agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-20 | | - Povestiți-mi despre café-café – cum zicea Ancuța. - Da, Ancuța zicea: café, café, mamaie. Da’ ea, să bage degetul, să sugă. Și era și Emil la noi... (fratele meu mai mare). Și mamaia o mângâia pe Ancuța: Doctorița lu’ mamaie, doctoriță! Și lu’ Emil îi părea rău: lui nu-i ziceam ca să iasă doctor, și zicea: până o ieși Ancuța lu’ matale doctoriță, îți putrezește carnea pe oase. Nhă, hă, hă, hă, hă (râde cu ecou, pe ton tot mai scăzut). Și până la urmă Ancuța a ieșit doctoriță! Nhă, hî. Iar Emil... - Ei asta-i acum! - Emil n-a ieșit doctor. A ieșit pictor, pictează! - Ia să-mi spui acum despre cum beați cafeaua, mamaie! - Când eram copii mici – da’ să scrii așa despre mine, și nu... de altcineva – mămica cumpăra ablebí (năut) și cafea naturală. Și ne făcea cafea: o prăjea, o râșnea, dar când venea cineva și pleca, ne băgam pe sub masă și lingeam paharele. Mâncam zațul ăla de la cafea, cu degetul. Și când venea mămica, ne certa. Nu vezi, și acum trag puțin, din zaț! - De ce vă place așa mult cafeaua ? Vă amintește de tataie ? - Cin’ știe de ce îmi place cafeaua așa de mult. Poate că ne-am obișnuit de mici – am mâncat cafea… Da, am mâncat de mici și sunt obișnuită, cere corpul, de-i place așa mult. Obișnuință ! Nu știu dacă Niculaie bea când era copil, dar aicea când eram, beam împreună ! Când era la servici, nu mă lăsa să beau cafea, că mă fac rea, că-mi crește tensiunea. Da’ el bea la servici cafea, și d’aia nu mă lăsa pe mine!... Și când a ieșit la pensie, beam două cafele pe zi, nu una! - Păi n-am văzut eu, din vara lui 1996! - Una beam de dimineață și una după-amiază. - Cum bea tataie, dulce, amară? - Cu zaharină. - Ați spus totul cu asta, nu mai insist. - Se ducea la vânătoare și împușca iepuri, cerbi, căprioare. Că trimitea și la Bucureșci: porci mistreți și păsări de la baltă (gâște, rațe...) Era foarte harnic, și deștept, Dragoș! Și priceput, pe ce punea mâna. - Continuați. - Poftim! - Ce mai făcea tataie? - Păi nu vezi, că a pus și faianța asta de-aicea (arată pereții bucătăriei). Și am să-ți mai zic un lucru. Eu îți zic așa cum știu, iar tu scrii cum trebuie. - Mă faci curios! - Uite acum. Să-ți spun și pe urmă. Uite modelul ăsta de mobilă. El a făcut schița și a dus la tâmplar să ne facă bufetul ăsta (suspendat – mi-l arată, pe tot peretele bucătăriei, până-n tavan aproape). Așa de priceput era. Păi stai așa să ne înțelegem. Tataie, el a făcut așa, schița asta, cum se spune... Pe-o coală mare și a dus-o la meseriaș. Și a făcut după aia, bufetul ăsta. Vezi ce frumos este? Cum i-a dat prin cap?! Că n-a învățat meserie... Era deștept și harnic. - Și stativele astea tot el le-a făcut? (zic de suporții, opturile de metal vopsite în negru, ce susțin bufetul suspendat). - Alea nu. În port le-a făcut. În atelierul ăla, în port unde se lucrează, fabrica asta de fierărie, păi altceva cu ce ? Ne făcea și sobe de încălzit. Astea le făcea când era la Almalău. Și-aici a făcut, săracu’. Când stăteam la Băneasa și aveam cinci copii, n-aveam alceva să cumpărăm și ne făcea sobă de cărămidă. Și încălzeam copiii. La oraș n-a mai făcut asta. Și la pescuit se ducea. Aducea lufar și rechin. Altceva n-a mai făcut. Aducea pește... fel de fel de pește. Și stavrid, și guvizi, și crap aducea... - La ce oră se ducea? - Pe la cinci, știu și eu? - Nu făceați atunci mămăligă? - Nu, cu râme. Nu cu mămăligă. Cu râme. - Hai, bre, că făcea