai ales că am auzit numai lucruri bune și tămăduitoare pentru suflet despre un pictor atât de talentat. Care și-a lăsat duhul culorilor prin cele mai ascunse colțișoare ale pământului nostru drag. O țigară?
Și bărbatul scoase dintr-un port-țigaret argintat o țigară ce răspândea în aerul închis al acelei încăperi o aromă caldă, îmbietoare.
- Nu, mulțumesc, spuse cu glasul pierdut Savastie. Nu fumez defel, mai ales acum când plămânul vrea să mă părăsească...
- Permiteți-mi, să mă prezint. Sunt Piotr Ostapovici Gur. Îmi cer scuze, dacă subalternii mei nu au fost poate astă-noapte politicoși cu dumneavoastră. Ce vreți, meseria asta, slujba la stat, ne face uneori mai duri decât piatra. Timpurile de azi sunt grele. Haíne și neînduplecate pentru noi toți. Uneori am impresia că am rămas în urma lor, că ne târâm spre un orizont pe care prea puțini mai speră să-l atingă. Căci, d-le Karpin, ce suntem noi în fața acestui pendul uriaș, care ne este viața? Niște biete minutare ce încercăm mereu să arătăm ora exactă. Important este să nu rămânem în urma lui și astfel ora pe care o arătăm lumii să fie una eronată. Uneori, însă, unii dintre noi încearcă să o ia înaintea timpurilor...așa...ca dumneata, de pildă...
- Nu înțeleg, murmură Savastie, care știa că acea clipă de condescendență, pasageră, de pe chipul și din comportarea bărbatului din fața sa se spulberase și urma momentul adevărului.
- D-le Karpin, sunt și eu ca și dumneata un iubitor de poezie europeană. L-am citit din scoarță în scoarță pe Baudelaire al dumitale, dar, crede-mă, n-am resimțit decât repulsie față de încercarea sa de a mânji cu noroi corola de minuni a lumii. Noi, d-le Karpin, ar trebui să ne adăpăm din aghiasma unui trecut glorios și să nu încercăm să ne astâmpărăm setea din fântâna cu iz otrăvitor a unui Apus decadent! Sunt pasionat și eu de muzică, dar Chopin sau Verdi nu sunt cu nimic mai presus decât Glinka, cel ridicat din țărâna Rusiei. Cât despre Delacroix, idolul tinereții și gusturilor dumitale, admirând acea „Libertate conducând poporul”, pictată de el, nu poți decât să-ți pui întrebarea de ce unii dintre noi vor libertatea în care, încă de la naștere, Maica Rusia ne-a înfâșat și în care ne-a legănat. Așa încât, stau să mă întreb, ce se ascunde în spatele preferințelor d-voastră artistice, d-le Karpin? Pură curiozitate estetică sau altceva...? Tare aș suferi să știu că ați putea împărtăși soarta răzvrătitului Bakunin, fugit în Apus, iar acum îngenuncheat și străpuns de gerul nemilos al Siberiei...
Gur continua să bată, de acum nervos, cu degetele lui ca niște diapazoane osoase în lemnul acela tare, vopsit într-un maroniu crud, ca zațul unei cafele bune.
- Gusturile muzicale sau literare rămân un bun al fiecăruia dintre noi, d-le Gur, spuse Savastie cu un glas stins. Nimeni nu ni le poate smulge din suflet! Așa cum curcubeul este al tuturora, dar depinde de privirea ce se răsfrânge din ochii noștri în el pentru a-i culege întreaga frumusețe, neștirbită, tot așa și arta este o floare pe care avem dreptul cu toții să o culegem și să o punem la butoniera trăirilor noastre. Frumos ați spus că viața este un pendul uriaș, iar noi, oamenii, minutarele lui. Nu văd însă de ce nu am încerca uneori să i-o luăm înainte, să ardem creator la flacăra unor culturi care nu distrug identitatea artistică a lumii sau a unui popor, ci o împlinesc... Noi, minutarele, cei ce vrem să o luăm înaintea vieții, nu facem altceva decât să prefigurăm mesianic timpii ce vor veni...
- Slavofilismul, d-le Karpin, își ridică Gur vocea pătrunzătoare ce se furișa amenințător prin ungherele aflate în penumbră, slavofilismul, acesta este mesianismul rus! Nu parfumurile unui Paris răscolit de sentimente abjecte, simboluri evanescente, metafore atât de depărtate de sufletul rus...pur... Poate de aceea un pictor talentat ca dumneata nu a fost în stare să ducă la bun sfârșit o biată icoană...acolo, la Kemerevo...Și cum s-ar fi putut altfel, dacă pictorul religios al zilei se destrăbăla noaptea în compania băuturii sau a împreunărilor trupești nefirești...străine ortodoxiei noastre nepătate...!
În urechile lui Savastie răsunară clopotele altor vremi și simți în nări mirosul tare al prișnițelor îmbibate în votcă, pe care și le aplica pe piept pentru a scăpa la Kemerevo de răceala care azi l-a doborât definitiv. Apoi se revăzu în fața trupului de nereidă al Lenei și auzii prin ceața vremii cum, mincinos fiind, îi refuza avansurile carnale pe motivul unei aplecări nefirești spre trupuri de bărbat. Savastie surâse stins, ceea ce nu scăpă ochiului pătrunzător al lui Gur.
- Surâdeți la amintirea unor astfel de întâmplări dulci și pierzătoare, d-le Karpin! Prezența dumneavoastră în casa poetului Trefilov la doar câteva zile de când v-ați reîntors la Tomsk, explică multe! Foarte multe! Ceea ce noi am crezut din prima clipă... Și anume că sunteți unul din capii neștiuți ai acestei mișcări vicioase și periculos de nocive, ca un virus necruțător, care este mișcarea occidentaliștilor. Ați încercat prin prezența dumneavostră, abil mascată de talentul pictural, să strecurați în chiliile noastre sfinte microbul unor idei fatidice, greu de înțeles și acceptat, înfierbântând mințile unor monahi nesupuși pe de-a-ntregul canoanelor ortodoxiei! Mai mult, ați încercat să subvenționați această mișcare, țesută pas cu pas și în mânăstiri, prin lăsarea ici și colo de sume necesare probabil punerii pe picioare a unei mișcări paralele cu cea din exterior. Căci ce poate fi mai periculos decât să așezi arta și religia sub traiectoria aceleași săgeți otrăvite, ce țintește drept în inima Rusiei noastre sfinte! Dar, credeți-mă, tună vocea lui Gur, ce se ridicase în picioare, credeți-mă, că până nu ne veți dezvălui cine sunt mentorii dumneavostră de aici și din exterior, cei care vă coordonează toată această activitate distructivă, nu veți părăsi această clădire! Și avem, cu siguranță avem, toate mijloacele pentru a îndoi cerbicia cărnii și cugetului oricărui om, indiferent de cât se crede el de puternic psihic și fizic! Și ultimul lucru, dar nu și cel mai puțin lipsit de importanță, d-le Karpin, batjocura ce vi se putea citi pe chipul nărăvit la atâtea rele la adresa măritului nostru țar pe timpul intonării acelui imn de neuitat pentru noi toți, „Boje, țaria hrani!”.
Și mantaua altor vremi căzu de pe umerii ciolănoși, slăbiți, ai lui Savastie, care se revăzu în trapeza de la Kemerevo când râsese în barbă de monahii care, bățoși ca niște răcani la instrucție, intonau imnul cu fețele lor palide, schimonosite sub măreția falsă a acelui moment și cu trupurile încordate ca un arc. Și Savastie zâmbi iar palid acelor vremi. Apoi își zise în gând, făcând abstracție că omul din fața sa aștepta ca un animal de pradă ca el să detracteze acum cu dovezi solide acele acuzații: „Ce rost are să mă disculp în fața acestui bărbat? Și, chiar dacă aș avea motivele și dovezile să o fac, tot nu m-ar crede! În spatele lui stau monahi cârtitori și Lena aburcată ca luna plină de pe cer în brațele slinoase ale boierului Solodinov... Autoritatea și cuvântul atâtor oameni puternici față în față cu alcătuirea mea șubredă și umilă... Neputincioasă... Să fii clevetit de oameni și să înduri totul fără crâcnire... Să accepți minciuna altora, poleită cu razele invidiei, purului adevăr... Poate că aceasta este calea prin care-ți poți păstra sufletul curat. Și mântuit. Ca bătrânul Fiodor, pustnicul... Timpul este un calendar căruia fiecare dintre noi îi rupem seară de seară foile înnegrite de păcate și strălucind atât de puțin de lucruri demne de laudă. În seara când nu o vom mai face, înseamnă că am plecat de pe acest pământ! Poate că a sosit vremea ca și eu să-i rup ultima filă!”.

Boje, țaria hrani! – Doamne, binecuvântează-l pe Þar!