Pe tăramul amintirilor am fost în sejurul vieții mele, călătorind în cușeta ascunsă sub o banchetă a unui tren problemă. Am deschis această lume cu vărful unei gămălii de ac, întrand într-o tară interzisă, apoi am pierdut cheia rațiunii. Am reușit să intru grație perspicacității mele înăscute, așa, doar ca să mă laud un pic. Odată ajunsă în tăramul imaginației mele cufundate sub mănunchiul unui trunchi de con al copacului tainic, locul fremăta de viață, animale în mișcare, iar suflul lor albastru liniștitor îmi calma nervi întinși la maxim. Am mirosit aerul încărcat tumultos al acestei tări inimaginabile din frantura mea de imaginație și m-am simțit ca acasă, stand pe un fotoliu, relaxată, povestind cu famila, prietenii, despre o carte bună, absorbind căldura celor din jur, pană cand obraji roșii rumeniți de suportabilele rasete și zambete de pe fețele lor trebuiau duse la un doctor specialist. Un doctor în neuro, craniana și nu mai stiu ce. Eram cu toții așezați pe canapele pufoase mult prea confortabile pentru un mic dejun a la Andreea,sorbind în timp și o ceașcă cu ceai impletind mirosuri fine cu cel al unei prăjituri pregătită chiar de subsemnata. Inegalabili în vorbire,eram toși implicați în egală măsură, fiind complici la un act de comicariat exclusiv, mainile mișcandu-se în voie în timpul unor glume ce-și făceau zborul lor matinal prin cameră, prinse de uliul vanător al urechiilor acerbe, ce receptau prin unde lacrimogene orice zgomot straniu, după care, rasete haotice zburau prin camera neaerisită, zambete ascunse sub eul personal înlanțuite de surul lung de prieteni așezați la masă, precum și lacrimi pozitivi ce cădeau, fiind șterse imediat de maini ce se mișcau în voie.

Veselia era în toi din toate punctele de vedere, iar camera și așa micuță, găzduia o ceată imensă în comparație cu mărimea camerei împarțit la numărul de participanți puși pe șotii. Doar de ar fi avut glas camera și ea să vorbească ar fi umlut-o cu încă o voce în plus pe langă celelate și așa destul de gălăcioase, cu singuranță ar fi avut ceva de zis și ea. Însă în acest amurg al dimineții, ea doar asculta, tăcută, în voie, cu urechile țintite spre colțurile perețiilor pentru a primi informațiile în momentul în care erau spuse. Un veritabil spion, cu foarte bune abilități de camuflare, întocmai ca un cameleon inperceptibil, invizibil, dar prezent și ea la marele eveniment. Era și ea doar un alt vanător flămand după idei noi, ce erau traduse și trimise de la unul la celălalt glumeț pană cand începutul simplu și haios se dezvoltă cu repeziciunea mimicii și a cuvintelor vorbite într-un talmeș balmeș de proporții gigantice. Apoi valul de rasete absurde, neînțelese de nici unul dintre participanți, fiind în situații cu totul aiurea, cu capetele lăsate în jos, cu o mană pe burtă, înecate de propria lor glumă bună, încercand să închidă cu cheia un ras diabolic. Se lasă liniștea. Îsi ridicară cu toții capetele mari și rotunde, asemenea unui balon gata de explozie și izbucnesc din nou în rasete care mai de care mai bizare. Jocul parcă nu se termină. Orele ceasului zboară curgand pe fluxul timpului neașteptand acești rasători de glume bune să se oprească nici măcar preț de un minut.

Totul e plecat, fugind, gonind pămantul, iar tornada gandurilor mele revenii din nou pe acest tăram al cunoașterii. Am rămas impresionată de lumea inconjurătoare, trupul meu stand în picioare cu ochii țintă după orice imi atrăgea atenția. Eram pictată într-o lume frumoasă de basm, în mijlocul aglomerației urbane, un loc de relaxare, în centrul orașului, al fiarelor de locuitori tereștrii ce străbăteau locația pitoresc amenajată. Acest loc numit cetățuie devenise fortareața mea de scăpare, în timp ce priveam cetățiile, piatră pe piatră rămasă, coridoare scunde, vegetație asezonată cu culoarea curcubeului, iar păsările, ca niște străini în propria lor țară, totul îmi amintea de locul cunoscut sub numele de casă, unde domnea relaxarea, tihna după o zi strasantă, agitată, la lucru, la scoală. Un moment de respiro în care familia despărțită, se reunea din nou în fiecare zi pentru a-și depăna amintirile imprimate în memoria acelei zile. Inima rămase cu gura căscată în timp ce prietenii mei dragi, un baiat și o fată, iși gasiseră un loc odihnitor departe de haotica aglomerație a orașului ce nu are somn niciodată. Mă apropiu și eu de ei, urcandu-mă pe un morman de pietre puse unele deoparte, altele peste ele, formand un labirint de pasaje înălțate deasupra vegetației luxuriante de plante și animale micuțe. Era un pasaj ce imi amintea de marele pod chinezesc, imposibil de trecut, necuceribil de catre popoarele potrivnice, un camp de batalie de proporții, dar fiind și un ascunzis ce adapostea ființele ușor speriabile, fragile, în acele timpuri de criză, cum ar fi un copilaș căutand ocrotire, siguranță și grijă în brațele materne ale părintelui său. Stam cocoțată pe acest monument ce imi amintea de istorie, plin de semnificații, cu picioarele stand una peste cealaltă, cu mainile fine și moi rezemate de masivele blocuri de piatră construite din mii și mii de alte pietre mai mici, cu soarele tandru ce imi mangaia ușor fața bătută de vant. Un moment de liniște și sunt singură din nou. Doar eu și cu mine, închiși undeva departe, în lumea imaginației, privind un loc de joacă cu mașinuțe mici și mari, de diferite culori, clădiri din epoca de piatră păstrate cu trăinicie, un tezaur de istorie vie inșirată pe gatul istoriei. Mintea-mi zbura cu glasul vantului și al ordinii, însă privind în zarea ce se ingustează în fața mea, ochii îmi răman lipiți de mocheta unei case neterminate. Îmi ridic mana cu palma în sus și răman uimită de ceea ce se întamplă în continuare. Oamenii pitici de pe acoperisul acelei case se urcă în palma mea și simt cum imi ghidilă muschii degetelor, precum si partea mai sensibilă a mainii mele uriase. Privindu-i cu și mai mare admirație văd pe capetele lor, minuscule căști de protecție, precum și ustensilele folosite în construirea și terminarea acelui acoperiș. Nu au căzut din palma mea. Nici nu s-au speriat de nemăsurabila mărime a degetelor mele ci își continuau cu dibăcie treaba lor de constructori în miniatură chiar în palma mea. Ca niște păpuși drăgălași în haine murdare, harnici în munca prestată, precum și, simpaticii lucratori în echipă, unul tăind lemne, celălalt ținand ferm, și așa mai departe. Mă amuzau, și mă simțeam ca un copil cu jucăriile lui prefrate în mană. Acestă întalnire îmi este întreruptă de către prietena mea care încerca să spună ceva nesemnificativ în comparație cu acea trăire intensă. Mana mea mi se întoarce acasă, dar ochii sunt cei ce vor rămane mereu acolo. Îmi pare rău, dar mă voi gandii mereu la acei pitici construcori de pe acoperisul casei.

A sosit momentul de a părăsi acel loc mult iubit, cu promisiunea fermă că ne vom mai întoarce. Coborand scarile adiacennte, cu fiecare treată, devin mai mari, atat mașinile cat și blocurile, parcările, magazinele dar și personajele din această poveste. La polul opus intrăm în lumea ce o dezgust cel mai tare, partea negativă a ființei umane și a tot ce reprezintă ea, urăsc cealaltă ficțiune a imaginației mele: realitatea.
Am picat din nou. M-am lovit la deget și am fost dus de urgență la spitalul „Închisoarea” închis în umeziala ei, în negura nestinsă a gandurilor mele (realitatea). Urăsc acest vid straniu și neprimitor. Sunt singura prizonieră în acest infern supărător și infinit și vreau eliberarea să o simt pe piele. Ies pe balconul ce mă duce spre un orizont al deșertăciunii și vreau să scap. Privind în depărtare, sunt singură la kilometri întregi, de la nivelul mării pană pe balconul unde stăteam eu. Singură, pustie la fel ca mine. Privind mai sus de mine zăresc kilomerii întregi de ziduri șterse, umezite mereu de apele cele veșnice ce sterg lacrimile cetății care plange. Nimeni în jur. Vreau să evadez, să mă intorc in viața-mi pictată cu suflul meu de gheată și să trăiesc din nou în lumea colorată. Voi scapa iară. Voi construi mereu, mereu. Voi sparge zidul ce mă apară închizandu-mă în neant, departe de lumea din jur. Mă voi elibera din nou, zi de zi, an de an, secol de secol și voi zbura spre acel loc de relaxare veșnică. Voi zbura spre catățuia mea.
Dar mă trezesc cuprins de mii de oamenii în jurul meu. Mă speriu. Am coborat din tren și sunt în gară și caut o poartă de ieșire pe drumul meu spre casă. Între timp mergand cu pași zvelți și neprietenoși mă îndrept spre o stradă calmă și frumoasă și sunt din nou liberă. Liberă să visez la cetățuia mea.