Reflectare a realității mele stranii zbuciumate de un cap cartofar și turtit legat la sfarșit cu o sfoară anormal de lungă și anostă a urbanismului, vieții de stradă al sufletului meu, trăirilor mele nevăzute, neobservabile, de catre cainii din cartierul în care îmi duc traiul zilnic.
Am fost mușcat de șarpele nebuniei, iar imaginația mea a intrat pe o zonă cu circulații intense. Oprită. Interzisă. Undeva, într-un univers paralel zburand cu mașina timpului într-un an al existenței mele efemere, cand, sufletul pustiu cu o ultimă sforțare a minții trainice reuși să învingă un abis fără scăpare. Am renunțat. Am murit. Era ca o otravă ce o simțeam în rădăcinile ascunse, cu pasaje subterane, cu parcări gigantice, un labirint al ființei mele, rătăcindu-mă în învălmăseala de pe autostrada plină cu mașini claxonand, oameni nervoși stingandu-si țigara în portiera mașinii paralel parcate, așteptand ca valul de automobile să se deplaseze cu o viteză mai mare decat cea a gandului, pentru a ajunge în sfarșit la destinația dorită. Eu eram acea mașină vecină, iar smocurile țigărilor stinse pe capul meu își făceau cu obrazare nerușinată un castel din piatră tare, rămanand veșnic inscriptionate pe tabla inimii mele. Sunt moartă. Am murit în chinurile mele stranii ale vidului interior, ce mă sfărama tot mai tare, ca un burghiu sforțandu-se să-și facă loc printre măruntaiele coapte, arse de razele incandescente ale cuptorului din acest deșert fără supraviețuitori, puse pe foc și rumenite, numai bune de servit la masa bestilor cu colți, flămanzi, subnutriți, lacomi după lăcomia lor. Inițial, în momentul atacului din partea multora ce se năpusteau cu toată forța brută asupra mea, m-am luptat, cu puteri supraomenești, chinul a fost mai dureros decat mușcăturile primite, suferința era cu atat mai grea cu cat efortul depus era mai mare. Și totuși . Mă văd prăbușindu-mă, la fel ca o piatră fără vlagă aruncat de undeva de la un etaj superior, cu intenția clară de a nu mai rămane nimic. O carpă veche, ruptă în mii de bucăți. Un televizor vechi folosit de ani de zile zvarlit in ghena de gunoi. Un cadavru pustiu, în mijlocul unui deșert fără apă, fără provizi, așteptand, mai rău, un sfarșit și mai tragic decat cel amintit mai sus. O moarte chinuitoare, sfașiată de animale salbatice cu instinct anost de supraviețuire, avand doar un ochi deschis, iar căldura dogoritoare ce impunge trupul paralizat de soare, e doar o amintire. Nimic nu se compară cu asta. Mă văd undeva stand langă un cactus privindu-mi propria moarte. Nu e nimeni în jur, doar dacă amintesc zgomotul straniu, scarțaitor, ce se aude ieșind dintre dinții fiarelor ce se infructă cu o lăcomie crasă din carnea mea roșie și fragedă. E vantul șuierător, desigur, prietenul meu, ce duce mirosul la alții lăcomani cu sete de sange care apar din departare, avand un scop bine definit, acela de a nu lasa nimic în urma lor după un așa pranz copios. Eu stau cu brațul atarnat pe una din crengiile cactusului gigantic, singurul din mijlocul pustietății, un rege pe domeniul lui, oftand din greu, în timp ce mortul din mine căzuse la pamant, rupand chiar și ultimele oase, porțiuni din trup, care inainte erau ramase intacte. Țepile cactusului mă atinge provocandu-mi răni nevindecabile. Îmi astampăr lacrimile ce cad fugitiv de pe obrajii mei neavand nici timp să curgă, fiind și acestea sorbite de lacomia soarelui ce-și duce veacul pe cerul de un albastru pur.
În timp ce simt miros de putrefacție, stau pasiv, mi se face rău, de parcă nu sunt eu aceea persoană sfarticată pe pămant, lăsată în mii de bucăți, cu corpul contorsionat ca al unui circar bizar înfăptuindu-și marele final în fața a mii de curioși veniți să se delecteze privindu-mi moartea. Mă văd. Sunt și eu unul dintre cei ce stau cu gura căscată urmărindul sfarșitul sfarșitului. Mhm. Nu. E doar o știre spusă la televizor despre o tanară ce seamană cu mine. Avand aceași soartă, acelaș glas neauzit de miile de trecatori, trecand pe langă ea cu pași grăbiți, prea absorbiți, prea lacomi de egoismul din viața lor voiosă. Am plans așa cum nu am facut-o niciodată. M-am urcat în mașină și am ajuns în timpul meu. Era visul meu. Eram chiar eu.