Viața mea zbuciumată și adevărată (ΙΙ)

de Dumitru Caragiu


Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am și plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau și ei pe mine și eu pe ei.
Dar la un moment dat se repede un lup în oi și toată turma s-a adunat în jurul lupului și nu putea ieși lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muște nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înțepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi și s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a așezat în fund și se uita la mine, cu toate că țipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat și strigau și ei la lup: „Uuu! Uuu!...” și îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.
Când mai spre seară m-am dus cu oile la stână, iar mă îmbrățișează și mă sărută bunicul și îmi zice: „Bravo, băiatul meu, că nu ți-a mâncat nici o oaie lupul!” „Nu mi-a mâncat că era cu gura închisă, bunicule, dar de ce nu putea lupul să-și deschidă gura?”
„Da, ai dreptate, când lupul pleacă cu gura închisă din bârlog și uită să și-o deschidă, nu mai poate s-o deschidă până nu se întoarce din nou la bârlog. Căci lupul, când pleacă din bârlog, întâi se întinde, cască gura bine și atunci pleacă din bârlog. Dar lupul acela roșu pe care l-ai văzut, băiatul meu, este lup rău, câte oi nu ne-a mâncat el nouă! Ai avut noroc că era cu gura închisă, că altfel tot îți mânca vreuna. Asta pentru că nu ai avut nici un câine cu tine. Căci câinii noștri sunt tari, prind lupul viu!”
N-a trecut mai mult de o lună, că iată vine lupul, noaptea pe la ora unu sau două. Ploua și era un întuneric, că dacă te prindea cineva de nas, nu puteai să-l vezi! Câinii însă l-au simțit pe lup. Și până să pună ei gura pe lup, lupul a sărit gardul și a intrat în coșară la oi. Dar câinii n-au putut să sară gardul, iar lupul a mâncat liniștit o oaie și apoi a plecat. Câinii, după el, dar n-au putut să-l prindă.
A doua zi, iarăși vine lupul, dar de data asta i s-a înfundat. Tot așa beznă de întuneric era și ploua cu căldarea. Acum câinii l-au pândit pe lup și n-a apucat să sară gardul. L-au alergat de vreo două ori primprejurul coșarei, l-au prins și l-au tăvălit o jumătate de oră. Au tras de el până când nu mai mișca lupul deloc. Eram la stână cu bunicul meu Nacu, cu unchiul Teodor și cu fratele meu mai mare Nicolae. Noi am crezut că se băteau câinii între ei. Zice bunicul: „Du-te, măi Teodore și desparte câinii, că de când se bat!”
Merge unchiul Teodor într-acolo cu un tăciune de la foc, dar când se apropie de câini, vede că câinii mușcă și trag de un alt animal mai mare ca ei. Atunci strigă unchiul Teodor: „Veniți aici, că este altceva, nu se bat câinii, ci se luptă cu un alt animal.” Și cu mare greutate au reușit să-l scoată pe lup din gura câinilor. Lupul, mort, nu mai mișca deloc. L-au apucat de picioare și l-au dus lângă foc, dar câinii nu se lăsau și trăgeau și acolo să-l muște. Era un lup de două ori mai mare ca ei! După o jumătate de oră, lupul dă să ridice capul, dar atunci unchiul meu a luat toporul și i-a dat una în cap, de a murit lupul de-a binelea. „Acesta este lupul care ne-a mâncat oaia aseară în coșară”, spune bunicul. Iar a doua zi dimineață i-au înfipt lupului o furcă în maxilar și l-au pus lângă drumul ce trecea pe lângă stână, drept în văzul lumii. Toți care treceau pe drum se uitau la lup și se mirau: „Măăă, ce câini au oamenii ăștia, să omoare ei un lup așa de mare!”
L-am întrebat pe bunicul: „De ce n-au venit, bunicule, câinii cu mine când eram cu oile pe deal și mi-a sărit lupul în oi și cu greu l-am izgonit? „Da, nepoate, câinii stau cu ciobanii care merg zilnic cu oile și care le dau de mâncare. Ciobanul este stăpânul câinelui. Dacă erau câinii atunci cu tine, îl omorau pe lup. Că lupul, când vede că nu sunt câini la oi, nici nu-i pasă de cioban. Știe că ciobanul nu poate să-l prindă, dar de câini are frică lupul. Când aude vocea câinilor, fuge de rupe pământul. Dar la câini proști nici nu-i pasă lupului: înhață oaia și pleacă, se duce departe și o mănâncă fără teamă”.
Dar să vedeți ce-am văzut într-o zi. Eram cu bunicul la vreun kilometru de stână, cu oile la păscut. Mare mirare ne-a fost când, ce să vezi, am dat peste vreo șapte sau opt câini, toți lătrând împrejurul unei tufe de mărăcini. Noi ne miram ce-o fi acolo de latră câinii. Dar ce să vedeți? În tufă era un lup, însă dintre toți câinii niciunul nu avea curajul să se ia la luptă cu lupul. Și pe când ne uitam eu și bunicul, deodată vedem cum vine în mare fugă un câine negru, nu foarte mare, potrivit de mărime, intră în tufă și se ia la luptă cu lupul. L-a scos din tufă și a început să-l trântească. Și ne uitam cum se lupta câinele cu lupul, că de multe ori ajungea câinele dedesubt și lupul deasupra câinelui, și apoi iarăși câinele deasupra lupului. S-a dus câinele negru luptând așa cu lupul până cam la vreun kilometru depărtare. Atunci am văzut cum câinele negru părăsește lupta cu lupul și vine singur înapoi. Ceilalți șapte, opt care lătrau degeaba pe lângă tufă nu făceau două parale toți la un loc. Cred că dacă ar fi fost acolo stăpânul câinelui negru, l-ar fi prins pe lup de viu. Oricât ar fi însă de curajos un câine, singur nu poate să doboare un lup, dar dacă sunt doi, pot sâ-l omoare.
Lupul are gâtul puternic. Dacă apucă bivolul de pulpă și trage cu putere, poate să smulgă din pulpa bivolului o bucată întreagă de carne cu piele cu tot, dar câinele nu poate, oricât de puternic ar fi. Dacă n-ar avea frică, lupul i-ar mânca pe toți câinii și pe oameni. Un lup singur poate să doboare un cal, oricât de mare ar fi el.
Într-o iarnă m-a luat unchiul Teodor la oi și am dormit acolo mai multe nopți. Noaptea dormeam mai mult în șuba lui unchiu. Aveam acolo un câine, Mucio, care era mare și curajos. Într-o noapte, sare un lup în oi, apucă un miel în gură și o ia la fugă. Dar câinele fuga după el, îl ajunge cam la vreo cincizeci de metri depărtare și sare pe el călare. Lupul a lăsat atunci mielul și a luat-o din nou la fugă cu câinele după el. Cine știe cât l-o fi trântit acesta pe lup pe unde s-a dus… După ce trece un timp, zice unchiul Teodor: „Măi, de ce nu vine câinele! Să știi că o fi luat lupul vreun miel, iar câinele a fugit după el. Dar stai tu aici, că eu merg să văd unde s-a dus câinele după lup, că o fi scos mielul din gura lupului și stă acolo și îl pândește”
Noi am văzut că oile s-au speriat, dar n-am crezut că a luat lupul un miel. Deci pleacă unchiul și rămân eu singur la oi. N-a durat un sfert de ceas și vine unchiul fără miel și fără câine. Eu l-am întrebat: „Ce-ai făcut, unchiule, n-ai găsit nimic?” „Ba da, am găsit și mielul și câinele, dar n-am putut să prind mielul. Câinele nu venea fiindcă păzea mielul. Cunosc eu obiceiul câinelui, nu pleacă de la un animal pe care l-a scos din gura lupului. Dacă nu mă duc eu să-l caut, și două zile stă câinele lângă animal. Dar știi ce facem? Mergem cu oile până acolo unde-i câinele cu mielul.”
Așa că am scos oile din coșară și ne-am dus acolo unde era câinele cu mielul. Mama lui zbiera că nu avea mielul lângă ea, dar când mielul a văzut oile și pe mama lui zbierând, a venit imediat la oi, a găsit-o pe mama lui și a mâncat lapte de la ea. Am luat apoi oile și le-am dus în coșară. Câini ca și câinele acesta, Mucio, mai rar! Era un câine mare, păros și fioros, dar ușor la asalt.
A doua zi vine și tanti, adică soția unchiului meu Teodor. Eram cu oile pe câmp lângă o pădurice și iată că vine tanti cu mâncare. Am mâncat cu toții bine și îmi spune unchiul: „Mitică, ia du-te tu și stai pe partea cealaltă a oilor, să nu intre oile în semănături". Eu m-am dus, dar am stat puțin și nu aveam răbdare. Iar m-am dus la ei și unchiul îmi spune: „Aoleu, de ce nu stai acolo? Du-te repede și stai acolo.” Și iar am plecat, am stat eu puțin și iarăși m-am întors la ei. Eu eram mic, nu-mi dădeam seama de ce îmi spune unchiul să stau acolo, că ei erau tineri și vroiau să rămână singuri să se mai sărute. Dar când m-am făcut mare, mi-am dat seama de ce îmi spunea unchiul să stau mereu acolo.