Despre risipire, Marean și Prințul Doi


Partea a-6- a


“Draga de tine
ce te mai chinui tu cu noi!
Îți voi dedica câteva rânduri....

Of, cât de tare te-ai scuturat ca o curcă văzând harpangheliile de străzi.....Dar nu au fost așa, noi le iubim pentru ce au fost, nu pentru ce sunt!
Ai grijă de tine.
Trăiește ce-i plăcut și să nu te mai “nervezi cu nervii”, vorbă celebră în Rahova profundă. Nu vreau încă să mă mut în centru, să mai emigrez o dată.
Să nu te aud că dai în boala lui Puiu și vrei să ne ajuți "cica sunt singure sărăcuțele" cu bacșiș sentimental și tutun să-mi treacă greața de viață! Lasă-ne câteva anotimpuri, ne va trece într-o zi, dacă mai vin mulți la gard și strigă:

“Auzi tanti, da mata haide să-mi plătești și mie lumina, hai dă la copilu meu nește pâine, hai cocoană mata n-ai fost în Germania, oi fi fost prin Ardeal și acu te dai din Nemția”.....

Așa nu se vorbea când eu mă lăsam târâtă prin stații de tramvai de mâna fermă a mamei. Expresii fără noimă și origine, parcă risipite cu ură de cei mulți, totul la voia întâmplării.

Draga mea, nu te mai supăra, ne e bine în curte dimineața… un lătrat de câine sau vrăbiile ce se ceartă pe o bucată de pâine. Ordinea e bună, dar înțelege, să trăiești continuu într-o farmacie cu oameni muți, e tare greu.”



Câteva rânduri dintr-un dialog cu o prietenă care își face griji că nu vreau să plec din Rahova, pe care ea nu a văzut-o niciodată atunci când eu eram mică. Nu vreau să plec și ea nu înțelege. Nici eu nu înțeleg, ceva este alambicat între rodii și ridichi și cireșe albe.

Rahova profundă, adică după La Barieră, nu a fost un cartier al tarabelor vândute ori cumpărate pe datorie. Chiar dacă acum realitatea este pe cale de a deveni exact asta. Noi, cei vechi, câțiva din fiecare stradă, avem amintiri pe care încet, încet le punem cap la cap.

Mulți spun: „Vinde, ai înnebunit, ce stai acolo printre ăștia?“

“Care ăștia?” răspund eu , statul în Rahova nu te obligă să mergi neapărat la nunta de vis a vis chit că acolo chiar că ai avea ce vedea.

Nunțile, trebuie să vă spun, nu țin ca pe vremuri o zi, nici două, dacă s-au terminta după o săptămână mare noroc. De vreun an încoace însă nu s-a mai căsătorit se pare nimeni, ca până acum vreo cinci ani în urmă.

Probabil o nuntă în Italia este mai ieftină și oricum au plecat alai toți spre țările calde. Seamănă cu o migrație de păsări. Când eram mici ne puneam mâna streașină și ne uitam cu gura căscată după rațe sau berze cum trec diagonal, ordonate în triunghi, fiecare la locului ei.

Erau șerpi uriași pe drum spre alte păduri ademeniți de o muzică aparte numai de ei auzită până după orizontul, de care noi oricum nu aveam voie nici să visăm, d-apăi să-l dorim.

Mai ușor e cu înmormântările. Cea mai dificilă a fost a lui Răducu Pândeanu. Nu cred că îl știe cineva în afara Rahovei pe Răducu, dar eu nu îl voi uita.

Era pentru mine un tânâr, un tinerel apretat în costume închise la culoare și dat cu briliantină, un om dintr-o stație de autobuz, unde el nu aștepta autobuzul. El se urca de ani buni dintr-o mașină mare în alta și mai mare, șofată de oameni cu ochelari amenințători de negri, iar noi, care stăteam plop pe marginea șoseli ne urcam lejer în autobuz.
El, Răducu, probabil a avut mari probleme de inima, se zice că în toamna lui 2006 l-au gasit mort, așa pur și simplu nu mai departe de stația în care el trecea până mai ieri mândru în mașini blindate. Zile de toamnă după aceea acolo pe metri de șosea au stat mese întinse și clacă....oameni din lumea întreagă au venit, au vorbit în tot felul de limbi, nu s-a știut ce și cum. Muzica a ținut noapte-zi 4 zile. La miezul nopții făceau pauză o oră. Cartierul era păzit de poliție. In fața porții noastre parcau mașini la care nu stiam sa le pronunt provenienta si atunci am pornit sa intreb soferii:

-De ce parcați aici în fața porții mele?
-Pai, că nu ne furați..
-Dar cine vă fura domnule ...?
-Păi, românii....!
-Și eu sunt româncă ....
-Aș.....dvs știe toata lumea, sunteți nemțoaica de cartierul nostru....
-Dar eu nu mai stau aici de peste 25 de ani…
-Nu contează, tot nemțoaica de cartier rămâneți…


Aha, mi-am zis,.....toate ni se potrivesc într-o zi....un renume, o ștampilă, oooo, de acum 50 de ani și mai bine nu se tocește cu una cu două, dacă e bine pusă, ci îi crește valoarea ca la un covor bine țesut.


Þiganii, că erau țigani care recunoșteau că sunt nomazi și care veniseră din lumea întreagă tocmai pe Strada Piatra Olt știau încă, aici cândva au locuit nemți, care au luat cu forța drumul străinătății. De ce într-o bună zi ne-am întors în grădina noastră nici prin cap nu le trecea să înțeleagă. Mai fuseseră și alți nemți, dar numai noi și o familie de pe strada Hercule, revenisem din dor și din amintiri absurde.

Mai grele au fost zilele după ce a murit Răducu. Fiica mea care nu văzuse nici un mort s-a ținut după copii și nu zici că a trebuit să o scot dintr-o puzderie de oameni vociferînd în tot felul de dialecte, îmbrăcați în tot felul de porturi. Eu am ramas stană de piatră, când mi-am văzut copilul cum nu–și dezlipește ochii de omul ce se cocoțase pe coșciug cu o cameră mare de filmat și îl filma continuu pe bietul mort.

Mortul nemișcat, dar parcă tot se mișca ceva, afară cald, el umflat, ochii dădeau să crape, fata mea dădea să strige într-o limbă română strepezită de prune și dialect german: “Mama, Mama, uite, er wird die Augen oeffnen”. (mama, uite, o să deschidă ochii!)

Nu știu cum s-a întâmplat totul în fracțiuni de secundă. Mâna mică albă se ținea de coșciug să îl vadă mai bine pe mort, dacă vrea sau nu să deschidă ochii, mâini negre s-au înfipt în mine, eu m-am repezit în copil și am făcut stânga împrejur. La poartă din boxele de 2 metri răsunau fanfare militare, de parcă mortul ar fi fost general.

Răducu stătea însă, umflîndu-se de zile în lumina reflectoarelor, și până nu și-a luat și ultimul la revedere nu ne-a părăsit.

Fiica mea a încercat să povestească colegilor în Germania cum e cu mortu și cu pupatul mortului și cu la revederele în fața morții. N-a reușit să își povesteasca aventura niciodată până la capăt, nu o credea nimeni și atunci a lăsat-o baltă.

Muzica aceasta de jale are o sonoritate barbară, nu amintește de văicărelile între țuică și ciorbă de la înmormântările pe care le-am trăit în copilarie.

Îmi amintesc de exemplu de o doamnă tare iubită în cartier.

Lucra chelneriță șefa la Restaurantul Muncitoru din 13 Septembrie. Era mică, grasă mereu veselă și cu un cap blond nefăcut permanent ca toată lumea din jurul meu. Părea cu totul altfel în comparație cu batalionul de femei toate tunse pe cap ca niște oi, migrând dimineața cu autobuzele spre IFA(Institutul din Magurele). Acolo erau precis femei de serviciu sau cine știe. Oricum ca niște chimiste sau fiziciene nu arăta nici una.

Tanti asta de la Muncitoru a venit la noi pe stradă din dragoste.

Da, în veselia ei se îndrăgostise de Ion Coroboianu și de motocicleta lui cu ataj, balonzaid și pălărie cu bor. Ce nu observase, era un detaliu: Ion o plimba în ataj ca să nu-și plătească consumul ridicat de cinzeacă și halbe de la Muncitoru. Și cum era de așteptat într-o zi au intrat în cei câțiva stâlpi din La Barieră, el și-a pierdut un ochi, ea s-a risipit peste trotuar și a murit. Uimire, tristețe curiozitate – am fugit de-acasă si m-am dus să o vad.

O refăcuseră bine, era tot blondă, cu perucă, dar fața ei vânătă își pierduse veselia. Cei din jur șopteau, de plâns nu aveau curaj, dar nu s-au sfiit să-l înjure pe Ion, că a nenorocit-o pe femeia cea mai plină de viață din cartier. Ion nu a revenit la noi în stradă de rușine și și-a cumpărat undeva pe la Venus, la prima stație pe șoseaua noastră, o casă. Salutul său cu pălăria și un ochi de sticlă, ce sămăna perfect cu ochii din măcelăria din intersecție, era tot ce amintea de Ion Coroboianu, care a speriat generații de copii cu motocicleta lui.

Gustul acelei colive cu prea mult rom mi-a rămas în minte. Mama s-a bucurat când am revenit și m-a pus să-i descriu unde am fost și ce-am văzut. Poate că acesta este și motivul atâtor detalii parcă ținute la presat într-un clasor al memoriei.

Răducu Pândeanu nu fusese un nu știu cine. Într-un fel poate totuși persoană importantă cu un simț al relațiilor. Cum altfel se explica numarul uriaș de mașini străine, ce ne-au înconjurat, ne-au închis într-o lume de mașini și de beri. Când a plecat în alai pe ultimul drum, zeci de mașini de poliție au pavat Soseaua Măgurele până l-au trecut intersecția, au aruncat cu poale de bani și au chiuit în fel si chip.

De atunci cartierul nostru mărginaș – o stradă se numește chiar Mărgianului - a intrat în amorțeală. Mașinile blindate au dispărut. Locul de frunte al lui Răducu tot încearcă să îl ia un oarecare tinerel nestilat dar cu mașini la fel de frumoase.

Își spune Prinț, vorbește stricat germana și se simte obligat să mă salute în germana, făcându-mi cu mâna lui prea subțire pentru un șef de cartier, bălăngănindu-o pe o portieră spălată perfect.

Băiețelul lui are deja o trotinetă cu motor. Are și o soră și o tanti și o bonă, dar care nu știu ce îl învață, vine când nu te aștepți și țipă prin gard.
-Tata a fost în Germania și zice că tu nu erai acolo....
-Ce vrei puștiule?
-Nu sunt puști, eu mă fac șefu Prințu doi.
-La ce mă baiețel….?
-Te spun lu tata dacă zici băiețel. Tata a zis să zic că eu mă cheamă Prințu doi.
-Bine Prințu doi – ce te faci tu când te faci mare?
-Păi Prințu doi---

Până la urmă - DA -se potrivesc într-adevăr toate.


Unii știu de mici: se fac Prințu doi, se fac Marean, care e convins de perfecțiune ca vulturul în zbor când dă răspunsurile acelea „rupte din rai“ la interviurile pe care le supraviețuiește cu brio, iar acum încep să cred: memoria colectivă a suferit cumplit la cutremurele sociale din ultimele decenii și reforme, și ea, memoria aceasta colectivă, nu se reface cu speranțe și bancuri.

Oricâte carți am silabisi, scrie sau citi, ce s-a risipit, risipit rămâne!