tataie o mămăligă mică! - Vă duceați voi, când erați, cu barca vă duceați. Dar când se ducea la mare, nu se ducea cu aia, că se rupea repede! Aia numai când vă duceați la apă mică. Dar la mare, numai cu râme. Că se topea mămăliga repede! (bineînțeles în apă, nu în aer). - Cu ce prieteni își petrecea timpul tataie? - Ei, era cu alde Greceanu când eram la Băneasa. Cu alde Florea. Florea era dirigintele poștei. Mai erau și alții prieteni, dar nu era așa bun prieten decât cu ăștia. Ãștia – eram în familie: ne duceam la pădure, petreceam. Mai împușca și câte un iepure. Nhă, hă, hă (râde ușor, abia auzit, să nu mă deranjeze când scriu – cu gura întredeschisă, zâmbind, nerăbdătoare să ridic ochii, s-o întreb, ori să continue ea). - Da! - Și când veneam acasă, îl gâteam împreună. - El tăia peștele? - Cu cuțitul tăia. Păi cu ce altceva să taie. Avea cuțit expré. Îi zicea cuțit de vânătoare. Așa-i zicea la cuțitul ăla. - Acum e la nenea Costică sau la nenea Jan? - Cuțitu’! Ãăă, când a vândut arma, a vândut și cuțitul. Ai înțeles? - S-a dezarmat. Asta era prin ’97, cu doi ani înainte de-a muri. Când a cumpărat și cavoul, vânzându-și Lămâița, dacia 1310 pe care o câștigase înainte de ’89, când se pensiona, nu? - Aa, mașina mai încoace. Arma a vândut-o; și mașina a vândut-o. Pentru că era bătrân și trebuia să plătim taxă și la armă, și la mașină, auto. Și n-aveam de unde! - Ia părut tare rău după ele, nu? - Daaa ! A zăcut atuncea, de necaz… s-a-mbolnăvit! Se plimbea toată ziua prin casă ; nu putea să doarmă pentru că le vânduse pe-alea… Era salariul mic, avea cinci copii. Și cu alea a întreținut familia. Și cu salariul pe care îl avea. - Vă referiți la pușca aia grozavă, de-un metru și ceva, nu? Și la undițe, la tolbele de pescar. - Alea l-a dat cu armă cu tot. Îmbrăcămintea ei la fel. Și undițele alea cred că au rămas și aicea, da’ le-a luat și Costică (fiul cel mic al mamaiei Dica). Avea o mașină mică și încărca cartușele. Acolo punea iarbă de pușcă, alice – așa se zicea (ca bobul de porumb, mai micuțe, puțin). Și pe urmă punea capsă, și punea la mașină și-nvârtea și ieșea cartușul, ca să nu curgă pulberea aceea de-acolo, m-ai înțeles? - Mașina de făcut gloanțe. Și gloanțele le punea în centură. - Centură îi zicea. Și p’aia a dat-o tot cu arma. Toate le-a dat cu arma! - Cum arăta îmbrăcat în hainele de vânătoare, cu pălărie verde? - Da, și hainele verzi, kaki. Cu cizme și cu fulg la pălărie! Nhă, hă, hă! (un zâmbet al întregii fețe, toată un zâmbet, parcă-l vede în timp ce scriu). - Kaki scrie, nu verzi. Ei și verzi, și kaki – tot una... - Dar cizmele? - Era negre și... de piele. Până la genunchi. Ni le-a furat de la beci. Și nu știm cine (se aude aproape “cene”). Vécinii. (abia se aude “i”-ul final, aproape surd, din cauza accentuării primei silabe). Mai repede militarii, care veneau și iau lucrat la beci, mult. - Nu se ducea și la pescuit cu cizmele alea uriașe, care-i veneau până la fund aproape? - Aaaa, alea erau altele, de pescuit: îi veneau până aici (arată punând o carată mai sus de coapse). - Și ce fel de pantaloni avea, de prelată? - Nu, era așa un material vărgat, parcă plisat – dar nu știu cum îi zice. Și erau bufanți. Nu erau largi. Erau de la genunchi așa, strâmți-strâmți… Uite, vinea așa. Aicea centura. Aici (arată pe masă cu degetele arătătoare) vinea mai largi, avea un colț, și apoi veneau strâmți (în jos). Până aici (arată și pe coapsă) erau largi. Un colț venea; și-n