În anii aceia tulburi aveam într-o comună pământ semănat cu secară și m-am dus cu fratele meu Nicolae să încărcăm saci de grâu într-o căruță. Pe când eram noi gata să plecăm, ies bulgarii pe drum să ne ia sacii de grâu, dar nu știu cum s-a nimerit că nu aveam la noi nici un pistol. Ei s-au repezit la noi să ne ia secara din saci, dar când s-au apropiat am strigat: „Înapoi, că vă împușcăm!”, și am pus mâna la spate făcându-mă că scot revolverul. Când au văzut asta, bulgarii au luat-o la fugă de nu i-am mai văzut, de frica revolverului, și am scăpat.
Tot într-un an tulbure, într-o seară vine șeful de post Iorgu Constantin și dă alarma printre toți românii macedoneni că au omorât comitagiii doi jandarmi. Ne-a spus: „Luați armele, știu că sunt interzise, dar pe răspunderea mea să nu vă fie teamă și să înconjurăm pădurea care se numea Cavac, să-i prindem pe acești criminali”. În cinci minute toți am fost echipați și am pornit la treabă. Am înconjurat pădurea Cavac și i-am descoperit pe criminali și am omorât opt dintre ei. Ce credeți dumneavoastră?
A doua zi vine anchetă mare, ministrul de interne Alexiu și generalul Bengliu cu mai mulți ofițeri și civili și cu ministrul bulgar de la București. S-au dus întâi la postul de jandarmi, spunând că armata română îi omoară pe bulgari, acuzându-l pe șeful de post. Da de unde, că șeful de post nici nu venise cu noi în pădure, el a stat la post. Noi eram cam treizeci de oameni civili, dar drept vă spun, noi civilii i-am omorât și după ce au constatat în pădure victimele - că noi nu i-am ridicat, știind că are să fie anchetă - ne-au chemat pe noi toți care am luat parte la prinderea criminalilor.
Ne-am dus și ne-au pus pe două rânduri și în fața noastră au venit ministrul de interne Alexiu, Generalul Bengliu, ministrul bulgar de la București și alți câțiva militari și ne-au întrebat doar pe scurt: „Oameni buni, vă rugăm să ne spuneți drept, cine i-a omorât pe acești bulgari?” Noi toți am strigat cu voce tare: „Noi i-am omorât pe acești bulgari, că dacă n-o făceam, ne omorau ei pe noi. Uitați-vă cum stau soldații omorâți de acești criminali. Și dacă se vor mai întâmpla asemenea crime din partea bulgarilor, vom omorî pentru un român o sută de bulgari”. Atunci generalul Bengliu i-a spus ministrului bulgar: „Domnule ministru, ați auzit ce declară poporul, armata nici nu s-a amestecat. Dați-i în judecată pe aceștia, să-și primească pedeapsa”.
Însă după câteva zile generalul Bengliu a dat un ordin de zi prin legiunea de jandarmi Silistra cu următorul cuvânt: „Mulțumim din inimă românilor macedoneni, care ne-au dat tot concursul pentru stârpirea bandelor de comitagii”. Deci gândiți-vă ce lupte eroice am avut în anii petrecuți în Cadrilater, dar totul a fost în zadar, căci după ce am construit noi, civilii, gospodării frumoase și tot felul de prăvălii, iar statul nenumărate școli, cazărmi, silozuri, șosele și comune întregi pentru locuințe particulare, le-am lăsat pe toate baltă. Ne-am luat bagajul nostru și ne-au dat câte un formular pentru depăgubire, chiar îl am și acuma, cu o valoare de 400. 000 lei și a rămas bun de aruncat. Nimeni n-a mai întrebat dacă avem ceva de primit sau nu, a rămas baltă. Am auzit că statul român a primit dreptul de despăgubire a cetățenilor, dar din ce intră în mâna statului nu se mai dă nimic.
În comuna Bazargic era un primar pe nume Cuvata, să vezi ce i s-a întâmplat. Din Bulgaria i-au trimis un colet, dar primarul s-a gândit: „Cine să-mi trimită mie colet din Bulgaria, că nu am pe nimeni din rude acolo!” I-a fost teamă să-l primească și l-a dat unui paznic să-l desfacă. Când l-a desfăcut acela, pachetul a explodat imediat și paznicul a murit pe loc. Bulgarii voiau să-l omoare pe Cuvata pentru că era macedonean.
Am uitat să vă spun, când am venit de la Constanța la Silistra familiile au fost cazate în hoteluri, dar eu s-a nimerit să fiu încartiruit într-un hotel al cărui proprietar era bulgar și cum ne-am așezat noi, deodată vin doi bulgari și se uită la noi ca la un animal sălbatic. S-au uitat fioros și au plecat. După ei vin alți trei, tot așa de sălbatici, au stat ce au stat uitându-se la mine și au plecat și ăștia. M-au pus pe gânduri. Mă întrebam ce-o fi cu oamenii ăștia fioroși, care se uitau ca niște fiare sălbatice și n-au spus nici „Bună seara”. M-a cuprins un fel de panică. Am ieșit puțin afară și am stat pe iarbă cu altă familie, întrebându-ne „ce-o fi cu oamenii ăștia, să nu pățim ceva!”.
Am anunțat poliția și s-au luat măsuri pentru securitatea noastră. A doua zi ne-am suit în tren și am mers mai departe. Am scăpat de această furie și teamă, că două zile aveam de când pusesem piciorul în țară și nu știam cum stau lucrurile. În momenul acela nu aveam nici un ciomag la mine, puteau să mă omoare ca pe un iepure.
Și acum să vedeți ce-am pățit pe la anul 1939. A venit un ordin de concentrare și am plecat după două luni de militărie. Eram la regimentul 36 infanterie, la Cernavodă. Comandantul meu era colonelul Bașta. S-a iscat o panică mare între noi, cei ce locuiam pe atunci în Cadrilater, când am auzit acesta se cedează Bulgariei. Toate familiile rămăseseră în comună fără bărbați. Am ieșit la raport: „Ce ne facem?...” Și atunci pe toți soldații care locuiam în Cadrilater ne-au eliberat și am plecat acasă.
La evacuare au apărut bande de comitagii. În prima seară de evacuare a bagajelor, zece familii de români macedoneni au încărcat fiecare câte o căruță și au pornit la ora douăsprezece noaptea. Norocul nostru a fost că atunci când am ieșit la șosea cu căruțele a apărut șeful de post și ne-a oprit, spunând: „Nu vă dau drumul noaptea, întoarceți-vă acasă și mâine dimineață plecați”. Atunci ne-am întors acasă dar, tot neastâmpărați, am plecat cam pe la trei noaptea și atunci c-a mai ieșit șefuld e post să ne oprească, dar la vreo sută cincizeci de metri depărtare de comună ne-au înconjurat o bandă de comitagii. Noi toți eram fără nici o armă la noi. Prima dată am crezut că este o patrulă românească, da de unde! Bulgari curați! Erau peste două sute de comitagii, toți înarmați cu pistoale, cu mitraliere, jale mare pe noi...
Ne-au mobilizat pe toți și ne-au pus grămadă. Cum pui sacii de grâu plini unul lângă altul, așa ne-au pus și pe noi. Prima dată au început să ne întrebe: „De ce plecați? Nu vă forțează nimeni”. Le-am spus adevărul, că teritoriul se cedează Bulgariei și de aia plecăm, dar ei de sanchi întrebau, că știau mai bine ca noi. După aceea au început să ne buzunărească, ne-au căutat și în căciulă și în toate buzunarele și au luat banii de la toți. Numai eu am scăpat. Când au început să buzunărească lumea, încet așa am scos banii din haină și i-am pus în pantof, am ridicat puțin călcâiul și i-am strecurat acolo fără să mă observe nimeni. Mi-au rămas în portmoneu vreo patru sute de lei mai mărunți. Mi-au luat portmoneul, dar n-au fost mulțumiți cu patru sute de lei. M-au întrebat: „Numai banii ăștia ai tu?” „Da, numai pe ăștia îi am”. Atunci mi-au luat căciula, crezând că i-am ascuns acolo, dar după ce au controlat-o mi-au dat-o înapoi. Că între bulgarii ăștia erau și unii din comună, dar mascați, care mă cunoșteau că am bani.
După aceea văd că îl iau pe fratele meu Nicolae ca să-l curețe, dar norocul lui a fost că s-a făcut de ziuă și ce s-au gândit bulgarii: „Dacă facem noi crima asta ziua, ne înconjoară armata și cine știe ce se întâmplă”. Căci știau că în comună era un pluton de jandarmi și atunci i-au dat drumul fratelui meu și ne-au eliberat pe toți, dar ne-au avertizat să nu spunem nicăieri ce s-a întâmplat. „Bine, domnule, nu spunem”, am răspuns noi, dar cum am ajuns în comuna Cadichioi m-am dus la postul de jandarmi și i-am anunțat ce-am pățit. Am dat de veste și în comună la noi, dar cei de acolo râdeau de noi, ziceau că „cine știe, ceva iepuri au ieșit din vreo tufă și s-au speriat”, n-au vrut să creadă. După aceea am pornit spre Dunăre, și când am ajuns din cele zece familii care eram nici una nu avea nici un ban, noroc că am scăpat eu cu ei și-am dat la toți să plătească bacul.Aveam o căruță cu un cal, dar căruța o lungisem și am pus prea mult pe ea și până să ajungem la bac, la vreo sută cincizeci de metri, am dat peste un noroi mare. Unii care mă vedeau cu căruța așa de încărcată i-am auzit vorbind că „ăsta cu căruța lui așa de încărcată nu mai iese din noroiul ăsta, la întoarcere aici îl găsim”. Dar eu am dat drumul la cal și mână prin noroiul cel mare... După ce am ajuns la bac, am plătit, am trecut Dunărea și am pornit iar printr-un noroi tot așa de mare și i-am ajuns din urmă pe cei care vorbeau că la întoarcere tot acolo în noroi mă găsesc. Dar când m-au văzut, s-au mirat, au oprit căruța și au început să se închine. Îmi spuneau: „Bine, măi nenea, cum ai putut să ieși din mlaștina aceea cu atâta încărcătură?” „Iacă am ieșit, v-am auzit când vorbeați că la întoarcere mă găsiți tot acolo” „Vai, dar n-am crezut nici mort că poți să ieși de acolo. Păi calul ăsta al tău trebuie să-l hrănești numai cu franzelă”. Și am pornit mai departe.