agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-13 | |
Am simțit pentru prima dată viața într-o noapte de vară. Nu-mi amintesc, dar s-a întâmplat totul într-o gălăgie dureroasă. Făceam mult zgomot; dar zgomotul meu a distrat pe toată lumea în cel mai ortodox mod. Zgomotul meu făcea pe toată lumea fericită. Apoi, o ființă caldă sufletește mi-a zis cu blândețe: „Deschide ochii!”. Atunci am simțit pentru prima dată căldura. Dar nu căldura ucigătoare a verii, ci căldura cu care am fost primită în grupul numit familie.
Am simțit niște atingeri ude pe corpul meu. Așa am descoperit plânsul. Am descoperit că toamna frunzele cad din copaci și aceleași picături ude veneau de undeva de sus, din locul pe care toți îl numeau cer. Veneau încet de sus, ritmul lor s-a amplificat și așteptam pe cineva. Asta deoarece credeam că altcineva a mai văzut lumina zilei și acum plânge, face altă familie să aibă motive de fericire. Am văzut frunzele cum cad din copaci și-am întrebat-o pe mama dacă azi se mai naște cineva. Am rămas dezamăgită când răspunsul mamei a fost unul negativ. Mi-a zis: „Plouă. Iar frunzele mor, mami. Deschide ochii!”. Am întrebat-o atunci: „Ce e moartea?” și mi-a răspuns, precipitându-se, că e ceva care te face să nu mai fii. Atunci mi-am dorit să fiu moartă pentru a afla cum e să nu fii. Apoi mi-a spus că moartea e ceva rău. Nu prea am înțeles eu ce înseamnă rău, așa că nu știam ce îmi doresc mai mult. Am mers în pădure, căci acolo erau mai mulți copaci. De-acolo frunzele erau mai multe iar dansul lor mă hipnotiza. Am început să strig „Hei!” și cineva mi-a răspuns „Hei!”. Am zis apoi „Vreau să mă joc cu tine!” și iar mi-a răspuns aceeași voce „Vreau să mă joc cu tine!”. Asta însemna să fiu, lucru ce nu putea să fie rău. Atunci am aflat că mă simt cel mai bine. Eram foarte entuziasmată. Fericită, m-am dus la mama să-i spun că mi-am făcut un amic nou. Dar răspunsul mamei m-a dezamăgit din nou. Ea mi-a spus că e doar sunetul pădurii. Așa am descoperit ecoul. Lovită de dezamăgire, am rămas acolo, în pădure. Era aproape seară fiindcă nu distingeam cerul de nori sau pământ. Am început să merg, dar ceva mă urmărea, se ținea scai după mine. Am ridicat o mână și mi-a copiat gestul. Eram fericită deoarece în sfârșit mi-am făcut un prieten! Mergeam spre stânga – venea după mine; mergeam spre dreapta – venea după mine. Era pentru prima dată când aveam un prieten adevărat și am alergat către mama să-i spun. Răspunsul mamei a fost iar neîmbucurător pentru mine. Mi-a zis că e de fapt paznicul pașilor mei. Așa am descoperit umbra. Supărată, am ieșit din pădure și m-am oprit sub cerul liber de iarnă. Tremuram, dar nu de supărare, ci de frig. Imediat, din același loc de unde veneau și picăturile acelea ude, cădeau flori. Credeam că cineva de-acolo de sus a văzut că sunt supărată și mi-a trimis flori albe pentru a-mi alunga tristețea. Reușise. Zâmbeam din nou. Eram așa de fericită... Era ca primăvara, căci un covor alb de flori acoperise de tot pământul crăpat și înghețat. Dar tot tremuram. Am întrebat-o pe mama de ce plâng. „Motive nu am. De ce tremur?”. Cu aceeași pripă, mi-a zis că sunt fulgi de zăpadă. Că ninge. Eram totuși fericită. Acele flori, care erau de fapt fulgi de nea, mă înveseleau, deși erau reci; mă amețeau de fericire cu dansul lor. Amețisem puțin. Începusem să tușesc...mă durea capul puțin. Mama mi-a dat o biluță mică-mică, precum o mărgică. Mi-a zis că este un medicament. L-am luat și după ceva vreme mi-a trecut starea de rău. Mama mi-a zis că era o mică răceală de iarnă și că trebuie tratată cu medicamente corespunzătoare. Era cam amar medicamentul, dar mi-a fost de folos. Îmi revenisem. Eram ca înainte. Am înaintat în straiele vieții și am descoperit multe alte lucruri care mi-au fost de folos. Am ajuns și la vârsta la care am aflat ce înseamnă să ai un prieten adevărat, am trecut și prin relele vieții care m-au îndepărtat de prieteni din cauza distanței sau lucrurile necomune ne-au făcut să o luăm pe drumuri diferite. Într-o zi, când deja eram stăpână pe mine, am zis să-mi fac prieteni, căci viața e scurtă și trebuie trăită...cu orice preț. Ultimele trei cuvinte însă nu trebuia să le iau în serios, să le pronunț și mai ales: nu trebuiau gândite. Am apelat la varianta cea mai facilă, aceea de a fi drăguță cu absolut toată lumea, crezând absolut în toate persoanele, indiferent că le cunoșteam sau nu. Puțină naivitate și spiritul infantil au rămas undeva în memoria mea, în mine. Nu puteam șterge cu buretele experiențele din copilărie. Îmi amintesc de ele râzând, dar în sinea mea, le simt reale. Prietenii mei reali și prietenele mele reale erau ca și mine : fericiți, cu poftă de viață, curioși să descopere lumea... îndrăgostiți de muzică și veseli, cu forțe proaspete. Am primit o mare lovitură de la viață când i-am pierdut din cauza depărtării sau din cauza unor lucruri pe care nu le-avem în comun. Mi-am amintit apoi din nou de experiențele copilăriei. Nu mi-am pierdut speranța, cum zicea mama și totuși eram fericită pentru că știam că vor apărea alți prieteni și nu voi rămâne singură. Și-așa a fost! Eram bună cu toată lumea, aveam încredere în toți, eram sociabilă. Mergeam spre școală. Abia așteptam să îmi fac alți prieteni. Eram entuziasmată ca în copilărie. „O să fie ușor!”. Mă săturasem să tot merg cu tramvaiul, metroul... așa că am luat-o pe jos. Mă cam durea capul. Cred că de la agitația asta din oraș... Nu era decât o persoană pe stradă. Cam ciudată...tremura. Mă gândeam că-i din cauza iernii. Și eu tremuram când eram mică. I-am cerut o pastilă. Mi-a răspuns trmurând „Cât ai pe tine? Am rămas surprinsă. Mi-a zis apoi disperată: „Bani!” -Bani?am răspuns mirată. Ok. O să-mi cumpăr de la farmacie... -Stai!zice parcă înnebunită. Prima e întotdeauna gratis. Nu am înțeles nimic; absolut nimic din ce a vrut să zică. Mi-a întins o pastilă ca semăna cu aceea pe care mi-o dădea mama când mă durea capul și eram răcită. Era culmea! În loc să-mi treacă, mai rău mă durea capul. Mă întrebam : „Cum e posibil? Trebuia să-mi treacă.” Și nu mai mi-a trecut de atunci. În fiecare dimineață, zi și noapte nu vedeam nimic clar. Simțeam iar aceeași căldură de când m-am născut, dar de data asta nu mai era căldura familiei, ci temperatura cauzată de bomboane letale. Dar mi-am zis: „Of, temperatura asta...”. Totul se învârtea în jurul meu...cerul se scutura din nou de flori albe sau fulgi de nea, cum le zicea mama și asta mă ducea într-o stare euforică. Era de fapt praful acela alb derivat din bomboane letale. Vedeam milioane de gesturi de-odată, petrecându-se foarte rapid, la fel de grăbite precum era mama când îmi spunea că de fapt ceea ce numeam eu prieten era umbra, paznicul pașilor mei. Și ea era, umbra. De fapt erau halucinațiile provocate de bomboane letale. Auzeam miliarde de voci; era foarte plăcut. Aveam un nou prieten, ecoul. El era. S-a întors la mine. Mă asculta înainte și spunea exact ce-i ziceam eu. Acum s-a maturizat și el. Știe ce să spună! De fapt erau vocile din jurul meu, vocile celor dragi care îmi spuneau să renunț la bomboane letale. Observând că nu se mai opresc, am început să tremur. Nu mă speriam. Era bine. Doar era iarnă! Tremuram de frig! Mai bine luam o pastilă, și-mi trecea. Banii sunt pentru a fi dați. De fapt tremuram pentru că luam pastile; și nu erau medicamente, ci bomboane letale. Ajungeam în aceeași stare de nenumărate ori. Am simțit din nou acea atingere udă pe mâini, pe corp. Eram veselă, căci era ploaia și vor cădea frunzele. Mi-am adus aminte de vorbele mamei : „Plouă. Iar frunzele mor, mami. Deschide ochii!”. Așa că...am deschis ochii. Și-am observat de fapt persoanele care plâng din pricina mea, din cauză că utilizez bomboane letale. Acele picături erau lacrimile lor, nu ploaia. Mi-am adus aminte de continuarea mamei: „Moartea e ceva ce te face să nu fii.”și în acel moment chiar mi-am dorit să nu mai fiu pentru a evita ca ceilalți să sufere, să plângă. Toată lumea plângea din vina mea. La stânga, la dreapta, în față, în spate... oriunde, lumea plângea. Nu era nici o pereche de ochi care să nu poarte lacrimi. Am vrut să nu mai fiu, dar asta era ceva rău... „Nu vreau să fie rău!” am strigat. Eram ca într-un loc pe timp de seară și foarte multă ceață, într-o mașină pe care o conduceam fără ca să am farurile aprinse. Alergam fără căpătâi, fără rost cu mașina în ceața abundentă. Noaptea era tot mai neagră, ceața tot mai deasă, nu vedeam nimic și totul era tulbure. Într-o zi, mama s-a îmbolnăvit. Nu știam ce are, cât de grav este, pentru că mama e o persoană închisă. Nu prea spune ce o doare sau ce are pentru a evita îngrijorarea noastră. Așa că am lăsat-o să facă ce vrea. Nu m-a interesat. Eram interesată doar de bomboane letale. Starea i s-a agravat; dar tot nu-mi păsa. Eram prizonieră și nu-mi puteam controla propriul psihic. Eram obsedată de praful obținut din bomboane letale. Ultimele cuvinte ale mamei au fost : „Draga mea, eu am 35 de ani în momentul acesta iar tu încă ești o adolescentă și ai totuși părul mai alb decât al meu sau al bunicii tale... deschide ochii...”. Și i-am deschis. Însă nu pentru mult timp. Acum vorbeam mai des cu mama mea. Dar ea decât mă asculta. Eu mergeam în pădure, dar erau numai flori de zăpadă și auzeam ecoul care era de fapt vocea mamei. O strigam „Vino!” și îmi răspundea lung „Vino!”. Alergam ca secundarul într-un ceas, ca mașina fără faruri prin ceață. Acum nu mai simțeam mașina fără faruri prin ceață. Acum nu mai simțeam mașina fără faruri prin ceață. Acum nu mai simțeam ploaia, ci doar o auzeam. Auzeam un plânset. „Vai, a mai apărut cineva pe lume... mulți vor fi fericiți.” Nu era deloc așa. Plângea sufletul meu. Tremuram neîncetat pe covorul alb de flori, udată de ploaia deasă și învăluită în ceața abundentă, auzind ecoul „Deschide ochii!” de mii de ori. Erau strigătele medicilor care încercau să mă readucă pe lumea pe care am cunoscut-o într-o vară plină de iubire. Apoi s-a făcut liniște. Doar medicul zicea „E de rău!”. Atunci m-am gândit că nu merită. „Nu mă merită moartea!”. Și am făcut cel mai bun lucru pe care –l puteam face vreodată: am deschis ochii cu adevărat. Deschide-i și tu! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate