- Ce puteți să-mi relatați despre Dunărea pe lângă care v-ați născut, despre inundații?
- Dacă nu eram prea aproape... Oamenii se duceau la pescuit cu cârlioanțele. Bărbații se duceau, femeile nu. Trecea cu bărcile și cu bacul pe Ialomița. Băieții tineri luau fete de-acolo, de pe Ialomița – se căsătoreau. Au plecat din aidemireni mulți la Banat, când am refugiat, că n-avea ce mânca (ce să iei într-o căruță?! A rămas acolo grâu, porumb, butoaie cu vin...) N-au mai vinit din Banat, a rămas pe-acolo.
- Dar despre Marea Neagră ce știați când erați copilă?
- Nu știam, Dragoș, nu știam noi dinspre mare... Atâta știu: când luase pe nenica Stan militar, eram și noi copiii la Aidemir. Mama (viitoarea soacră) Gherghina plângea de nenica, de băiatul ei că l-a dat la Costanța militar. Că la Silistra nu-l putea da! Și un unchi, mai învățat, mai umblat, i-a zis lu’ soacră-mia că “Gherghino, nu mai plânge, că băiatu’ tău trebuia să omoare un om ca să se ducă să vadă Costanța!” Auzi ce-napoiați eram?!
- Și cât a stat în armată?
- Păi făcea doi ani, trei ani la artilerie.
- Am înțeles că a fost la marină, nu?
- Nu. Marina era patru ani, dar lasă asta pentru altă dată...
- Nenica Stan a făcut la marină armata, sau pe uscat la artilerie?
- Artilerie nenica Stan, tataie Niculaie a făcut la marină patru ani.
- Mai ziceați și despre doi veri ai lu’ matale, care au făcut războiul cel mare.
- Stai să-ți spui întâi. Au venit în Almalău: pe unul îl chema Ion și pe unu’ Gheorghe. Și i-au luat militari în armată și i-a dus pe front. Și de-acolo n-au mai vinit, au murit pe front.
- La ruși, nu?
- Păi știu? Nemții cu rușii când s-au bătut atunci, prin ’41-’42.
- Ce vârstă aveau?
- Ãsta, Gheorghe era mai mare, iară Ion mai mic. Cu un an era mai mare, dar i-a luat militari pe-amândoi deodată. Gheorghe avea douășunu-douășdoi... mai mari nu erau.
- Vestea morții lor a venit repede, nu?
- Păi a venit, pentru că ei, care au fost tineri, n-au știut să se apere... A vinit la primărie veste. Și i-a chemat la primărie și le-a spus. Pe Niculai Purcică și pe Nedelciu Purcică. Ei erau frați. Nedelciu era părintele lui Gheorghe. Și-al lui Ion, Niculai Purcică.
- Și cum vă veneau ei rude lu’ matale?
- Păi mămica Tudora și cu Nedelciu și cu Niculai erau frați buni!
- Mai spuneți-mi de ei, vă rog! De familiile lor.
- Păi ce să mai spun?... Spun că Niculai Purcică, de supărare că i-a omorât băiatu’, a plecat la Banat.
- Când, mamaie?
- Păi nu știu dacă se terminase războiu’ când a plecat... Cam atunci, în zâlva aia. Că omu la supărare face. A murit pe-acolo, auzisem c-a murit. Că mai avea un băiat.
- Și Nedelciu Purcică?
- De Nedelciu Purcică am auzit că a murit în Almalău. Era om sărac: n-avea vite... Pământ avea el, dar îl dădea-n parte, că n-avea cu ce să muncească.
- Alți copii a mai avut în afară de Gheorghe?
- Mai avea două fete. Una s-a măritat, a luat băiat aidemirean. Și una la Isechioiu. Ce era bărbații ei, nu știu! Că noi am plecat din Almalău și nu mai știu așa bine de ei.
- Ia să-mi spuneți acum, mamaie, despre cum a făcut armata la marină tataie Niculae.
- Păi ce să-ți spun, Dragoșe, că era la Galați marina, nu era pe-aicea. A vrut să plece voluntar în armată, că n-avea etatea să-l ia voluntar. Și a trebuit să dea mamaia Gherghina la postul de jandarmi trei gâște ca să scape, să nu-l mai ia militar, că-l ducea și pe el pe front, că avea doi copii! Și nu l-a mai luat atunci, în ’43. Că era nemții la noi acolo, la cișmea. În ’43, că era cu nemții...
- Și povestiți-mi acum de fratele lui tataie, de nenica Stan.
- Când a plecat, eram în Almalău. A plâns și el atunci, că avea doi copii.
- Pe cine?
- Era Petrică și Lică. Petrică era mai mare, de trei ani. Și celălalt, în scutece. Hai că mi-a mai venit în gând ceva de nenica. Ceva interesant.
