- Aveam un unchi. Îl chema Costea. Iera nepotu lu’ tăticu Gheorghe. Și-iera primar în Aidemir. Și-avea vro cinci-șase să fi fost... stupi de albină, nu mai țin minte câtă era. Avea și el copii. Și, când desfăcea stupii, ne chema și pe noi – ca rude apropiate. Era și Niculaie, păi ce, fără el se putea! Și ei avea fată, pe Ileana. Și mai avea o fată, Dana. Două erau ele.
- Câți ani aveați atunci?
- Cine, eu? Păi să fi avut vro zece ani. Mai mulți n-aveam.
- Și Niculaie, viitorul soț al lui matale, opt.
- Opt anișori avea și el. De nașa Leana ai spus cât avea?
- Nu.
- Vro unșpe ani avea, că era mai mare decât mine cu un an. Ailaltă, Dana, nu știu câți ani avea.
Și ne chema unchiu nostru Costea și ne dădea fagure. Câtă două-trei bucăți așa. Și ne zicea apoi:
- Gata, nu vă mai dau! Că se face prea multă miere-n burtă. Și vă iese pe buric!

- Și tot la familia asta, la Costea, ne-am dus cu lucru cu mămica. După-amiază, că nu știu ce oră or fi fostă... Și pe seară, când să plecăm, când am ieșit afară, mămica discuta cu Sanda, mama Lenei și a Danei. Când ele discutau, eu m-am luat la ceartă cu Leana. Dana era mică, n-aveam noi treabă cu ea. Nhă, hă !
Și eu eram jos după balconul de afară, cel de unde se iese din tindă, pe scări. Mai arțăgoasă, mai rea – cum să zic –, eu ieram jos. Și Leana era pe bolcon. Și stătea așa în dreptul balconului. Am luat furca de tors lână de la mămica. Și-am vrut să dau în Leana, și-am dat în balcon, de-am frânt furca lu’ mămica, nhă, năhă, nhă!
Acasă m-a certat mămica dar nu m-a bătut, că să nu mai fac lucruri den ăstea, că nu-i frumos.

Niculaie, soțul meu, iera elev la școală, în Aidemir. Învăța foarte bini. Și când a terminat clasa a șaptea, părinții lui – de-alde lu’ moș Manole – au vrut să-l dea la Silistra, să-nvețe acolo școala, să iasă șef, brigadier, de păduri, cea mai mare funcție. Dar între timp nu l-a dat, c-au fost săraci și n-au avut bani. Trebuia să vândă o pereche de boi ca să-l țină pe el, să-l dea acolo la școală. Așa de scump iera.
Niculaie învăța la școală la biserică. Și noi, ăștia mai mari ne duceam în marginea Aidemirului – se făcuse o școală mai mare, erau pănă-ntr-a șaptea acolo – și nu știu ce făceau. Că dacă terminau și ei clasa a cincea, îi trimiteau și pe ei acolo. Era cam vreo doi kilometri și de multe ori ne ducea tăticu în căruță. Aduna vreo patru-cinci elevi și ne ducea la noua școală.
Era cam la marginea satului. Aici era școala, aici eram noi, și aici începea Tătărița cu lipoveni! Cazaci, noi ziceam cazaci.
- Nu erau găgăuți?
- Nu. Erau cazaci, adevărați ruși. Nu ne băteam la școală cu ei. Dar ei aveau școala lor separată, că învățau rusește, nu românește.
- Bulgarii nu puteau să-nvețe și ei în bulgară?
- Nu. Bulgarii erau cu noi împreună. Ne-nțelegeam foarte bine. Că și bulgarii, tot carte românească învățau, nu bulgară. Și la biserică eram tot împreună. Și tot preotul acela-l aveam, și noi, și ei, și tot în cazanul ăla ne boteza, că nu era cazan românesc sau bulgăresc. Bineînțeles, că nu ne băga pe toți!
Când eram clasa șaptea, în loc să facem lecții, astea mai priceputele care eram fete, era o cameră mare, unde-avea război de țesut covoare. Și ne punea câte șase-șapte fiete de țeseam. Astăzi. Mâine ne schimba, țesea altele… Că nu iera așa, să țesem cu picioarele. Era războaiele așa nalte (arată cam de doi metri cu palma). Eu începeam de-aici modelul. Și făceam o bucățică-așa, și cu firul acela, până se termina modelul, mergea de la o fată la alta. Pe urmă îl luam iar de la început. Până se termina modelul pe covor. Că mai erau și bucăți simple, așa, și toți începeam altu model, până se termina covoru.
- Lucrați pentru vreun profesor ori pentru director, nu?
- Nu știu unde le ducea, că nu le oprea profesorul. Că le dădea culorile de lână. Dar cred că le dădea bani, le plătea covorul ce l-am făcut. Nu ne-a spus niciodată. Și mai lucram cămăși de noapte cusute pe fir, fețe de masă și mileuri – deasupra la masă, cum ar fi ăsta.
- Era lucru pe care nu știați să-l faceți cu mâinile?
- Făceam dantelă pentru cearșaful de pat, dantelă care se punea pe margine – acum nu se mai pune… Punea și la cearșaful de plapumă, plic așa-i ziceam – unde se învelea la gât. Dar astea le oprea ei, le opreau profesorii. Care mai de care se-ntreceau s-aducă. Și nu ne dădea barem un leu, o bomboană, o ciocolată, că le lucram alea. Ne dădea un zece la lucru și gata!
Vezi, aceasta era oră de lucru. Dar nu ne punea în fieșcare zi zece, ci când terminam lucrarea. Că nu știa dacă iese lucru bun…
Eu, la șaișpe ani, patruzeci de metri de postav de casă, de lână-lână am țesut în război de casă, cu picioarele, cu ițe, spată și batale. Pentru costume. Pentru tăticu și frații Petre și Nedelciu. Și le-am făcut costume. Că atuncea nu purtau de cumpărat. Că dacă a murit mămica, nici bani n-aveam să cumpărăm! Dăduse tăticu și vitele. Că pământul îl dăduse-n parte… Că noi eram copii și nu putea să muncească cu noi. Da. Și cât era de pricopsit cu mămica!...

- Cum jucați Lumânărica primăvara, prin martie și aprilie?
- În postul Paștelui tineretul, domnișoarele și cavalerii, ne duceam la marginea satului unde jucam fete și băieți Lumânărica. O persoană stătea la capul acesta. Și a doua persoană, stătea la capul ăllalt. Și eram fată și băiat prieteni. Și ne duceam la ăla-n capăt – fie era fată, fie băiat, nu se ținea cont! Și tu când vineai, îi dai altei perechi. Fata rămânea acolo, iar băiatul pleca cu fata aia, care vinea cu băiatu. Și așa ne jucam du-te, vino.
- Și vă pupați?
- Păi sigur, ne pupam. Ce dacă nu erai prietenul meu, mă pupai. Sau eu te sărutam pe tine, nhe, he, he! Și mai jucam un joc, numai fietele, băieții nu jucau acolo. Da. Cloșca cu pupii. Și gaia care fura puii. Și venea gaia să fure din puișori. Da eram mulți copii, așa, prinprejur. Și toți puișorii ăia aveau câte-o mamă. Și venea gaia și zicea:
- Cum dai ulicica,
cum dai puișorul?
- Cum vezi,
cu ochii verzi! (mama răspundea)
- O să-ți fur un puișor.
Și mama la pui, cloșca:
- Și-o să-ți scot un ochișooor...
Și pe urmă dădeam roată. Mama pe o parte și gaia pe o parte. Dacă ajungea gaia înainte, te fura! Sau dacă ajungea mama înaintea găii, nu mai putea să te fure, că punea mama mîinile pe tine, pe umeri.

