Stătea pe marginea patului, cu fața în palme. Când a auzit bușitura nici măcar nu s-a întors. Cireșul ningea flori albe în fereastra numai până la jumătate, apoi florile se opreau împiedicate, suspendate deasupra, nămeți din ce în ce mai grei în pulsul din gât și din tâmple.
"Copilul ăsta o să dărâme casa", a gândit scurt, "mânca-l-ar dracii".
Mișulică avea aproape un an, îi zicea Mișulică.
Și a continuat să ningă multă vreme, nu mai știa cât, așa, cu fața ascunsă în palme.

Orașul se vedea departe, peste câmpuri întinse de mărăcini.
Își înnodase fusta roșie între picioare și mergea desculță prin balta duhnind a amiază stătută, cu Mișulică-n spate, înnodat într-o broboadă trecută oblic peste piept. Doamne ce mai transpirase cu copilul ăsta în spate, mânca-l-ar dracii. Din când în când îi trecea o mână prin perișorul subțire ca mătasea și copilul scâncea fericit. "Uite Mișulică, vine umbra". Salcia groasă le făcea cu mâna în depărtare, o pasăre descurajată de fierbințeală s-a oprit pe-un fir de papură undeva la jumătatea drumului, din spate se ridica un fum gros duhnind a gunoi cunoscut, a cămașă transpirată de muncă și-a carne bolnavă. "A luat foc la Ostrov, doamne-ferește", a murmurat cu mâna streașină la ochi si privirea plecată peste câmpul de mărăcini, ca doi vulturi. "Mâine mergem să ne uităm, Mișulică, cine știe, poate-ți găsim bicicletă". Mișulică dormea atârnându-i greu pe stânga, peste rinichi, lua-l-ar dracu’ de copil. C-o zvâcnitură priceputa de șold a zvârlit snopul de papură pe spate, lângă Mișulică. E destul, las’ că vine și mâine la cules, s-o vândă întâi p-asta.
Picioarele-i crăpasera caraghios, avea hărți desenate cu negru în talpi.
"Uite Mișulică, Parisu’", chicotea câteodată seara, cu copilul în poală.
Apoi se făcea ca udă două flori răscrăcănate în gradina acoperită cu lut galben, să se uite peste gard la cutra aia. Vedea pe fereastră lumina albastră a televizorului și stia ca bărbatul ei e acolo, lungit pe cearceafurile nebunei, strivit de muncă și amețit de băutură. Bărbatul ei, scâncea cu fața acoperită în palme, lua-l-ar dracu’ de bețiv, îl iubea cu sufletul la pământ. Când a plecat el s-a uscat si cireșul mare din curte, că așa vin necazurile, toate-odată, să strivească omul de la rădăcină.
Dar a continuat să ningă multă vreme cu flori albe, nu mai știa cât, cu fața ascunsă în palme.
Mișulică scâncea undeva într-un colț, și-a amintit de bușitură, al dracului copil că nu se mai potolește odată. I-a șters cu dosul palmei dâra subțire de sânge ce i se prelingea din nas și l-a așezat la loc, în funduleț, pe salteaua înnegrită de fumul Ostrovului.
Încremeniți deasupra, nămeți din ce în ce mai grei, în pulsul din gât și din tâmple.

Au trezit-o trei bubuieli grele în ușă, dis de dimineață. Lumina încă dormea încolacită pe cuptorul de chirpici, lângă scutecele întinse la uscat și-o revistă Vogue cu marginile molfăite de copil.
Era nebuna, se ținea de pragul ușii ca o frunză suflată de vânt.
- Ce vrei, fă, ce te-a apucat la ora asta? Nu te-o fi dat iară bărbactu’ afar’ din casă?
"Bărbactu’" strigat ca un pumnal cu care-o înjunghia pe cealaltă în prag.
Nebuna se ținea acum cu mâinile de coaste, cand îl apuca al dracului îți zdrobea și sufletul în tine, și-a doua zi zicea că nu știe nimic. "E băutura, fă, nu-i el…", îi spuneau pe atunci cumetrele, toate cu pomeții învinetiti și picioarele julite noaptea prin garduri.
- Dacă tu nu-l știi, apăi cin’ să-l știe, smiorcăi nebuna și-și șterse nasul cu mâna, cu ochii deja umblând prin casă pe lângă cuptor.
"Așa-ti trebuie, târâtură" a zâmbit acrită, cu o tăcere atotputernică în colțul gurii.
- Haide fă, intră și te culcă. Ai mâncat?
Nu a răspuns nimic, a ridicat din umeri c-un suspin și și-a pipăit încet vânătaia de la tâmplă.
Era frumoasă Leana, lua-o-ar dracii… I-a dat o cană de lapte și-un covrig de pe sfoară, după ce și-a trecut încet mâna peste toți la rând, ca să-l aleagă pe cel mai mic.
Dimineața se făcea din ce în ce mai albastră în ochii încercănați ai ferestrei. Leana ronțăia încet, cu gândul aiurea, cu ochii la maldărul de zdrențe pe care dormea înțepenit Mișulică.
A tăcut mult așa, ronțăind liniștit, cu florile alea tot strângându-se deasupra.
- E bolnav copilu’, fă?
- N-are nici pe dracu’, du-te și te culcă…
Nebuna s-a lungit ușor langă copil, l-a căutat întâi la frunte să vadă dacă arde, apoi i-a dat un deget să îl țocăie în somn.