În cutia mea, conserva, caramida, incapere sau poate chiar celula, incerc sa inteleg ce-mi explica cele doua limbi ale primului ceas, si cele doua baterii ale celui de-al doilea aratator de timp. Le-am pus la distanta, ca nu cumva sa se completeze unul pe celalalt, sau nu cumva sa se lupte ca un mecanism clasic cu tehnologia. De multe ori, cand, dimineata trec pe langa ele cu un chip cioplit sau ... o arhitectura modelata dupa foremele unor stele anonime, ma apuca o greata activa. Alteori, serile, cand vin acasa cu cearcane ca de plumb .. amestecat cu fier si otel topit in argint, cu deja-vu-uri repetitive dar patite in alta lume, alta dimensiune, am impresia ca cele doua limbi mecanice imi rasucesc o cheita din spate, ca sa apuc sa-mi beau cafeaua neagra, cu putin zahar pe care le consider stelele din universul cescutei.. si stau cu gandul la un soare cu doua planete verzi in privire. S-ar putea spune ca acel soare ma mai tine pe mine in activitatea mea autista si totodata plictisitoare, cu influente de sociopatie. Si... daca nu era soarele asta sa imi arunce raze sa ma agat de ele sa sar peste gandacii mei zilnici, pe care ii salut serile cand vin acasa, as fi ajuns incet sa le culeg antenele. "Iubirea e doar un orgoliu prostesc." Nu dau citate, nu-mi place. Incerc doar sa inteleg, de ce transpunerea transparentei translucenta a Dumnezeului, intr-o pictura cu alti Sfinti, adica doar culori reci, trebuie sa ma faca sa ma faca sa ma simt protejat. Unii oameni, poarta doliu si isi aprind clipele pe un bat de ceara.. alti oameni prefera o simpla miscare a mainii drepte. De ce? Asta ramane sa aflu cand am sa prind stropul de credinta. Sunt un copil parasit de toti zeii, care la randul lor au fost parasiti de Dumnezeu.