DOMNULUI CONTE D'OSMOY

forma trupului îi este mai esențială decît însăși substanța lui.
Fiziologia modernă

Iubirea e mai tare decît moartea, a spus Solomon: da, nemărginită e misterioasa ei putere.
Era într-o zi de toamnă, pe-nserate, în acești din urmă ani la Paris. Rămase în urmă după plimbarea la Bois-de-Boulogne, trăsurile, cu felinarele deja aprinse, se îndreptau spre foburgul Saint-Germain. Una din ele se opri înaintea unei mari și aristo¬cratice clădiri particulare, înconjurate de grădini seculare; deasupra cintrului se găsea stema de piatră cu armele străvechiului neam al conților d'Athol, și anume: scutul albastru, cu steaua de argint, avînd deviza „Palida Victrix", sub coroana cu hermina întoarsă în afară și cu boneta princiară. Canaturile masive se deschiseră. Un bărbat în doliu, de treizeci-treizeci și cinci de ani coborî din trăsură. Pe peron, servitori tăcuți ridicau făcliile. Fără măcar să-i vadă, urcă treptele și intră. Era contele d'Athol.
Clătinîndu-se, urcă scările albe care duceau spre odaia în care, în chiar dimineața aceea, o culcase într-un sicriu catifelat, învăluită în violete, în valuri de batist, pe doamna voluptății sale, pe palida lui mireasă, Vera, disperarea lui.
Sus, ușa prietenoasă se învîrti pe covor; contele ridică draperia.
Toate lucrurile se găseau acolo unde contesa le lăsase în ajun. Moartea, năprasnică, lovise ca trăsnetul. Noaptea trecută iubita lui se cufundase în bucurii atît de adinci, se pierduse în îmbrățișări atît de desfătătoare, incît inima ei, sfaninată de plăceri cedase: buzele ei se acoperiseră deodată cu o purpură umedă și mortală. Abia avusese timpul, zîmbinid, să-i dea soțului ei, fără a spune un singur cuvînt, o sărutare de adio; apoi, genele ei lungi, ca niște văliuri de doliu, se lăsaseră peste noaptea preafrumoasă a ochilor ei.
Ziua fără nume trecuse.
Către prînz, după oribila ceremonie din cavoul familiei, con¬tele d'Athol dăduse drumul, la cimitir, negrei escorte. Apoi, închizîndu-se, singur, cu aceea care nu mai era, între cei patru pereți de marmură, trăsese după sine ușa de fier a mausoleului. Pe un trepied, în fața sicriului, ardea tămîie; la căpătâiul tinerei defuncte o coroană luminoasă de lămpi o înstela.
Cît despre el, în picioare, cu singurul simțămînt al unei duioșii fără speranță, rămăsese acolo ziua întreagă. În amurg, pe la orele șase, părăsise locașul sfînt. Închizînd cavoul, smulsese cheia de argint și, ridicîndu-se pe ultima treaptă a pragului, o aruncase binișor înăuntru. O azvîrlise pe dalele interioare prin trifoiul de fier ce se găsea deasupra portalului. De ce asta ?... Cu sigu¬ranță în numele vreunei misterioase hotărîri de-a nu mai veni.
Și acum vedea din nou odaia văduvită.
Sub bogatele draperii de cașmir mov, tivite pe margine cu aur, fereastra era deschisă: o ultimă rază a serii lumina marele portret al defunctei, în cadrul său de lemn vechi. Contele privi în jurul lui rochia aruncată, în ajun, pe-un fotoliu; pe cămin, bijuteriile, colierul de perle, evantaiul pe jumătate închis, flacoanele grele de parfum pe care Ea nu le mai respira. Pe patul de abanos cu co¬loanele răsucite, rămas desfăcut, lîngă perna unde urma capului adorat și divin mai era încă vizibilă printre dantele, zări batista roșită de picăturile de sînge în care tînărul ei suflet se zbătuse o clipă; pianul deschis, suportînd o melodie în veci neîncheiată, flo¬rile indiene culese de ea, în seră, și care mureau în vaze vechi de Saxa; iar la picioarele patului, pe o blană neagră, micuții ei papuci de casă din catifea orientală, pe care strălucea, brodată cu perle, o veselă deviză a Verei: Cine o va vedea pe Vera o va iubi. Pi¬cioarele goale ale ființei multiubite se răsfățau în ele ieri dimineață, sărutate, la fiecare pas, de puful lebedelor! Și acolo, acolo, în umbră, pendula, pe-al cărei arc îl sfărâmase ca să nu mai bata alte ore.
Așadar ea plecase !... Unde oare ?... Să mai trăiești acum. La ce bun ?... Era cu neputință, absurd.
Și contele se cufundă cu adîncă durere în gînduri pînă atunci necunoscute.
Se gîndea la trecut. Se scurseseră șase luni de la această căsătorie. Oare nu în străinătate, la balul dat de-o ambasadă, o văzuse el pentru prima dată ? Ba da. Momentul acela învia foarte clar în fața ochilor săi. Ea-i apăruse acolo, plină de strălucire, în seara aceea privirile lor se-ntîlniseră. Se recunoscuseră, în toată intimitatea lor, ca fiind din aceeași esență și avînd să se iubească întotdeauna.
Vorbele dezamăgitoare, zîmbetele care observă, insinuările, toate dificultățile pe care lumea le suscită ca să întîrzie inevitabila fericire a celor care-și aparțin, dispăruseră ca prin farmec în pre¬zența pașnicii certitudini pe care-o avură în chiar clipa aceea unul cu privire la celălalt.
Plictisită de ceremonioasele și anostele apucături ale antu¬rajului ei, Vera venise spre dînsul de cum se ivise o primă îm¬prejurare supărătoare, simplificînd astfel, într-un mod maiestuos, manevrele banale în care se irosește prețiosul timp al vieții.
O! cît de mult, chiar de la primele cuvinte, aprecierile fără rost pe care le făceau cu privire la ei indiferenții din jurul lor se asemănau cu un stol de păsări de noapte ce se pierd în întuneric ! Ce zîmbet schimbară ! Ce inefabilă îmbrățișare !
Și totuși firea lor era, zău, din cele mai stranii! Erau două ființe înzestrate cu simțuri minunate, dar exclusiv pămîntești. Senzațiile stăruiau întrînșii cu o tulburătoare intensitate. Uitau de ei înșiși tot resimțindu-le. Și dimpotrivă, anumite idei, cea de suflet, de pildă, cea de Infinit, ba chiar cea de Dumnezeu, erau parcă ascunse de-un văl înțelegerii lor. Credința atîtor oameni vii în cele supranaturale nu era pentru ei decît un subiect de vagi mirări: literă moartă de care nu se preocupau, neavînd calitatea să condamne sau să justifice. Drept care, recunoscînd că lumea le era străină, se izolaseră, de cum s-au luat, în această veche și sumbră locuință particulară, unde întinderea grădinilor amortiza zgomotele de afară.
Acolo, cei doi amanți se cufundară în oceanul bucuriilor deprimante și perverse în care spiritul se îmbină cu trupul miste¬rios! Epuizară violența dorințelor, freamătele și tandrețele nebu¬nești. Deveniră, unul pentru celălalt, însăși pulsația ființei lor. În¬tr-înșii spiritul pătrundea atît de bine trupul încât formele lor li se păreau intelectuale, iar sărutările, lațuri arzătoare, îi înlănțuiau intr-o contopire ideală. Lungă orbire Deodată, farmecul se destramă; groaznicul accident îi despărțea; brațele lor își desfăceau strînsoarea. Ce umbră i-o luase pe scumpa lui moartă? Moartă! Nu. Oare sufletul violoncelului moare și el o dată cu geamătul corzii care se rupe ?
Orele trecură.
Privea pe fereastră noaptea care progresa pe cer : iar Noaptea îi apărea personală — i se părea o regină care merge cu me¬lancolie, în exil, iar agrafa de diamant a tunicii sale de doliu, Venus, strălucea, singură, pe deasupra pomilor, pierdută în adîncul cerului albastru.
„E Vera", își zise el.
Auzind acest nume pe care-l rostise încet de tot, tresări ca un om care se trezește; apoi, ridicîndu-se în picioare, privi în jurul său.
În odaie lucrurile erau acum luminate de-o lucoare pînă atunci neprecisă, cea a unei candele, care albăstrea întunericul, și pe care noaptea, urcată pe cer, o făcea să apară aci ca o altă stea. Era candela, cu miros de tămîie, a unui iconostas, relicvă a fa¬miliei Verei. Tripticul, dintr-un lemn vechi și prețios, era agățat de împletitura sa rusească de fibre, între oglindă și tablou. O lucire a aurăriilor dinlăuntrul său cădea, tremurînd, asupra colie¬rului, printre bijuteriile de pe cămin.
Nimbul plin al Madonei în veșminte cerești strălucea, în¬stelat de crucea bizantină, ale cărei liniamente subțiri și roșii, contopite în reflex, umbreau parcă cu o tentă de sînge luciul astfel aprins al perlelor. Din frageda ei copilărie, Vera plîngea, cu ochii ei mari, chipul matern și atît de pur al Madonei moștenite, și neputînd, vai, prin firea ei, să-i consacre decît o iubire superstițioasă, i-o oferea uneori, naivă, îngîndurată, cînd trecea prin fața candelei.
Văzînd asta și mișcat pînă în cel mai tainic ungher al sufle¬tului de amintiri dureroase, contele se ridică, suflă în grabă lu¬cirea sfîntă și, bîjbîind prin întuneric, întinse mîna spre șnur și sună.
Un servitor apăru: era un bătrîn îmbrăcat în negru; ținea în imînă o lampă, pe care-o așeză în fața portretului contesei. Cînd se întoarse, nu fără un fior de teroare superstițioasă, îl văzu pe stăpînul său în picioare și zîmbind ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
— Raymond, spuse liniștit contele, astă-seară contesa și cu mine sîntem morți de oboseală; ai să servești masa pe la orele zece. A, mi-am adus aminte, am hotărît să ne izolăm și mai mult, aci, începînd de mîine. În afară de tine, nici unul din ser¬vitorii mei nu trebuie să doarmă aci în casă. Ai să le dai leafa pe trei ani și să plece cu toții. Apoi, ai să pui bara la poartă; ai să aprinzi făcliile jos, în sufragerie; tu ai să ne fii de ajuns... În viitor nu vom primi pe nimeni.
Bătrînul îl privea cu atenție și tremura.
Contele aprinse o țigară de foi și coborî în grădină.
Pentru început, servitorul crezu că prea deznă¬dăjduita durere îi tulburase mintea stăpînului său. Îl cunoștea de copil; înțelese, de îndată, că o trezire prea bruscă îi putea fi fatală acestui somnambul. Și, în primul rînd, era de datoria lui să respecte o asemenea taină.
Lăsă capul în jos. O complicitate plină de devotament față de acest vis religios! Să asculte?... Să continue să-i servească mai departe fără a ține seama de Moarte ? Ce straniu gînd!... Va rezista o noapte?... Mîine, mîine, vai!... A! cine știe?... Poate!... La urma urmelor, o hotărîre sfîntă! Cu ce drept stătea pe gînduri?...
Ieși din odaie, execută întocmai ordinele primite și, chiar în seara aceea, începu strania lor existență.
Era vorba să se creeze un teribil miraj.
Stinghereala din primele zile dispăru repede. Mai întîi cu stupoare, apoi printr-un fel de deferentă și de tandrețe, Raymond se străduise atît de mult să pară natural încît nici nu trecuseră trei săptămîni și uneori se lăsa el însuși înșelat de propria sa bună¬voință. Ideea adevărului pălea! Uneori, cuprins de-un fel de amețeală, simți nevoia să-și spună că contesa murise cu adevărat. Se lăsa antrenat în acest joc funebru și uita în fiece clipă realitatea, în curînd trebui să se gîndească bine ca să se convingă și să-și adune mințile. Își dădu prea bine seama că va sfîrși prin a se lăsa cu totul pradă magnetismului înspăimîntător cu care contele impregna încetul cu încetul atmosfera din jurul lor. Îi era frică, o frică vagă, domoală.
Într-adevăr, d'Athol trăia absolut inconștient de moartea iu¬bitei sale! El nu putea decît s-o găsească veșnic prezentă, atît era forma tinerei femei amestecată cu a lui. Uneori, în zilele cu soare, citea cu glas tare pe-o bancă din grădină poeziile care-i plăceau ei; alteori, seara, lîngă cămin, cu cele două cești de ceai pe-o măsuță, sta de vorbă cu Iluzia surîzătoare, așezată, în ochii săi, pe celălalt jilț.
Zilele, nopțile, săptămînile trecură în zbor. Nici unul nici celălalt nu știa ceea ce făceau. Și acum, niște fenomene ciudate se produceau, despre care era greu să-ți dai seama unde realul și închipuitul se îmbină. O prezență plutea prin aer: o forță se stră¬duia să transpară, să se grefeze în spațiul devenit indefinisabil.
D'Athol trăia două vieți deodată, ca un iluminat. Un chip blajjin și palid, întrevăzut ca un fulger, între două clipiri, un slab acord executat deodată la pian; o sărutare care-i închide gura în clipa în care avea să vorbească, afinități de gînduri fe¬minine ce se trezeau în el drept răspuns ia cele ce el însuși spunea, o asemenea dedublare a propriei sale ființe încît simțea lîngă el, ca o ceață fluidă, parfumul amețitor de dulce al iubitei sale, iar noaptea, între trezie și somn, cuvinte rostite foarte încet: totul îl avertiza. Era, în sfîrșit, o negație a Morții ridicată la o putere necunoscută !
O dată d'Athol o simți și o văzu atît de bine alături de el încît o luă în brațe: dar această mișcare o făcu să dispară.
— Copilă! murmură el zîmbind.
Și adormi la loc, ca un amant ținut la distanță de iubita lui, surîzătoare și pe jumătate adormită.
De ziua ei, el puse, în glumă, o floare de siminoc în buchetul pe care-l azvîrli pe perna Verei.
— De vreme ce se crede moartă, spuse el.
Mulțumită aldîncii și atotputernicei voințe a domnului d'Athol, care, prin risipa lui de iubire, făurea viața și prezența soției sale în marea casă singuratică, această existență sfîrșise prin a dobîndi un farmec sumbru și convingător. Nici chiar Raymond nu mai simțea nici un fel de groază, dat fiind că se obișnuise treptat cu aceste impresii.
O rochie de catifea neagră zărită la colțul unei alei; o voce veselă care-l chema în salon, un sunat dimineața la trezire, ca altădată; toate acestea îi deveniseră familiare: ai fi zis că moarta se juca de-a omul invizibil, ca un copil. Se simțea atît de mult iu¬bită! Era foarte firesc.
Un an se scursese.
În seara Aniversării, contele, așezat lîngă foc, în odaia Verei, tocmai îi citise o unică povestire populară florentină: închise cartea; apoi, turnîndu-și ceaiul:
— Copilă, spuse el, îți amintești de Valea Trandafirilor, de malurile Lhan-ului, de castelul Quatre-Tours?... Așa-i că această poveste ți le-a reamintit ?
Se ridică în picioare și, în oglinda albăstrie, se văzu mai palid ca de obicei. Luă o brățară de perle dintr-o cupă și privi cu atenție perlele. Oare nu le scosese Vera adineauri de pe braț, înainte sa se dezbrace? Perlele mai erau călduțe, iar strălucirea lor mai puțin vie, parcă datorită căldurii trupului. Dar opalul acestui co¬lier siberian, care îndrăgea și el într-atît pieptul Verei încît pălea într-un mod bolnăvicios în împletitura lui de aur, cînd tînăra femeie uita de el cîtva timp! Pe vremuri, contesa iubea pentru acest motiv piatra asta credincioasă!... Astă-seară opalul strălucea ca și cînd ar fi fost pus deoparte chiar atunci și ca și cum magnetismul fermecător al frumoasei defuncte l-ar mai pătrunde încă. În timp ce punea la loc colierul și piatra prețioasă, contele atinse din întâmplare batista ale cărei picături de sînge erau umede și roșii ca niște garoafe culcate pe zăpadă!... Acolo, pe pian, cine întorsese oare pagina finală a melodiei de altădată? Ce! candela sfințită se creaprinsese, în mijlocul relicvei! Da, flacăra ei aurie lumina mistic chipul, cu ochii închiși, al Madonei! Iar aceste flori orientale, proaspăt culese, care se deschideau acolo, în ve¬chile vaze de Siaxa, ce mînă le așezase oare în acel loc? Odaia părea într-un chip mai semnificativ și mai intens ca de obicei veselă și plină de viață. Dar nimic nu-l putea surprinde pe conte! Totul i se părea atît de normal încît nici măcar nu observă că la pendula de-un an de zile oprită suna acum ora.
În seara aceea ai fi zis, totuși, că, din fundul beznei, con¬tesa Vera se străduia, adorabil, să se întoarcă în această odaie plină de parfumul ei! Lăsase în ea atît de mult dintr-însa! Tot ce constituia existența ei o atrăgea acolo. Farmecul ei plutea în odaie; lungile violențe săvîrșite de voința pătimașa a soțului ei trebuie că desfăcuseră întrucîtva informele legături ale Invizi¬bilului din jurul ei!...
Era necesitată în acea odaie. Tot ce iubea ea era acolo.
Ea trebuie să fi avut chef să vină să-și zîmbească din nou în această oglindă misterioasă în care de atîtea ori își admirase chipul alb ca un crin! Blînda moartă tresărise, fără îndoială, acolo, printre violetele ei, sub lămpile stinse; divina moartă se cutremurase, în cavou, singură de tot, privind cheia de argint arun¬cată pe dale Și voia să vină spre el! Iar voința ei se pierdea în ideea de tămîie și de singurătate. Moartea nu e ceva definitiv decît pentru cei care așteaptă ceva de la Cel-de-sus; dar Moartea, și Cerul, și Viața, pentru ea, nu constau oare în înseși îmbrățișările lor? Iar sărutul singuratic al soțului ei îi atrăgea buzele, în umbră. Și sunetul de altădată al melodiilor, cuvintele îmbătătoare de odi¬nioară, stofele care-i acopereau trupul și-i păstrau parfumul, acele magice pietre scumpe care-o doreau, în obscura lor simpatie — și mai ales imensa și absoluta impresie a prezenței sale, impresie îm¬părtășită în cele din urmă de lucrurile înseși, totul o chema acolo, o atrăgea acolo de atîta timp, și atît de insensibil încît, vindecată în sfîrșit de dorminda Moarte, nu mai lipsea decît Ea singură! A! Ideile sînt ființe vii!... Contele săpase în aer forma iu¬birii sale, și trebuia neapărat ca acest gol să fie umplut de singura ființă care-i era omogenă, altfel Universul s-ar fi năruit. Impresia trecu, în acel moment, definitivă, simplă, absolută, că Ea trebuia să fie acolo, în odaie! Contele era tot atît de liniștit convins de asta ca de propria lui existență, și toate lucrurile, în jurul lui, erau saturate de această convingere. O și vedeai acolo! Și, cum nu mai lipsea decît Vera însăși, tangibilă, exterioară, trebuia nea¬părat ca ea să fie acolo și ca marele Vis al Vieții și al Morții să-și întredeschidă o clipă porțile infinite! Credința îi arăta cum drumul învierii duce pînă la ea! Un proaspăt hohot de rîs muzical lumină cu bucuria lui patul nupțial; contele se întoarse. Și acolo, înaintea ochilor săi, plămădită din voință și din amintire, rezemată, fluidă, pe perna de dantelă, mîna ei susținîndu-i părul negru și greu, cu gura fermecător întredeschisă într-un zîmbet care făgăduia un paradis de voluptăți, frumoasă cît să-ți dai sufletul pentru ea, în sfîrșit! contesa Vera îl privea puțin adormită încă.
— Roger!... spuse ea cu un glas care părea că vine de departe.
Se duse lîngă ea. Buzele lor se contopiră într-o bucurie di¬vină — de toate uitătoare — nemuritoare !
Și-și dădură seama, atunci, că nu erau, în realitate, decît o singură ființă.
Ceasurile atinseră ușor, din fugă, cu zborul lor străin, acest extaz în care se contopeau, pentru prima oară, cerul și pămîntul.
Deodată, contele d'Athol tresări, parcă lovit de-o reminis¬cență fatală.
— Ah! acum îmi amintesc !... zise el. Ce mi se întîmpla oare? Doar ești moartă !
În clipa însăși în care rosti aceste cuvinte, candela mistică a iconostasului se stinse. Palida lumină a dimineții — a unei dimineți banale, cenușii și ploioase — se strecură în odaie prin interstițiile perdelelor. Lumînările se îngălbeniră și se stinseră, lăsînd fitilurile roșii să fumege cu un miros acru; focul dispăru sub un strat de cenușă călduță; florile se ofiliră și se uscară în cîteva clipe; balansierul pendulei își redobîndi treptat imobilitatea. Cer-titudinea tuturor obiectelor se risipi brusc. Opalul, mort, nu mai strălucea; picăturile de sînge se ofiliră și ele, pe batistă, lingă ea; și topindu-se printre brațele deznădăjduite, care în zadar voiau s-o mai cuprindă, înflăcărată și alba viziune se întoarse în văzduh și dispăru acolo. Un slab suspin de adio, distinct, îndepărtat, ajunse pînă la Roger. Contele se ridică în pioioare; își dăduse seama că e singur. Visul lui se destrămase dintr-o dată; cu un singur cuvînt, rupsese firul magnetic al urzelei sale strălucitoare. Atmosfera era, acum, aceea a defuncților.
Întocmai ca acele lacrimi de sticlă, ilogic agregate, și totuși atît de trainice încît o lovitură de ciocan de lemn nu le-ar putea sfărîma, dar care se prefac într-o neașteptată și impalpabilă pul¬bere dacă li se sfarmă extremitatea mai subțire decît vîrful unui ac, totul dispăruse.
— O! murmură el, așadar s-a sfîrșit! Pierdută!... Sin¬gură de tot! Care e drumul, acum, ca să ajung pînă la tine? Arată-mi calea care mă poate duce spre tine!...
Deodată, ca un răspuns, ou un zgomot metalic, un obiect lucios căzu din patul nupțial pe blana neagră; o rază a crincenii lumini pămîntești îl scoase la iveală!... Părăsitul se aplecă, îl apucă, și-un zîmbet sublim îi lumină fața cînd recunoscu obiectul: era cheia mormîntului.