jos erau tot mai strâmți. Era ca la armată. Cum îi arată pe ăia de la armată, de-i încalță cu cizme. Egzáct! - Nu mai știu, Dragoșe, ce să mai spun. Poți să-nchei. - Hei, mai sunt... Vreau să vă întreb mai multe. - Ce să mai spun? - Cum se îmbrăca tataie când mergea la serviciu? - Se îmbrăca frumos. Cu haine-haine. Nu era deosebire. Cu cravată la gât, cu cămăși frumoase... Avea haină de piele, pălărie. Iarna cu căciulă. - Cu căciulă de astrahan (intervine ca musca-n lapte și mama, care tot se pregătește de-o oră să plece la poștă și nu mai pleacă, trăgând din sufragerie cu urechea. Deși se duce să ridice pachetul cu aparatul auditiv, schimbat de ea). Am reușit și eu să plec !... - Avea și pantofi de piele negri. Nu se ducea cu cizmele la servici. Iarna. Da’ vara, așa de frumos se îmbrăca... Jenică, știi ce vreau (îi spune lu’ tata, care a venit cu lapte, smântână, brânză de la piața Balada, de se duce acum și-n piața Griviței). Un cozonac și-o sticlă de vin (ca să mai împartă, că azi e sâmbătă). - Da, mamaie, dar costum, cămașă – n-avea tataie? - Da, așa era, mamaie: haină de piele iarna, căciulă... Vara cu costume și cu pălărie. Avea patru costume. Avea patru-cinci costume, de se schimba (clatină din cap, acum își frâmântă ușor mâinile). Avea și cravată. Avea și cravate, nu știi. Am un săculeț de cravate. Nu se ducea nici la piață fără cravată. Stai, l-ai apucat – știi ce frumos se-mbrăca! Aveam căzănel de țuică și făceam țuică din fructe. - Nu era interzis ? - Eeh, parcă știa cineva,-n casă... Când a venit partidul ăsta, nu mai era interzis. Când cu comuniștii nu făceai. - Ce partid, mamaie, partidele, democrația! - Da, când a venit democrația, nu mai era strict ! - Cum arăta cazanul? - Era, cum să-ți zic... un ghium d’ăla de lapte (adică un recipient de aluminiu, cum se vinde laptele adus de la țară în Piața Griviței). Și-l făceam la aragaz. Avea așa două țevi – unde puneai o țeavă, o puneai la ghium și venea așa. Și curgea așa... era un căzănel așa mic (răcitorul, pentru răcit țevile – mă informează mai apoi tata), făcut din tablă, nu știu din ce era... Și din căzănelul ăla, avea țeavă și curgea în stíclă (“ă”-ul final este pronunțat dur în graiul de Ostrov-Băneasa, aproape ca-n Maramureș). Nu știu ce să mai spun. - Am scris, ea uite, patru pagini! Niciodată n-am scris atâta. - Păi ai scris și despre tataie mult. Să mint, nu știu să mint, ca să se potrivească. Astea le știu realitate. (dă cu ambele carate ușor în masă, ca nea Nicu – imitat și azi de unii bătrâni, în părțile lui bune și mai puțin bune). Vreau să fiu cinstită, Dragoșe, întotdeauna. - Vreau să aduc sticlele alea (cu lapte), să nu ne bărăteze taică-tu ! (Ia sticla cu picături de ochi a mamei și-o mută de pe colțul mesei mai încolo, ca să pună laptele pe masă). Doamné, femeia asta-i bolnavă, pe cuvânt. - Ce minte am avut, Dragoșe, ce minte am avut ! Până acum să țin minte toate alea. Și am fost, până acum, destul de chinuită. (Vine tata) - Unde le-ai pus ? - Le-am pus aici pe masă. - Uite cozonacul. - Tu știi ce-i lucru bun. Și dacă n-am spus eu să iei lucrul ăla, și-l iei, mai bine ! (Tata îi dă restul, neacceptând refuz). - Ei ce-mi dai și restul ăla? Lasă, că... - Atâta a rămas, douăzeci de lei. - (Ia până la urmă restul, din pensia ei de urmaș, că pentru faptul că a fost agricultor până la patruzeci și ceva de ani, statul nu-i dă nimic) Să fii sănătos. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate