Bunicul meu, Dumitru Caragiu, unchiul actorului Toma Caragiu, s-a născut în 1904, într-o familie de aromâni, în zona Munților Pindului. Avea un remarcabil talent de povestitor. A și scris despre viața sa o carte: "Viața mea zbuciumată și adevărată", pe care o voi posta aici în mai multe episoade. Lectura ne introduce într-un stil simplu și direct în lumea de altădată a păstorilor aromâni din Grecia.


Viața mea zbuciumată și adevărată (I)


de Dumitru Caragiu


M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, județul Larisa, Grecia. Comuna mea de baștină se numește Deniscu și se află în munții Pindului. Părinții mei erau creștini ortodocși.
Tatăl meu Constantin și mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat și ne-au crescut. Și bunicii mei, Nacu și Maria, erau oameni cu multă credință, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinții mei erau ocupați cu treburi multe și grele. Pe acești bunici nu-i pot uita nici acum, când am șaptezeci și doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici și pe urmă pentru tata și mămica. Acestor părinți și bunici le datorăm multă recunoștință și mulțumire.
Noi ne ocupam cu creșterea oilor și a vitelor. Noi și strămoșii noștri am trecut prin multe greutăți, luptându-ne sub jugul străin, mai ales sub ocupația turcă.
Când m-a născut mama, aveam numai patru sute de grame. Eram mic de tot, iar bunica mea îi spunea mamei: „Vai, nora mea, nu faci nimic cu el, aruncă-l!” „Vai, mamă dragă! Cum să-l arunc? Mi-e milă de el!”
Atunci bunica i-a spus: „Să încercăm să-i facem baie în fiecare seară, cu vin și apă, ceva mai mult vin decât apă. Am auzit de la părinții mei că vinul ajută pruncul să se dezvolte mai bine”. Și așa a și fost. Împachetat în vată o lună-două, am început să mă dezvolt încă din prima zi.
Dar când m-am născut eram înfășurat într-o pieliță, de au crezut că sunt mort. Însă când au rupt pielița, atunci am început să țip.
Pielița cu care eram înfășurat a fost furată de moașa care mă moșea, căci se zicea că îți aduce mult noroc în viață. Dar cu toate acestea eu am avut mare noroc în viață. Pe ce puneam mâna, era câștig. Așa că mi-au furat pielița, dar ajutorul lui Dumnezeu nu au putut să mi-l ia.
Când am ajuns la patru-cinci luni, se mirau toți cum de am ajuns să-i întrec pe cei care s-au născut normal. Deci vinul mi-a ajutat, așa cum îmi spuneau mama Constantina și tata Constantin, Dumnezeu să-i ierte, că m-au făcut mare. Când am ajuns la șapte, opt ani, eram cel mai mândru și puternic flăcău, și fără de frică în viața mea.
Opt frați am fost la părinți, iar eu eram al patrulea. Când m-am făcut de vreo șapte ani, am început să merg la școală, dar în același timp pășteam și oile sau caii. Deci mă duceam două zile la școală și trei la oi, iar când veneam de la oi nu știam ce au mai învățat ceilalți elevi. Așa că am început să mă pitesc și când pe la ora douăsprezece veneau băieții de la școală, atunci mă întorceam și eu acasă.
Dar mama m-a observat că nu merg regulat la școală și m-a pândit, iar când m-a prins, mi-a dat chiloțeii jos și a rupt niște urzici și mi-a dat la fund de mă ustura și plângeam. „Să te mai prind eu că nu mergi la școală!”, mi-a zis, și așa m-am dus mereu de știu acum să citesc, să socotesc și îi mulțumesc mamei că m-a învățat minte și m-a făcut om în toată firea. Eu îi spuneam mamei: „Măi, mamă, două zile la școală și trei la oi!” „Lasă, băiatul mamii, că și oile sunt tot o școală!” Iar după patru clase primare am luat oile de coadă și am ajuns cel mai bun cioban.
Când aveam șapte ani, m-a luat bunicul meu la oi dincolo de Ianina, capitala județului Ipir, din regiunea Ciamurlia. Acolo erau locuri calde, fără zăpadă. Iar într-o seară pe la ora nouă, în luna decembrie, eram tocmai în Albania cu turmele. Și îmi spune bunicul: „Mitică, ai curaj să te duci în vale la fântână, să umpli căldarea cu apă și s-o aduci, că mie mi-e sete! Bineînțeles, dacă nu ți-e frică!” „Mă duc, bunicule, mie nu mi-e frică!”
Fântâna era în vale, departe cam la vreun kilometru și ceva, iar drumul era păduros, dar eu am pus mâna pe căldare și am plecat pe întuneric.Și fugi, fugi prin pădure și am ajuns la fântână, am umplut căldarea cu apă și m-am întors la stână. Și la plecare și la întoarcere urlau lupiii și șacalii, dar eu nici nu mă sinchiseam, fără nici o temă mergeam pe drum lento.
Când am ajuns la stână cu căldarea plină cu apă și i-am întins-o bunicului, el m-a luat în brațe și m-a sărutat de mai multe ori: „Bravo, Mitică, cu tine nu mi-e rușine! Cum te-ai dus tu și te-ai întors cu căldarea plină cu apă, când lupii și șacalii urlă din toate părțile! E ceva la care nu mă așteptam, să ai atâta curaj la etatea de șapte ani pe care-i ai! Să-mi trăiești și Dumnezeu să te țină sănătos! Nu ți-a fost frică de lupii și de șacalii care urlă?”
„Bunicule, mie nici nu mi-a păsat de ei.” Atunci bunicul mi-a răspuns : „Bravo! Acum m-am convins c-ai să fii un om fără nici o frică în viață, foarte curajos!”
Și atunci bunicul pune mâna în buzunar, soate cinci drahme și mi-i dăruiește. Cinci drahme pe atunci era mult, că un miel de zece kilograme costa o drahmă și jumătate. Eu, când am văzut cinci drahme în mână, nu mai puteam de bucurie. Și mă iubea bunicul așa de mult, ca nu cumva să mă bată cineva sau să mă lovesc de ceva.
Primăvara am plecat din regiunea Ciamurlia, unde din cauza climei calde mergeam iarna cu turmele, spre un loc la distanță de vreo două sute de kilometri. Și iată că ziua pe la ceasul al unsprezecelea treceam cu bunicul, cu turma de oi, printr-o pădure deasă... Atunci bunicul îmi spune: „Eu plec înaintea oilor, iar tu vino în urma lor. Și să fii cu ochii în patru, că aici sunt hoți mulți, nu care cumva să ne fure vreo oaie”.
Ascultând de sfatul bunicului, eu mă uitam prin toate părțile, mai ales pe lângă pădure. Și pe când mergeam pe drum cu oile, odată văd în stânga turmei de oi cum apare din pădure un hoț, se repede și înfașcă o oaie.
Atunci am început să strig: „Bunicule, un hoț a prins oaia!” Și se repede bunicul într-acolo cu câinii, dar hoțul, când l-au încolțit câinii, a lăsat oaia și a luat-o la fugă. Și iarăși m-a îmbrățișat bunicul și m-a sărutat: „Măi, Mitică, măi, tu ai șapte ochi, cum văd eu. Bravo!” Iar eu, cu atâta bravură de la bunicul, căutam să fiu și mai vrednic.
Chiar în anul următor a murit bunica. Nici nu vă închipuiți cât de mult mă iubea bunica: să nu mă plouă, să nu mă ningă, și eu o iubeam la fel pe ea. Când eram de vreo trei-patru ani dormeam la sânul ei. Atunci când s-a întâmplat să moară bunica, eu eram la stână. Aveam numai nouă ani și eram la oi de vreo două luni, timp în care nu m-am văzut cu bunica. Dar maia, mai înainte să moară, mă căuta mereu: „Unde-i Mitică, nepotul meu, că vreau să-l văd! Aduceți-l repede!”
Dar n-a fost chip să mă aducă acasă ca s-o văd și eu ultima dată pe scumpa mea maie. Și am rămas cu un dor de maia… și acum, la șaptezeci și doi de ani. La o săptămână după moartea bunicii eu eram la stână și un om de vreo cincizeci de ani îmi spune: „Ei, Mitică, a murit maia!” Am crezut că glumește și m-am supărat pe el. I-am răspuns cu mânie: „Să mori tu, Ciule, că maia nu moare!” Căci omul acesta avea amândouă urechile tăiate de niște hoți cu unsprezece ani în urmă, pentru că n-a vrut să spună unde are banii pitiți.