agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-04 | | Autobuzul în care mă aflu ca al cincilea pasager intră treptat într-un defileu îngust săpat de firul apei puține dar spumoase, șerpuind printre colțuri de stîncă… De cînd am părăsit șoseaua largă, asfaltată, drumul prăfos, cotit și cu hîrtoape, urcă abia perceptibil. Hurducăturile se întețesc și sunt nevoit să mă sprijin de spătarul scaunului din față. Fierbințeală de etuvă, miros de gaze arse, motorul duduie invariabil cu mici gîfîituri în răstimpuri… Sunt aproape orele zece, soarele e sus și lumina de septembrie, galbenă ca mierea, scaldă și fundul acesta de vale. În fasciculele de lumină ce taie incinta fierbinte a mașinii praful înecăcios alcătuiește adevărate nebuloase prin care cîte o muscă pasageră descrie volute meteorice. Mă uit în sus – arbori strîmbi ca niște pipe uriașe ieșind dintre îmbucăturile stîncilor… Mă uit apoi la pasageri, tuspatru tărani între două vîrste, tăcuți și impasibili, arși de soare și asudați, cu cămăși în carouri, colorate (ori mai degrabă decolorate), cu pantaloni de doc muncitorești, cu pălării verzi, vînătorești. Înfățișarea lor are oarecum darul să mă intrige, asta pentru că eu mă gîndeam la satul dintre munți către care mă îndrept, izolat și „capăt de linie”, ca la o comunitate neafectată de modernitate, cu bărbați și femei în cămăși albe, ancestrale, de in și cînepă, ca la un univers rămas imaculat, din alt timp istoric, pur și nealterat. Pentru că asta caut și asta îmi doresc să găsesc acolo în „văgăuna” dintre munți. Mi-am dorit cu tot dinadinsul să ajung în satul aproape neștiut, pe care nu l-am văzut încă decît pe harta județului de la inspectoratul școlar, deoarece mai sper că izolarea cvasitotală să fi conservat simplitatea și curățenia vieții, pe care mi-o doresc cu ardoare, sătul fiind de viața atît de impură, fizic dar mai cu seamă moral, din mediile urbane. Mă gîndesc că poate oamenii din fața mea nici nu fac parte din comunitatea satului spre care ne îndreptăm. Poate-s muncitori la mină, mai sus, spre izvoarele apei pe care urcăm. Pălăriile verzi cu boruri mici par și ele destul de citadine la fel bocancii de șantier. Mă străbate o undă de îndoială că voi găsi „sus” ceea ce caut… Ceea ce caut eu acum, în naivitatea mea de tînăr intelectual abia ieșit din adolescență, s-ar putea să fie foarte bine o „mare iluzie” după cum îmi spunea ieri inspectorul școlar general la care am fost în audiență pentru numirea pe post. Inspectorul părea realmente un tip deștept și avea siguranța de sine pe care ți-o dă experiența și cunoașterea intimă a realității în care ne mișcăm. Omul, trecut de cincizeci de ani, avea acea detașare a celui care a avut suficient timp și suficiente ocazii să se lămurească pe deplin în legătură cu natura umană și cu mersul treburilor în societatea noastră omenească. Dar înțelegerea calmă, superioară, a lucrurilor ce țin de viața socială, în loc să mă încînte și să-mi stîrnească admirația, mă agasa la omul acesta. Prea îmi dădea sentimentul că nu sunt încă suficient de copt pentru viața socială efectivă, că sunt încă plin de principii și clișee livrești, că nu sunt încă suficient de matur și bine „ancorat” în realitate. Omul m-a ascultat cu multă răbdare și atenție timp îndelungat, timp în care i-am spus, în esență, că am plecat din S. fără regrete și fără gînd de a mă reîntoarce vreodată decît, poate, ca turist, că sunt profund deziluzionat de viața urbană, indecentă și imorală sub toate aspectele ei, pestriță și extrem de agitată, un adevărat concasor de măcinat nervi și conștiințe, o „cloacă” ce generează continuu la „etajele inferioare” cele mai mari aberații, comportamentale, sexuale, morale, o „faună” umană bizară, un tineret parazitar, agresiv și vulgar și că, în final, aș dori un sat de munte în care să nu fi pătruns morbul civilizației moderne, cu oameni de o mare puritate și candoare, nici săraci nici bogați, trăind în pace și armonie unii cu alții… cu bărbați drepți și tari ca piatra, cu femei mai limpezi ca boabele de rouă, cu tineri și copii mai blînzi ca mieii de aprilie… Inspectorul s-a uitat la mine îndelung cu ochii negri ce-l făceau să pară mai tînăr decît era în realitate, clătinînd mereu din cap pînă mi-am încheiat micul meu discurs. - Domnule coleg – începu el, cu o umbră de veselie jucîndu-i în ochii negri, șireți – ceea ce susții dumneata e curată iluzie bună de scris în cărți de ficțiune. Înțeleg că ești foarte tînăr. Dar… oare încă n-ai înțeles că oamenii sunt peste tot la fel? Nici mai buni nici mai răi, indiferent de loc și de timp. Oare crezi dumneata că în alt loc geografic ori în alt timp istoric vom găsi mai puțină imoralitate, mai puțină ură și cruzime, mai puțină sete de înavuțire și putere, adică ceea ce înseamnă „rău omenesc”? Dumneata ești un caz ciudat, unic aș putea spune, cel puțin din experiența mea de pînă acum. Dascălii vin la noi cu rugăminți și presiuni de toate felurile să-i scăpăm de „binecuvîntările vieții la țară” și să-i ajutăm să vină „la oraș”. Dumneata vii oarecum „pe contrasens”. Nimic mai simplu, avem o sumedenie de sate de unde toți fug după un an sau doi fără să-i putem reține și unde acoperim necesarul de cadre mai mult cu absolvenți de liceu aflați și ei într-o fază de tranziție spre un alt statut mai „de oraș”. Avem, spre exemplu – și se apropie cu mîinile înfundate în buzunare de harta județului de pe perete – o catedră de istorie în P. E o vale puțin umblată – și cu stiloul în mînă indică o localitate tocmai în creierii munților und e harta mai întunecată la culoare. Probabil știți de această localitate… - Da, am auzit, vag dar am auzit și sper să fie exact ceea ce caut. - Perfect. De mîine vă puteți prezenta la post, actul de numire va veni ceva mai tîrziu, spuneți directorului că eu v-am trimis. Succes. Deși eu v-am prevenit. Și acolo sunt oameni, cu nimic mai buni decît aiurea. M-am despărțit de inspector cu o strîngere de mînă dar în același timp și cu o strîngere de inimă… „Alea jacta est!” mi-am zis ca marele Cezar, simțeam că am riscat enorm cerînd un loc uitat de lume dar… nu mai voiam să dau înapoi! Simțeam și teamă dar și emoție la ceea ce-mi va rezerva viitorul. Încep să apară primele case, mici, unele cocoțate pe versanții abrupți, altele pitite în dosul arinilor de pe maluri în locuri în care lunca e ceva mai largă…. Mai mergem așa multă vreme fără să se zărească vatra satului, doar case izolate ici-acolo, apoi lunca se lărgește brusc și apare îngrămădirea de case pe care o așteptam de mult, exasperat deja de drumul prost și interminabil. Ajungem în ceea ce se cheamă „centru”, sunt dezamăgit în sinea mea de aspectul sărăcăcios al caselor din jur, de aspectul dezolant al cîrciumii în fața căruia am oprit, în sfîrșit… dar îmi iau inima în dinți și valiza în mînă și cobor. * Satul e într-o văgăună în care se întîlnesc mai multe văi strîmte, umede și întunecoase. Are o incredibilă răspîndire pe văi și dealuri, sunt uneori distanțe kilometrice între o casă și alta, sunt vecini care nu se văd cu săptămînile. Pentru mulți dintre trăitorii pe acest meleag a coborî „în sat” adică acolo unde sunt casele mai adunate, cu primăria, dispensarul, magazinul și cîrciuma la un loc, e o călătorie de zile mari care se face cam o dată pe săptămînă, de regulă duminica. Atunci în fața primăriei se adună cetățenii pentru a primi „poruncile” de la stăpînire, atunci în „Ulița mare” e un veritabil furnicar de lume, se bea, se discută, se tîrguiește, se întîlnesc flăcăii și fetele și se încinge o viguroasă horă țărănească în vîrtejul de colb al drumului. „Magazinul sătesc” și „Bufet”-ul sunt aproape identice cu cele din orice localitate rurală postbelică, edificate în „anii puterii populare”, după același tipic și cu aceeași marfă binecunoscută pe care o găsești de la Lehliu pînă la Carei, de la Calafat pînă-n Dorohoi. Această aliniere la „realitatea socialistă” e prima mea dezamăgire dar mi-a mai rămas o bună încărcătură de optimism și speranță. Cel puțin cadrul natural e de un pitoresc greu de imaginat chiar și de un pictor genial. Pictura n-ar putea fi nicicînd atît de vie și vibrantă ca imaginea acestor plaiuri împădurite aflate în prag de toamnă! Respir tot timpul cu nesaț aerul tare de munte, absorb parcă în mine tăria nevăzută a acestor plaiuri semețe, simt că inspir acea undă cosmică ce dă viață și putere, acea „prana” subtilă din cosmologia indiană. Îmbibat cu această energie cosmică devin parcă, pe zi ce trece, mai puternic. Înălțat pe un colț de stîncă la mare înălțime, aproape de cerul de un albastru adînc, cu trupul drept și pieptul bombat, cu părul fluturînd de briza înălțimilor, mă simt asemenea unui mic zeu în devenire. Serile sunt copleșitoare, o liniște de început de lume coboară în toate și în sufletul meu, ca un balsam, amorțind orice rană și orice durere. Am la un moment dat senzația stranie e pierderii greutății, parcă ar fi deajuns să-mi încordez voința și m-aș putea ridica în zbor, ca o ființă de lumină, imponderabilă, peste crestele împădurite. Oamenii îmi par primitori și joviali, binevoitori și de ajutor. Mă salută cu „să trăiți”, deși sunt clipe cînd am vaga senzație că mă privesc totuși cu o anumită viclenie și răceală, percep uneori un fel de ironie și prefăcătorie. Ori poate sunt eu prea susceptibil și bănuitor. M-am instalat în casa unui țăran mai înstărit și de o cumsecădenie oarecum exagerată, care deocamdată nici nu vrea să vorbim despre bani și care se oferă să-mi facă o sumedenie de înlesniri cu lemnele de foc, mîncarea și celelalte. E drept că are o droaie de copii la școală. * Școala e aceeași ca peste tot, doar că elevii, mai bine de jumătate dintre ei, locuiesc la mare depărtare de școală, pe văi și dealuri dificil de străbătut mai ales pe vreme rea. Frecvența e catastrofală, cei „din sat” vin, de bine de rău, aproape zilnic. Cei de pe văi și dealuri vin cînd dă domnul, trec uneori săptămîni și nu văd pe vreunul la față. Cînd îi prind, în sfîrșit, pe la școală îi iau la întrebări. - Păi, dom’profesor – îmi zice unul – eu și azi am fugit de acasă ca să pot veni la școală. - Dar – zic eu – după notele din catalog nu s-ar zice că ți-e prea drag de învățătură. - De învățătură, ce-i drept, nu prea, că la ce-mi trebuie, tot la oi rămîn. Dar măcar mă mai odihnesc că acasă mă omoară cu lucrul. Pămînt mult da’ rău, vite, oi, de cosit cît vezi cu ochii, de prășit un porumb slab care rar ajunge să se coacă… După vreo săptămînă de absență îmi vine o elevă căreia îi sunt și diriginte. O scot la lecție cu gînd s-o pedepsesc aspru, să-i fie învățătură de minte că dacă nu vine la școală și nu învață nu trece clasa. Ea, evident, nu știe nimic, stă, roșie ca focul, în picioare și-și frămîntă, emoționată, mîinile, mă uit la silueta ei slabă, cu rochia și năframa cîndva înflorate dar acum vechi și spălăcite, la fața suptă și palidă și mă inundă parcă un val de milă dar tun și fulger necruțător: - De ce n-ai învățat nimic, nici măcar titlul lecției?! Chiar dacă ai lipsit puteai lua un caiet de la un coleg, să-ți faci lecțiile și să înveți! Nu ți-e rușine?! Nici doi nu meriți! Ea tremură toată de rușine și lacrimi mari încep să-i curgă pe obraji deși nu plînge. - N-am vreme de carte, dom’diriginte! – îmi zice ea, revoltată, prinzînd deodată curaj. - Cum vine asta?! – i-o-ntorc eu. Nici măcar o jumătate de ceas pe zi? Dar ce faci acasă tot timpul? - Am patru frați mai mici, dom’diriginte! - Ei și? Ce-i cu asta? Doar nu ești tu mama lor! - Ba chiar asta sunt! – mi-o-ntoarce ea cu multă îndrăzneală. Părinții mei sunt plecați tot timpul la lucru, eu fac mîncare, eu spăl, eu fac curățenie, eu îi îmbrac și-i trimit la școală pe cei mici și tot eu îi cert și-i bat toată ziua că-s răi de n-au capăt! Apoi avem vite, porci, găini! De mine nici nu mă mai îngrijesc că nu mai am cînd! Ce i-aș mai fi putut cere unei „mame” de patru copii? Încep vizitele pe la domiciliul elevilor să văd mai bine condițiile lor de trai. Descopăr o lume la marginea subzistenței. Case amărîte pe coaste povîrnite cu lut galben, lipicios unde pe vreme de ploaie riscam să-mi pierd pantofii (pe care după primele experiențe i-am înlocuit la deplasări cu cizmele de cauciuc). Familii numeroase cu venituri mici, uneori ca și inexistente. - Cum să-mi trimit copilul la școală – se plînge o femeie – cînd n-am cu cine lăsa oile și vacile și tot n-are el nimic de încălțat, la vaci și la oi poate umbla și desculț. Mă uit la copil, e într-a cincea, slab de-l suflă vîntul, cu o figură tristă, osoasă, maturizată înainte de vreme, cu palmele negre și bătătorite de muncă. Femeia – slabă și ea, cu ochii mari și întunecați, înfundați în orbite, cu pomeții ieșiți, mîinile slabe cu venele umflate. - Bărbatu’ – continuă ea – vine numai sîmbăta de la pădure așa că, pînă una-alta, el e bărbat în casă. „Bărbat în casă”… și mi se pune un nod în gît cît pumnul privind iar la puștiul sfrijit, trist și speriat, din fața mea. În altă zi mă duc la o familie în care știam că sunt zece copii. Urc aproape pe brînci rîpa alunecoasă pe care era cocoțată casa. Mai degrabă o colibă de lemn cu o singură încăpere. Mă gîndeam că dacă pun bine umărul o dărîm ca pe un castel de cărți de joc. Înăuntru… ceva greu de descris. După ușă o capră legată de un pociumb cu o funie de cîlți rumegă tolănită, privindu-ne nepăsătoare. Alături, pe un cuibar de paie o cloșcă își manifestă însă ostilitatea printr-un cîrîit prelung, înfoindu-se în pene și ridicîndu-se ușor de pe ouă, gata parcă de atac. Răspîndiți prin odaie, copii de diferite vîrste, mai mult goi decît îmbrăcați. Stăpîna casei apare și ea cu o oală în mînă cerîndu-și, rușinată, iertare pentru tot ce văd în jurul meu. Mă uit la părul ei albit înainte de vreme, la hainele murdare și rupte, la cizmele bărbătești mult prea mari pentru ea. N-are scaune dar îmi face repede loc pe un pat din scînduri așezate pe pari bătuți direct în pămînt. Evit să iau loc de teamă să nu dărîm șandramaua improvizată cu greutatea mea. Se oferă să-mi dea ceva de îmbucat din niște castroane sleite dar numai la gîndul de a mînca în aceste condiții mă încearcă o senzație de vomă. Ca să nu-mi prelungesc prea mult șederea trec direct la subiect și pe un ton oficial o întreb de fiica cea mare care n-a mai dat pe la școală de trei săptămîni și-i spun fără menajamente că, în conformitate cu legea, trebuie să-i inchei proces-verbal de amendă. - Vai de noi, dom’profesor! Da’ vedeți și dumneavoastră cît suntem de necăjiți! – se jeluiește femeia cu mîinile în cap. - Văd. Dar musai să vină fata la școală, măcar să termine cu bine anul, legea-i lege. Și pe mine mă obligă alții. - Da’ săraca nici nu-i acasă! E dusă la lucru la o fermă să-și cîștige ceva bani, că-i fată mare de ieșit la joc și n-are cu ce se îmbrăca, săraca de ea! Eu nu-i pot face haine de sărbătoare că am atîția copii de îmbrăcat. Trebuie să-și cîștige singură, biata de ea. Ce-aș mai putea spune? Cobor povîrnișul petrecut de strigăte de copii și lătrături de cîini, alunecînd mereu și înjurînd de mama focului soarta care m-a aruncat într-o asemenea poveste urîtă. După ploaia scurtă de mai priveliștea e surîzătoare, multicoloră și veselă. Umblu zile întregi cu formularele de amenzi în geantă și nu completez niciodată vreunul. Cui să dau amendă? Dar cum să faci școală în asemenea condiții? Fecvență pe apucate, copii cînd mai mulți cînd mai puțini, slab îmbrăcați și subalimentați, unii palizi ori străvezii, lecții făcute pe sponci, uneori simplificate pînă la vulgarizare, pentru nivelul lor scăzut de înțelegere. Încep orele la 8 cu 3-4 copii într-o clasă, pe la 9 sunt vreo 12 iar pe la ora prînzului sunt 15-16 deci trecem de jumătate. Elevii unei clase nu se întîlnesc cu toții la un loc nici măcar la teză. Care trebuie planificată musai într-o zi de sărbătoare cînd nu lucrează în gospodărie. La clasele mai mici găsesc o stratagemă care dă roade. Le promit elevilor că dacă vor sosi la 8 la școală le voi spune în fiecare dimineață înainte de lecție cîte o poveste frumoasă. Copiii sunt încîntați de idee și în fiecare dimineață, ca să nu piardă povestea nouă sau continuarea poveștii din dimineața anterioară, se trezesc devreme și se grăbesc spre școală. Efortul meu e considerabil pentru că trebuie să-mi amintesc toate poveștile copilăriei iar după ce mi se epuizează stocul trebuie să-mi storc imaginația și să inventez tot soiul de întîmplări ciudate ceea ce duce la povești de-a dreptul aberante de mă minunez și eu și se minunează și copiii care mă urmăresc cu ochii mari și gurile căscate. Dar la cei mari „figura” cu „povești de adormit copiii” nu ține, din păcate. La început copiii mi s-au părut blînzi, tăcuți, plini de respect și cumsecădenie. Cu timpul îi descopăr însă și altfel. Îi aud înjurînd destul de des, în școală, în curte, pe stradă. Se încaieră iute din orice , încerc să-i mai domolesc, cu vorba aspră și uneori chiar cu bățul dar fără prea mult efect. Într-o zi dau din întîmplare în dosul magaziei de lemne peste o ceată numeroasă adunată în jurul unor sticle de lichior. Îi muștruluiesc, îi scot în careu, le scad nota la purtare.Ceea ce, în loc să-i cumințească îi face mai arțăgoși, obraznici și încăpățînați. Îmi dau seama că sunt complet dezarmat în fața comportamentului lor dezinvolt de „lupi tineri”. Asemenea măsuri sunt pentru ei floare la ureche. Nu-mi mai rămîne decît să trec la măsuri drastice, parcă mă molipsesc și eu pe zi ce trece de violența lor, îmi trec fugitiv prin minte tot mai mult scene în care îmi descarc furia asupra lor cu pumnul, dar mi-e o jenă cumplită și de simplul fapt că-mi pot trece asemenea gînduri prin cap mie, un educator cu pretenții. Și nici nu mă pot gîndi la consecințe, atît din partea părinților cît mai ales a șefilor mei. Dar de la o zi la alta simt cum clocotesc tot mai mult de o mînie surdă și nici nu știu măcar împotriva cui. Îmi fac serviciul din ce în ce mai nervos, terorizat tot mai tare de teama unei răbufniri violente cu consecințe catastrofale… * …ceea ce într-o zi se și întîmplă! E încă pauză. Stau în fața geamului deschis la un capăt de culoar și trag nervos ultimele fumuri dintr-o țigară, cu degetele tremurînd ușor din cauza nervozității din ultima vreme care m-a și făcut să mă apuc de fumat, eu, un sportiv convins care nu avusesem pînă aici o asemenea „pasiune”. Sună de intrare și lumea se îndreaptă spre sălile de clasă. Eu nu mă mai grăbesc așa ca altădată, parcă numai am aceeași tragere de inimă. Arunc mucul de tigară și privesc neclintit pajiștile și pădurile însorite… Îmaginea are darul de a mă liniști pe moment dar aud pași grăbiți pe culoar și, întorcîndu-mă, o văd pe tînăra profesoară de biologie alergînd spre mine, agitată și vădit speriată. Presimt că s-a întîmplat ceva și că de vină sunt tot elevii și mi se tulbură iarăși mintea abia liniștită. - Dom’profesor! Vă rog să veniți puțin! Doi elevi dintr-a zecea s-au închis în laborator! S-au închis pe dinăuntru și nu pot intra cu clasa la oră. Mi-e teamă că fac o prostie.Copiii zic că ar fi și cu Aristina acolo. Văd negru înaintea ochilor. Nervozitatea mea din ultima vreme ia forme paroxistice. Aristina e cea mai cuminte fată din școală. Silitoare, curățică și îngrijită, sărăcuță și modest îmbrăcată dar cu o ușoară notă de eleganță, am prețuit-o întotdeauna pentru finețea ei de „fată de oraș”. Tremurînd tot de enervare, cu pumnii deja încleștați involuntar, ajung din cîteva salturi în fața laboratorului de biologie în fața căreia elevii unei clase așteaptă toți cu gențile în mîini. Bat cu pumnul în ușă de răsună toată școala și cu glas zugrumat de furie îi somez pe cei dinăuntru să deschidă. Nici o mișcare. Lipesc urechea de tăblia ușii și aud gemete și șoapte alarmate. Aud pe unul vorbind ceva mai tare: - Mă, ce facem? E domnu’ de istorie! Îl recunosc după glas. E un găligan care la cei saisprezece ani ai lui pare bărbat în toată firea. Încrezut, orbaznic și bătăuș. Din părinți așijderea. Intru cu ușă cu tot. Văd fata rezemată de perete, plîngînd cu sughițuri, cu bluza descheiată pînă la brîu, cu o mînă încercînd să-și acopere sînii dezgoliți iar cu cealaltă ochii. În clipa următoare unul dintre cei doi escaladează pervazul ferestrei larg deschise deși se află la o oarecare înălțime de sol. Celălalt încearcă să facă la fel dar dintr-un salt îl înșfac de guler, îl trag înapoi, îl răsucesc spre ușă și-l izbesc cu putere în bărbie. Din forța loviturii iese pe ușă căzînd cu spatele peste cei din hol. Nu mă mai uit înapoi, sar și eu pe fereastră și mă reped după celălalt care țopăind ca un cangur sare gardul în grădina bisericii și se face nevăzut după colțul acesteia. Din fugă văd cu coada ochiului oameni rămași uimiți în uliță privind alergarea noastră pe după zidurile bisericii, din cîteva salturi îl ajung, îl lovesc scurt după ceafă, cade în patru labe după care îl salt de guler și gîfîind îl port ca pe un trofeu spre școală printr-un culoar de privitori adunați în uliță. Nu mă uit nici în stînga nici în dreapta, nimeni nu zice nimic. Sunt îngrozit de postura în care mă aflu, îmi vine să intru în pămînt și mă rog în gînd să se întîmple ceva, un miracol și să devin nevăzut pentru multă vreme. Simt că-mi ies flăcări din obraji, de nervi și de rușine. În direcțiunea pustie la acea oră îl mai lovesc de cîteva ori, surescitat la culme, mi-e imposibil să mă stăpînesc, apoi mi se face greață pentru că i se pornește sîngele pe nas, îl pun să se spele la chiuvetă iar apoi, scîrbit, de el dar și de mine însumi, îl scot repede afară să pun odată capăt penibilului incident. Cînd iese îmi strecoară peste umăr, șcrîșnind din dinți albi de lup tînăr: - Lăsați, dom’profesor… că mai vedem noi… Simt iarăși cum îmi pierd cumpătul, sîngele mi se zbate iar cu putere în tîmple, îmi vine să-l pocnesc din nou dar reușesc în sfîrșit să mă abțin. Rămîn singur, nemișcat și drept, prostit, în mijlocul încăperii. Am un gust amar în cerul gurii și senzația că voi vomita dintr-o clipă in alta. Tremur din toate încheieturile și am o greață imensă de mine însumi, de tot ce-am ajuns să fac. Simt că mă sufoc, ies afară, peste tot o liniște desăvîrșită, toată lumea din școală își vede de treabă în ciuda celor întîmplate, doar la ferestrele unei clase elevii care mă așteaptă privesc spre mine tăcuți… Respir profund, dar nu cu ușurare ci cu o durere surdă între coastele strînse, crispate. În jur dealuri și păduri înveșmîntate de sărbătoare sunt parcă înlănțuite într-un dans lent sub ploaia solară. Verdele crud al pășunilor, verdele întunecat al pădurilor, galbenul lanurilor și azuriul cerului senin se contopesc într-o simfonie a culorilor… Frumusețea mă doare cumplit. Totul pare rupt din rai… * E seară. Stau de unul singur în cămăruța mea sărăcăcioasă. Zac parcă fără vlagă pe patul de scînduri cu saltea de paie, cu ochii la pereții afumați și nemaizugrăviți de cine știe cînd, cu gîndul aiurea… Mi-e urît. Simt atît de acut golul din jur… și din mine. E o liniște apăsătoare, spartă doar din cînd în cînd de strigătele celor de afară ori de hămăitul răgușit al vreunui cîine. Privesc tavanul, afumat și scorojit, ca pe un ecran cinematografic pe care îți poți imagina, după dorință, orice film. Pe ecranul improvizat se perindă una după alta imagini și secvențe, petrecute cîndva aievea… ori numai visate… În toiul reveriei aud pași tot mai apropiați pe prispa de scînduri a casei vechi, bătrînești. Cînd ajung la ușa mea pașii devin șovăielnici. Apoi, o bătaie sfioasă în ușă. - Intră! – zic eu energic, enervat puțin de sfiala exagerată a persoanei de afară. Își face apariția, cu nespusă încetineală, o fată timidă, în capot de casă înflorat în tonuri dulci, cu părul castaniu prins cu un batic de nailon legat la spate. Ochii strălucitori îi joacă puțin speriați, obrajii i s-au îmbujorat. - Bună seara… mă scuzați că vă deranjez… - Poftim. Intră – îi zic, jovial, și mă ridic de pe pat. Cu un glas subțire, abia auzit, tremurat de emoție, mă roagă frumos să-i dau voie să calce cîteva rufe că ei încă nu au curent electric… deși stă doar la cîteva case mai încolo. O invit cu deosebită plăcere, îi mărturisesc că sunt nespus de încîntat că am o vecină atît de drăguță și că mă mir mult cum de nu ne-am cunoscut pînă acum. Ea se fîstîcește și mai tare, nu mai știe ce să spună, își cere încă o dată scuze pentru deranj, eu o asigur că mă bucur teribil că s-a găsit o ființă atît de agreabilă care să petreacă un ceas măcar cu mine în odaia mea de călugăr. Ea pleacă după fierul de călcat și se întoarce repede cu el într-o mînă și cu un teanc de rufe în cealaltă. E excesiv de timidă, umblă cu mișcări ușoare de căprioară în saboții îmbrăcați cu catifea roșie, se fîstîcește, nu reușește să introducă ștekerul în priză, o ajut eu și e rîndul meu acum să mă emoționez ca un adolescent cînd îi simt prezența caldă, feminină, atît de aproape de mine. Calcă puțin agitată, calcă exagerat de mult fiecare rufă și-mi răspunde la întrebări clipind des și zîmbind mereu încurcată. O simt vibrînd ușor, ca o libelulă în aerul încăperii. Are douăzeci și unul de ani, ceea ce mă miră mult pentru că după purtarea ei nu pare a avea mai mult de paisprezece. Mă învolburează o undă de bucurie copilărească în preajma ei ca atunci cînd descoperi un boboc de trandafir gata să înflorească… Într-un tîrziu rămîn iarăși singur și adorm liniștit, așa cum n-am mai reușit de multă vreme, cu gîndul la puiul de căprioară al cărui tremur de flacără parcă mai plutește în camera mea… * În următoarele seri vine mereu, cînd din proprie inițiativă, sub un motiv sau altul, cînd la invitația mea, discuțiile noastre sunt de cele mai multe ori simple și copilărești dar uneori, luat de val, mă aventurez în domenii mai complicate și atunci am ocazia să mă minunez că deși n-are prea multă școală are o inteligență foarte vie și o intuiție clară și rapidă a lucrurilor noi și abstracte pentru ea. Dar mai mult decît orice mă încîntă felul în care vorbește, înmuind cuvintele, alintîndu-se, alintînd parcă fiecare lucru despre care vorbește. E o surpriză totală fata aceasta pe care nu o pot asemui cu nici una dintre femeile pe care le-am cunoscut pînă acum… * Într-o seară însă nu mai apare. Deși mi-a promis de cu ziuă că la șapte va fi la mine. Sunt derutat, umblu agitat prin cameră de ici-colo aproape fără să-mi dau seama ce fac, mă trezesc vorbind de unul singur, mai aranjez cîte ceva și iar mă întreb cu voce tare ce s-o fi întîmplat. În cele din urmă îmi pierd răbdarea, îmi iau haina și ies în stradă. Trec pe lîngă casa ei, nici o mișcare nicăieri. Nu sunt destul de îndrăzneț să intru. Sunt prea educat ca să intru pentru prima oară într-o casă fără invitație. trec mai departe înciudat pe lipsa mea de curaj și brusc simt nevoia să-mi înec ciuda într-o băutură tare. Purtat de acest gînd „sinucigaș” nu mă opresc decît în fața bufetului unde niște căruțași bărboși se cinstesc rezemați de căruțele lor încărcate cu scînduri. Dau să intru în cîrciuma plină pînă la refuz de lume, fum și miros de băutură ieftină, cînd un tip îmi pune piedică, sunt gata să cad dar, sportiv fiind și cu reflexe bune, apuc mînerul lung al ușii metalice. Ne uităm lung unul la altul, eu sper să fi fost doar o glumă proastă sau o simplă confuzie dar tipul, cu o privire întunecată, rău prevestitoare, mă invită tacit la masa lui unde mai dau de unul cu ochi la fel de întunecați de parcă ar fi gemeni. Îmi toarnă în pahar dar eu îi spun categoric că n-am chef de băut în asemenea condiții. Mai întîi să-mi spună cine sunt și ce vor de la mine. - Auzi, mă? Bagă bine la cap! – și încearcă să-mi ciocănească fruntea cu degetul dar eu mă trag în lături – cît mai stai pe-aici pe la noi – și-acum ciocănește în tăblia mesei – dacă vrei să-ți fie bine las-o în pace pe prietena mea! Atîta am vrut să-ți spun! Și-acum ia și bea! Despre cine-o fi vorba? - Prietenă? întreb eu sincer uimit. Care prietenă? - Las-că știi tu care! Nu mai face pe prostu’! - Te rog, ai grijă cum vorbești! fac eu pe ofensatul. - Ia mai slăbește-mă, mă, cu mofturile tale de belfăr! Te dai mare , mă! Veniți toți perciunații din lumea largă și mîncați aici banii statului de pomană că și-așa copiii nu învață nimic! Mă uit la el, îl văd roșu de furie ca în preajma unui atac de apoplexie, cu ochii bulbucați, înfierbîntat de alcool și gelozie. Am priceput acum că e vorba de Ioana, cea pe care am așteptat-o zadarnic în seara asta. Și am priceput și de ce n-a mai venit. Tipul din fața mea o fi avînd o legătură mai veche cu ea și o fi amenințat-o. Iar acum mă amenință și pe mine. - Și zici că nu știi de care fată vorbesc? Acum știu dar zic hotărît și nepăsător: - Nu. Văd dintr-o dată stele verzi, simt că-mi plesnește obrazul pînă la os de parcă ar fi dat cu cheia franceză, îmi vine să-i pun masa în cap, nu sunt nici fricos nici slab dar într-o fracțiune de secundă apreciez situația, îl văd cu coada ochiului pe amicul lui la pîndă încordat ca un tigru gata de atac, mă uit în jur, unii au observat incidentul dar nu schițează nici un gest, alții nici nu ne bagă în seamă văzîndu-și mai departe de băutură și palavre – nici o șansă. Mă prefac foarte calm și mă întorc spre ușă. Mă prinde ca într-un clește de mînă și mă silește să stau locului. Arată apoi amenințător cu degetul paharul neatins din dreptul meu. - N-am chef de băut cu tine! zic din nou foarte hotărît. Îi simt pumnul direct în bărbie și mă întind cît sunt de lung pe cimentul murdar, cu masa peste mine, mi se tulbură privirea, văd ca prin ceață o vînzoleală și aud întretăindu-se înjurături, cineva, un tînăr voinic și blond a la Robert Redford, îl apucă de un braț pe adversarul meu, îl răsucește și apoi dintr-o lovitură bine plasată îl doboară alături de mine. Pe celălalt nu-l mai văd prin preajmă. Blondul îmi zîmbește cald și prietenos, îmi întinde o mînă și mă ajută să mă ridic. În jur aceeași atmosferă, nimeni nu s-a clintit de la locul lui ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Parcă sunt într-un film absurd, puteam să fiu omorît și nimeni nu s-ar fi sinchisit de mine înafară de puștiul blond cu alură de actor american. - Haideți să ieșim de-aici! – propune el în timp ce eu îi măsor din ochi statura de luptător de înaltă clasă și mă gîndesc ce șanse ar fi avut în altă parte cu alura lui superbă. - Nu mă știți, n-aveți de unde, încă nu ne-am cunoscut. Sunt Radu, fratele Ioanei – și-mi întinde iarăși o mînă caldă, deși asprită de muncă, într-un gest larg, prietenesc. Ãsta urîtu’ tot vine pe la soră-mea de vreo jumătate de an, ei nu-i place tipu’, o știu precis dar îi e rușine să i-o spună odată în față. Ea-i cam rușinoasă, cum o știți. Eu i-am zis de cîteva ori să-și vadă de treabă și s-o lase pe Ioana în pace. L-am și amenințat cu bătaia, ba odată i-am și tras-o, asta-i a doua oară că-l pocnesc în numele tatălui. - Mersi – mă simt eu dator să-i zic, dar el nu mă bagă în seamă și-i tot dă înainte cu relația ciudată dintre ăla „urîtu’” și soră-sa. - Soră-mea-i prea timidă și nu-l pune la respect. Parcă se teme de el deși eu i-am spus că dacă-i vorba de frică să-mi spună mie și-l pun la punct de nu se vede. Dar ea se duce uneori cu el seara prin livadă și pe la rîu și stă pînă noaptea tîrziu. De parcă s-ar teme să nu rămînă nemăritată, să n-o ia nimeni. Nu-l mai urmăresc pentru că deja vorbele lui încep să mă doară, imaginația mea febrilă începe să lucreze halucinant proiectînd pe ecranul minții scene de amor între Ioana cea pe care o știu eu și bruta de adineauri și simt cum mă cuprinde ușor un tremur de furie. Cum e posibil? mă întreb eu cuprins de indignare. O văd în brațele lui, sărutată de buzele lui unsuroase, puțind a mahorcă ieftină și trăscău și mi se-ntunecă înaintea ochilor… * Fetei nu i-am spus nimic de toată tărășenia de la cîrciumă. Așteptam să aud ce va spune ea. Dar ea nu pomenește nimic. Deși sunt sigur că știe toată povestea de la fratele ei cît și de la „amicul” ei. Și spre marea mea surprindere nici măcar nu mă întreabă de unde am vînătaia de sub ochiul stîng, vizibilă multe zile la rînd. Mă intrigă și faptul că niciodată, nici măcar în treacăt, așa, ca fapt divers, nu pomenește nimic de curtea asiduă pe care i-o face individul cu pricina. Măcar pentru a se dezvinovăți, măcar pentru a-mi arăta încredere și respect spunîndu-mi adevărul din moment ce suntem din ce în ce mai apropiați. Dar ea nimic. Tace ca și cum eu aș fi visat toată povestea și doar în vis am încasat pumnii aceia. Mă împinge uneori neliniștea s-o întreb dar mă abțin de fiecare dată. Mi-e teamă să nu stric totul. Clipele împreună cu ea sunt de o rară delicatețe. O doresc tot mai mult. Vreau să fie a mea cu totul, pentru totdeauna, am tot mai clară în minte ideea că altceva mai bun oricum nu voi găsi în altă parte și ar cam fi și vremea să mă-nsor de-acum. Într-o zi mă decid definitiv și-i vorbesc foarte serios de căsătorie. Credeam că va sări în sus de bucurie. Nici vorbă. Propunerea mea parcă o întunecă și-o pune pe gînduri. Contrariat la culme o întreb ce se întîmplă, ce nu e în regulă cu o viitoare căsătorie între noi. Dar atunci ea devine brusc veselă dar de o veselie oarecum forțată, se face că n-a auzit întrebarea mea, chicotește, îmi servește o glumă și se alintă în felul ei, mă dezmiardă ușor pe obraji ca adierea unor aripi de fluture și mă dau bătut acceptînd jocul ei. Duminicile batem coclaurii împreună, o salt peste pîraie, stînci și trunchiuri prăbușite, e ușoară și o port mai mult pe sus, îmbrățișările noastre sunt năvalnice, săruturile lungi, pe tot trupul dar nu depășim niciodată limita acestor jocuri erotice adolescentine. Sunt hotărît să rezist tentației de a merge pînă-n „pînzele albe”. Nu vreau să mă grăbesc, știu bine că, mai ales în acest domeniu, „graba strică treaba”, știu că oricum în curînd va fi a mea, așteptarea poate aduce un plus de excitație și plăcere, ba, mai mult, cresc în ochii mei pentru capacitatea mea de a mă abține, dovadă clară că am devenit bărbat și nu mai sunt un puști precipitat. Ea e, în schimb, cea care mă derutează și-mi creează impresia că și-ar dori mai mult, ar dori totul, după jocuri și îmbrățișări prelungite parcă n-o mai recunosc pe fetița pudică pe care o știu, ochii i se încarcă de ceva greu ca uleiul, se agită lipită de mine, răsuflă precipitat și ochii grei parcă sunt lipsiți de privire… sau parcă privesc într-un abis de dincolo de noi… * E seară, soarele a apus după culmea împădurită deși ceasul arată doar orele cinci după-amiază iar prin părțile joase de la șes e încă sus la ora asta. Se lasă răcoarea, e octombrie tîrziu, zilele sunt încă însorite și calde dar serile sunt înfrigurate. Stau rezemat de stîlpul porții, nehotărît, n-am chef să ies în sat dar nici să mă retrag în casă deși m-a cam pătruns frigul. Și Ioana nu vine. Parcă m-aș duce s-o caut acasă, stă doar la cîteva case de aici dar… parcă ceva mă împiedică. Iar lipsa mea de hotărîre are darul să mă înfurie, treptat, pe mine însumi. Apare Radu, vesel nevoie mare, fluierînd o melodie la modă auzită la radio. - Bună, dom’profesor! - Bună, Radule! Da-ncotro așa voios? Îmi face ștrengărește cu ochiul. - Ei, ca feciorii, am și eu o mîndră peste deal, mă duc pe la ea că n-am văzut-o cam de multișor. Ai ei nu-s acasă la noapte, că mîine-i zi de tîrg la oraș și se duc din seara asta – îmi spune el, confidențial, și-mi face iar semn cu ochiul, ca-ntre bărbați. - Petrecere frumoasă, Radule! Dar Ioana ce face? întreb eu ca într-o doară - Mergeți și vedeți – și-mi zîmbește iar cu subînțeles. Adaugă apoi cu același ton de adineauri: - Nici ai noștri nu-s acasă în noaptea asta, s-au dus și ei de cu seară pentru tîrgul de vite de mîine. Să aveți o noapte bună! – îmi urează el și se tot duce în susul uliței fluierînd și mai abitir ca înainte, tînăr și nepăsător, cu mîinile înfundate în buzunarele pantalonilor. N-am mai fost niciodată la ea acasă. E singură acum, deci ar fi o ocazie extraordinară să-i fac o vizită. Hotărît, ies în uliță, trec pe partea cealaltă de unde se vede mai bine casa iubitei mele, văd lumina aprinsă, ba chiar am impresia c-o văd umblînd prin casă după umbra mișcătoare de pe fondul luminos al perdelelor. Pornesc, însuflețit deodată de un curaj neobișnuit. Dar apoi rămîn țintuit locului. De după cotul ulicioarei a apărut „Urîtu”. Merge alene, cu privirea în pămînt, lovind plictisit cu bocancul pietrele ieșite în cale. Fără să-și ridice privirea din pămînt – altfel m-ar fi văzut – intră în curtea spre care mă îndreptam și eu pînă cu cîteva clipe în urmă. Apoi în casă. Tremur cumplit de enervare și durere. Dar și de o curiozitate bolnavă. În sfîrșit să știu și eu ce se întîmplă! O dată pentru totdeauna! Mă reazem de o răchită la marginea drumului și aștept. Aștept mult și bine. Tipul nu se dă dus cu una cu două. Aș intra peste ei în casă dar parcă totuși nu am chef de scandal. Se-ntunecă de-a binelea și eu tremur deja și de frig și de indignare. Bat cu pumnul în trunchiul zgrunțuros cum aș lovi în individul care stă de mai bine de un ceas în casa celei pe care o consideram ca și logodnica mea. În clipa în care în casă lumina se stinge îmi vine să urlu la stele! Pornesc involuntar, ca în transă, spre casa acum cufundată în întuneric deplin. Genunchii sunt gata să mă lase. Ajung la ușă străduindu-mă să nu fac nici cel mai mic zgomot. Intru în tindă. Apoi pe pipăite găsesc clanța ușii de la cameră.Înainte de a o apăsa stau și ascult. Din cameră se aud răsuflările întretăiate ale celor doi. Intru în cameră pe nesimțite. Întuneric beznă. Acum aud mai bine ce se întîmplă. Sunt la doi pași de ei. Scot din buzunar bricheta, îi reglez flacăra la maxim și cu mîna întinsă cum aș ține un pistol, o aprind. Flacăra lungă de brichetă cu gaz luminează bine toată încăperea. Imaginea care-mi apare în față n-am s-o uit toată viața: cei doi în pat, acoperiți pînă la brîu, umerii lor goi și apropiați, ai lui întunecați, bronzați, ai ei subțiri și albi ca fildeșul și capetele lor uimite, înspăimîntate de moarte, întoarse spre mine. Þipă amîndoi ca din gură de șarpe, în prima clipă or fi crezut că însuși diavolul a dat peste ei, apoi el țîșnește din așternut, gol ca un indian și se aruncă asupra mea. Ea țipă în continuare, isteric, noi doi ne tăvălim pe jos și ne gîtuim multă vreme pe întuneric… * E altă seară, de început de noiembrie. Stau zgribulit pe-o stîncă deasupra satului, cu genunchii strînși la piept. Satul din vale se vede ca-n palmă dar încerc să nu mă uit în jos, să-mi agăț privirile numai de luminile tremurătoare ale primelor stele. Spre culmea unde mă aflu urcă o bătrînă cu traista în spinare, sprijinindu-se într-o bîtă încovoiată ca și spinarea ei. Urcă destul de hotărîtă în ciuda vîrstei înaintate. În curînd e la cîțiva pași și ridică spre mine fața ei smochinită, încadrată oval de broboada neagră. - Bună sara, domnișorule! - Bună, mătușă! Dar unde-ai pornit acum la vreme de noapte? - Mă duc acasă peste deal, m-o prins sara prin sat cu tot felul de treburi. - Dar dumitale nu ți-e frică să mergi atîta drum prin pădure noaptea? Dacă îți iese în cale vreun lup ori vreun urs? - D-apoi să fi dumitale sănătos! Că eu nu mă tem de lupi ori de urși. Eu numai de omu’ rău mă tem, că oamenii-s mai răi ca animalele din pădure. - Ai dreptate, mătușă. Oamenii-s răi… - Da’ dumneata ce stai singur pe-aici? Te văd cam supărat. Ori mi se pare mie. Cin’te-o supărat? Fără să aștepte vreun răspuns din partea mea baba-și răspunde singură: - De bună samă că vreo zăludă de fată! Dragostea, bat-o amaru’ s-o bată! - Dragostea, mătușă… – îngîn eu mecanic și mă uit lung după femeia cocîrjată care intră voinicește în întunericul pădurii și care n-a știut să se teamă vreodată în viața ei decît de răutatea oamenilor. S-a întunecat de-a binelea, satul e numai un cimitir de lumînări aprinse. Cobor în silă, scîlciindu-mi pantofii în rîpa gloduroasă, fără să mai văd pe unde calc, frămîntînd în minte un singur gînd: ce-am să-i mai spun și ce-am să-i mai cer mîine inspectorului școlar general?... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate