Ce oribil să ai trupul sfâșiat de durere și de mânie, în același timp! Sunetul acela al ascuțitului pe un polizor cenușiu cu mult mai rotund decât brâul soarelui, un du-te - vino abraziv ucigător în care toate celulele se aruncă, așa, ca într-o moarte clinică, împlântându-se mohorât în prăpăstiile pietrei, sufocând-o până la refuz. Ferfeniță.
Să simți cum dintr-un zâmbet, dintr-un hohot de râs, brusc, buzele ți se scâlciază a necaz și cad, flasc, într-un aranjament strident. Sufletul devine o picătură amară într-un flacon de tristețe. Îți aplici singură tratamentul cu tinctura aceasta diluată într-un pahar de singurătate. Dintr-odată devii un om abătut, fără dorințe, fără nevoi, fără niciun Dumnezeu. Puternic turmentat de deznădejde. Și toate astea doar pentru că ai o jumătate strâmbă. Una care te împiedică să mergi înainte cu ținută, cu demnitate, cu mândrie. Ești roaba acesteia: o parte mutilată.
Dintre cioburi de oglindă se reconstituie holograma unei tinere chipeșe, zvelte, vioaie și plină de elan. Dintr-odată, chipul acela se limpezește ca după liniștirea apei în care ai aruncat cu piatra. Frumusețea, tinerețea, voioșia îți fac cu mâna ca și când ar trebui să-ți iei adio. Trenul acela – ultimul - a trecut prea repede. Intercity... tu, așezată pe o bordură a peronului îl conduci cu privirea care se strivește de primul tunel.
Pe o rază ca un spic copt în vatra stelară se reflectă handicapul pe care l-ai moștenit din fragede jurăminte, nebunească tinerețe.
Cât de greu este de suportat o diformitate ca aceasta! Poate doar să o disloci rămânând un fel de mutant la care ceilalți s-ar uita, probabil, cu ceva compasiune ori silă. Sau, mai degrabă, ar întoarce capul... Nu-ți poate pune decât piedici. Nu te poate decât înjosi, umili, tocmai pentru că este pocită. Iar tu, ce faci? Plââângi. Suspiiini. Suferi și suferi... Ce sortiment de viațăăă! Fericirea? Nu știi ce gust are, după cum nu știi nici ce culoare îmbracă ea, în fiecare zi, nici cu ce glas se strigă, nici cu ce ochi se privește... Ești doar un monstru. Având o doime scofâlcită care îți știrbește din integritate. Te trage înapoi. Piatră de moară legată de un picior. Stângul înainte, dreptul înapoi. Știi, împrejur nu poți trăi singură. Trebuie să te afișezi cu jumătatea ta. Numai că ea te face să te simți stânjenită, te face să-ți fie rușine. Prin asta, te îndepărtează de lume, de ceea ce-ți place să faci, de ceea ce ți-e drag. Te închide în tine, te ferecă, dar nu ca pe o comoară, ci ca pe ceva lipsit de importanță, ca pe cineva care trebuie pedepsit, chinuit și distrus...
Când spui jumătate te gândești la ceva care face parte din întreg, care se completează, care se reunește. Însă, cea despre care spun este ca un măr găunos. Este un măr predestinat. Otrăvitorul albei-ca-zăpada. Felia îmbietoare cea mai dezgustătoare. Ești nevoită să trăiești cu ea, asemenea unui dromader cu proeminența sa ieșită din comun... Este imperios să înveți să conviețuiești cu ea și, mai ales, să o tratezi la fel cum te-ai trata pe tine, cea fără de meteahnă. Este greu, este trist, este josnic dar, dacă te vei debarasa vei avea sentimentul dezvelirii și toată lumea te-ar vedea așa cum ești: o parte sănătoasă și egala ei bolnavă. Þi-e frică de reacția lor. Îi vezi fugind de tine ca de o ciumată. Așa, mai bine te prefaci, te maschezi, trișezi cu lumea, cu viața, cu sentimentele... Îți imaginezi că, te mai poți strecura,poate, fără să ți se vadă defectul. Mai speri că teatrul pe care îl joci depășește orice fantezie și că oamenii vor rămâne în extaz, vrăjiți de rolul tău, neștiind dedesubturile, jocurile de culise.
Te uiți, încă o dată, în oglindă și ți se pare că ești în regulă, că totul este așa cum ar trebui să fie. Refuzi să vezi ochii două oaze, buzele ca o semilună tristă, grimasa, umerii aduși a coasă... Refuzi să vezi realitatea. Te amăgești mereu și mereu. Nu te privești îndeajuns. Ochii aceștia cu fulgerele lor... Zâmbetul apetisant... Gura aceasta voluptoasă... Umerii aceștia cocolino... Trupul freamăt înmugurit... Nu, nu privești îndeajuns. Þi-e teamă că dacă ai face-o, ai vedea povara care te bagă-n mormânt. Tu ești doar pe jumătate om. Cealaltă este hidoșenie. Iar ea te însoțește tot timpul, pe oriunde, fără ca să poți scăpa de ea.
Mai grea decât crucea.


(17martie2010)