Acolo pe front, nenica Stan a fost îngropat de obuz. Și când s-a rupt frontu’, colegii lui a zis, zice: “pe Manole aicea l-a-ngropat obuzu’!”. Și a avut așa o gaură, c-a avut răsuflătoare – pe acolo a intrat aeru’. Și l-a dezgropat colegii. Era viu și l-a dus la infirmerie, la spital cum se zice. După ce l-a ținut acolo, i-a dat drumu’ acasă. Rămăsese puțin fi-fi-fiu, nu mai judeca bine când vorbea. Și după aceea nu l-a mai luat. L-a lăsat. Că știa de el că nu mai era... Dar el s-a făcut bine.
- S-a făcut bine peste cât timp?
- La un an-doi după război, când a plecat pe Ialomița pădurar.
- Unde a avut casă până când a murit?
- Satu’ Floroaica, județul Călărași.
- Și cum v-ați descurcat când tataie Niculae era la Galați, de făcea armata?
- Aveam trei copii. Am muncit eu cu ziua, la moșier. Până la reforma agrară. Și la reforma agrară ne-a dat pământ.
- Cum v-ați descurcat singură?
- Păi eram cu de-alde socru-miu, nu eram singură... Era Botezu moșier, mă duceam cu ziua; era Andreescu moșier, mă duceam cu ziua. Da, Andreescu, avea vii mari și munceam cu ziua, nu numai eu, lume mai multă. Și iarna făceam rogojini din papură și vindeam la târg. Că lumea n-avea covoare... Așterneam pe jos rogojini din papură. Și la câmp când ne-a dat pământ, îl munceam cu de-alde socru-miu. Seceram cu mâna și treieram cu caii în arman. Cu caii făceam arman și treieram cu caii, nu ierau mașini de treierat grâu. Ne sculam de noapte – era trei-patru când năsădeam. Desfăceam snopii de la câmp acasă. Că-i aduceam cu căruța. Și îi năsădeam în arman: și aveam un țăruș bătut la mijlocul armanului, și-acolo aveam frânghie de țărușul ăla, și o legam de căpestre la cai. Și-i mânam pe cai și-ntr-o parte și-ntr-alta. Și-apoi îi aduceam înapoi și iar îi învârteam acolo. Îi întorceam. Pe ormă luam paile și rămâneau boabele jos, și le făceam grămadă mare, și-avea vânturătoare de ieșea pleava-n spate și grâul în față. Pleavă de la boabe – care se bătuse.
- Era greu la arman?
- Ei, Dragoș, cum să nu fie? Când întindeam cu furcă de lemn de paile alea... Că întorceam așa, paile, ca să le bată și pe-o parte, și pe alta! Pe ormă terminam. După ce vânturam grâul, îl duceam în hambar.
- Câte căruțe de grâu treierați odată?
- Hă, ăa. Nu știu, că-ntâi căram căruțele și făceam stoguri mari, așa (arătă cu palma ridicată orizontal deasupra nivelului frunții, cam sus). Căram snopii cu căruța acasă și-i făceam stog, căpiță, cum se zice. Tot cu spicele rotund, și tot cu spicele înăuntru... că dacă ploua, să nu ude spicele – boabele să strice. Ci boabele, boabele le uda. Spicele de-acolo, dinăuntru nu le uda niciodată, ca să bată așa boabele jos, ca să fie uscate...
- Creșteați păsări prin curte?
- Eei, aveam gâște și găini. Fieșcare avea cotețul ei. Așa, din chirpici zidit, văruit, învelit cu olană deasupra, ca să nu le fure vulpea. Că vinea vulpile de pe deal și le fura dacă nu iera închise bine.
- Și vaci?
- Zece oi acolo, o vacă... Câte o vacă aveam, nu multe. O dată ne-a furat vulpea gâscanu’. Și s-a bătut vulpea cu gâscanu’. Și tataie (bunicul) Manole se ducea după ei. Da până să ajungă la ei, gâznacu’ vinea acasă. Gâznacul a scăpat, ca să vină acasă. Cu aripile, cu ciocul a bătut-o pe vulpe. Și gâznacul vinea vesel acasă de după deal.
- Dar ce i-a făcut lu’ tata gâznacul ăsta?
- Jenică totu’ era de cinci anișori... Și-l alerga peste tot pe gâznac. Era foarte rău gâznacu’ Și lua un băț și spunea Jenică: “Iau eu un băț acum și-l bat!...” Și gâznacu’ l-a apucat să-l ciupească între degetu’ mare și arătătoru’. Și-l bătea cu aripile așa, pe corp, îl bătea cu aripile (râde). Și nu-l bătea el pe gâscan, tot gâscanu’ îl bătea pe el.
- Mulțumesc mult, mamaie.
- Nu mai mi-aduc aminte, Dragoș, am spus multe. Am amorțit aici pe scaun și mă dor oasele.
(Caut s-o ajut la mers, pentru că îi amorțise un picior – am lăsat-o să aștepte când am vorbit cu cineva mult, o jumătate de oră la telefon)
- Lasă, lasă, că mă duc mai bine singurică.