Nu făceam horă. Post țineam, ca să nu jucăm. Jucam numai de Blagoveștenie, 25 martie. Se mânca pește. Atunci aveam bal și horă. Și de Florii, iar așa. Și tocmai la Paști, atunci era cel mai vesel tineretul. P-ormă începeau horele încontinuu. În fiecare duminică, în fieșcare sărbătoare. Pentru că lumea ținea sărbătorile.
- Dar balul, mamaie? Mi-ați povestit acum doi ani că tataie devenide gelos, parcă…
- Nu. A fost altfel. Să-ți zic. Eu eram prietenă bună cu una Constantina. O chema ca pe mine. Și s-a dus cu niște minciuni. Nu știu ce minciuni, că nu mi-a spus tataie nici acum, nici când trăia nu mi-a spus. Că Neculai a vrut să mă scoată regină, pe mine! Și ea s-a dus cu minciuni – ce l-a mințit – și a scos-o pe ea regină. Știi, ilustrațiile care trebuia să mi le dea mie, i le-a dat ei.
- Cu ce erau ilustrațiile alea?
- Ei, ca să ieși regina balului, dacă aveai cu una mai mult decât fetele celelante, ieșeai. Că fiecare băiat scria la prietena lui câte două, trei.
- Și matale câte primiseși?
- Trebuiau cinci, nu știu, cinci-șase, poate și mai mult. Și asta, fiind invidioasă, că n-o vreau băieții – ea n-avea prieten – s-a dus și-a spus niște vorbe urâte, niște minciuni. Și n-a mai scos-o pe mine, a scos-o pe ea.
Și eu m-am supărat și n-am mai vorbit mult timp cu el. Da el înnebunise, nu mai știa ce să facă. Și-a trimes-o pe nașa Leana să mă cheme la ea. Că trecuse o perioadă. Și-mi făcusem altu prieten. He, he, că el a plâns și a pus-o pe mătușă-mea Eftimița de ne-a-mpăcat. Că ne-am pus de față, și cu prietenul acela pe care-l făcusem al doilea. Ca s-aleg pe care-l vreau eu. Și eu am spus că-l vreau pe Marenciu – așa-l chema p-ăla.
- Tu du-te la Constantina!
Hă, hă, hă, hă!
- Ãăăă, că n-o iubesc p-aia, eu pe tine te iubesc – a zis Niculaie, că el pe mine mă iubește, nu pe Constantina.
Și băiatu acela, Marenciu, când a auzit, a zis să rămână Niculaie să vorbească cu mine.
A rămas de-a vorbit Niculaie cu mine, pănă ne-am căsătorit.
Că mama Gherghina mă iubea foarte mult! Îmi dădea șalul ei de la salon pănă acasă, ea rămânea numai în pieptar. Pe urmă i-l dădeam înapoi lui Niculaie să-l ducă acasă Gherghinei, mamei lui.

Când a văzut toate fetele și băieții care eram la bal, cine iese regină, c-a strigat Constantina Bugeaclău, n-a mai vrut nimeni să danseze. Și-au rămas muți văzând cine ieșise regina balului, pentru că n-avea prieten și n-o iubea nici fetele, nici băieții, așaaaă… Când dansa regele cu regina, dansa și ceilanți, tineretul, dar atunci – nimeni! Că eu n-aveam mamă. Mă dusesem la bal c-o mătușă și-o verișoară. Se uita lumea urât la Niculaie. Și el dacă a văzut că nimeni nu mai voia să danseze, a plecat, a lăsat regina acoloșa, c-a văzut că m-am supărat rău, și-a venit după mine. Și la poartă, la noi, m-am oprit cu mătușă-mea și cu verișoară-mea și l-a certat mătușa Eftimița:
- Cum ai putut să faci treaba asta, s-o lași pe Dica și s-o scoți pe Constantina regină, când n-o vrea nimeni?
Și mătușa asta i-a spus:
- Acum du-te la ea, că ea e regina balului!