Toți credem că facem fapte bune, sacrificând obișnuința în daruri de „preț”.

Era spre sfârșitul primăverii, când am fost aruncat în stradă din căminul meu iubit. Mă purtasem urât, iar intendenta, care de fapt mă iubea de fiecare dată când îi umpleam paharul, înfipse capul, ca struțul, în podea, făcându-se chioară și surdă la toate rugămințile mele înfășurate în trei sticle de votcă. Băusem mult cu niște băieți, cărora eu le ziceam copii, căci erau mai mici ca mine, plus mă stimau ca pe un tată și-mi dădeau de băut cu fiecare ocazie. Vrusem să-mi arăt puterea și m-am pișat pe ușa intendentei. Copii mei cu toată stima în piept m-au turnat până la fund în urechile babei. Ea îi netezi pe cap, iar pe mine în fund.

Căutam disperat o cameră sau o garsonieră. Se apropiau examenele, și mă presa ideea, că mă pot număra printre restanțieri. Am găsit într-un sfârșit o garsonieră, cam scumpă, ce-i drept, dar comodă și luminoasă, avantajul ei de bază fiind, locul ferit de străzile pline de mașini, care te trezesc diminețile cu claxonări și sunet de motoare defecte. Am fost nevoit să renunț la fumat și la toate petrecerile care-mi ardeau banii. Numai așa puteam să plătesc chiria, fără ca părinții mei să afle că sunt un porc.

Îmi afundasem capul în cărți de trei zile. Nu prea aveam bani, așa că mâncam rar și ieftin.

Stăteam în fața blocului cu pachetul de gunoi în mână, căutând cu ochii locul unde puteam să scap de el. Ochii mi se opriseră în niște containere verzi pline până la refuz cu gunoi. Mi-am îndreptat pașii încolo. M-a mirat curățenia de acolo; era un rai în comparație cu ce văzusem eu în jurul căminului. Am aruncat pachetul într-un container și am început să admir acel unghi format din două garduri de beton. În colț era situată o mică colibă din carton, ce îmi aducea aminte de copilăria mea, când făceam colibă în casă din scaune și pături, iar mama zâmbea, întrebându-mă de ce mă apăr în casă, doar în casă nu plouă. Uite că o colibă de copil adăpostea pe cineva, dar acel cineva lipsea din cadru, doar curățenia ce mă uimise demonstra că acolo e un om, ci nu un bețiv de boschetar. Mi-era parcă frică de ceva, nu găseam curaj să fac acei pași, ce mi-ar fi spulberat curiozitatea; eram de piatră.

Imitam statui de vreo 20 de minute, când un foșnet îmi sparse liniștea. Am privit în direcția colibei: era un băiețel de vreo 10 ani, somnoros și murdar pe față. Da, copilul acela păstra curățenie în gunoi. I-am făcut semn să se apropie, însă el ezită să facă vreun pas în direcția mea. Încercam să-l conving cu diferite vorbe și îndemnuri: „ Nu te teme, îi spuneam cu glas dulce, nu-ți vreau răul! Eu vreau doar să te-ajut. Cum te cheamă? Câți ani ai?” ș.a. Nu dădea nici un semn. Îmi veni în minte un film documentar despre copii lăsați în pădure care, neavând contact cu civilizația, se transformau în fiare; băiatul acela nu avea nimic în comun cu ei, avea niște ochi, care îmi întorceau toate colțurile sufletului pe dos, îmi venea să plâng. Am încercat să mă apropii eu de el, dar el se refugie, de la primul meu pas, în colibă. N-am vrut să mai insist și am plecat, dar mi-am promis, că data viitoare o să-i aduc ceva de mâncare și poate va vorbi cu mine.

Tot în acea zi am aflat de la un vecin, că acel copil nu locuia de mult timp în acel colț. Apăruse acolo odată cu lăsarea primăverii. Nimeni nu știa de unde a venit și ce s-a întâmplat cu el de a ajuns în stradă. De fapt, nici nu se interesaseră locatarii acelui bloc de soarta lui. Vecinul meu îmi spuse că-l ajută aproape în fiecare zi: nu aruncă gunoiul în container, ci pur și simplu îl pune alături, în așa fel copilul poate să-și aleagă ce dorește, fără ca să scotocească prin pubelă. „Trebuie să avem inimă mare, spuse vecinul, numai așa putem ajunge în rai”.da, mare inimă mai aveau acei oameni, făceau daruri din gunoi, sperând că bunătatea lor de trei parale va îmbuna dumnezeul lor.

Băteam în carton, dar din colibă nu ieșea nimeni. Mă hotărâsem deja să plec, când auzii un geamăt. Am dat țolul, ce era pe post de ușă, la o parte; copilul stătea lungit pe o plapumă ruptă cu fața umedă. Privii mai atent; avea piciorul însângerat. L-am tras repede afară, fără să mă gândesc prea mult, l-am luat în brațe și m-am ridicat în garsoniera mea.

Prietenul meu sosi destul de repede. Era singurul meu prieten care se pricepea la medicină; era student la universitatea de medicină. N-avusem curajul să privesc la rana copilului, îmi era frică de mic de sânge, de aceea n-am riscat să-i ating cu ochii piciorul micuțului. Prietenul meu, după ce-l consultă, mă anunță că copilul e mușcat de câine și cel mai bine ar fi să-l ducă la spital.

Nu m-am dus cu el la spital și-mi părea rău. Am vrut să-l văd a doua zi, dar era deja prea târziu: fusese transferat în alt spital, dar nimeni nu-mi spuse unde, cică, după cum spuneau ei în vălmășeala ceea, nu mai ține minte nimeni unde l-au trimis.

Vorbeam cu prietenul meu, după vreo două săptămâni de la incident. Îmi spuse că copilul era mușcat rău, iar dacă mai avea nenorocul ca câinele să fie turbat, șansele erau minime. Printre altele, îmi vorbi și de discuția lui cu acel copil. „ în drum spre spital, copilul gemea întruna, iar printre gemete mai deslușeam și un nume, Marin. L-am întrebat cine e, și el mi-a spus că așa îl chema pe câinele său. Găsi în acea zi o bucată de șuncă. Nu gustase de mult timp carne. Nu se gândi mult și începu să mănânce, câinele privindu-l cu limba scoasă. Când a terminat bucata de șuncă, câinele se apropie de el și-l mușcă.”