Se întâmplă rar să povestesc ce mi s-a întâmplat în trecut, dar iată cîteva rânduri, care îl vor elucida pe cititor:
o Rândul 1: se poate spune că aș fi întârziat, dar nu e chiar așa. Am fost ntrerupt în timp ce câlâtoream cu caleașca mea. De fapt este o trăsură de mică dimensiuni dotată cu un chibrit pe roata din dreapta. Magnetul ce îl aveam în mână s-a topit pe podea. Trecând peste un pod de fier, podeaua trăsurii s-a probușit. Am fost aruncat la o distanță de doisprezece metrii. Am calculat cu liniarul din geamantanul meu. Dacă aveam un liniar ce măsura țoli, vă spuneam o altă dimensiune. Întâmplarea a făcut să mă trezesc peste două ceasuri de la teribilul accident. Zăceam într-o băltoacă plină cu părți de-a le mele. Mi-am văzut mâna pantru prima dată. Am recunoscut-o după cele trei riduri de pe degetul inelar. Știu că toată viața m-a deranjat acel inel. Se pare că nu stătea cum trebuie... probabil că ar fi trebuit să-l duc la reglat. Mi-a fost lene. Trecând anii, inelul aluneca în continuu, de parcă vroia să se debaraseze de acest deget puturos și gras. Gravitația, trăgând-ul în jos, mi-a creat aceste trei riduri. Le spun semne de mamă. Poate din cauză că nu mi-am cunoscut mama... cine știe. Oricum, nu înțelegeam de ce văd în două dimensiuni... asta înainte să-mi descopăr celălalt ochi zdrobit pe asfaltul dur. A durat ceva până să mă reculeg, bucată cu bucată. Am reușit! M-am ridicat. Am măsurat distanța la care fusesem aruncat. Mi-am rupt liniarul și l-am băgat în geamantan. Se poate înțelege că eram destul de nervos. Posibil că mi se vedeau urechile tremurând. Mi se întâmplă asta, ce-i drept, destul de rar. Ploaia mi-a dus ochiul de pe asfalt până la o casă roșie. M-am adăpostit acolo fără prea multe dezbateri. Se pare că am întârziat... cam două ore, adică osutădouăzeci de minute. Am bătut la ușa roșie. Se deschise singură. Înăuntru, am văzut ceva absolut incredibil, fascinant de-a dreptul. Am descoperit că toate durerile imi dispăruseră. M-am trezit lângă o fata roșie. Frumoasă. Nu puteam sa îmi dezlipesc ochiul de la fizionomia urechilor sale. Erau frumoase. Imi plăceau. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult. Ridurile de pe deget au rămas, dar acum nu mai erau înclinate în jos, ci în sus... parcă îmi zâmbeau. Zâmbeam și eu. Eram fericit. Am izbugnit în râs. Fata roșie s-a speriat. S-a întors către mine și s-a ascuns în brațele mele. Am închis ochii și am jurat.


o Rândul 2: se pare că nu mai am nimic. Sunt gol. Fac duș. Nu-mi place. Apa e cam rece. Nu-mi face bine la piele. „Vreau apă caldă!”, am strigat. Mâinile mele groase și puternice strângeu prosopul în timp ce mă ștergeam. M-am frecat atât de tare încăt am luat foc. „Pompieriiiii!”, am strigat. Deodata, se sparge o conductă. Conducta de apă rece. Apa țâșnește direct pe flăcările mele. M-am stins. M-am înegrit de nervi. Pănă la urmă s-a terminat apa și am putut repara conducta. M-am albăstrit de frig. M-am îmbrăcat. Se pare că am totul. Imi plac hainele. Mă reprezintă...să nu mai spun de frizu... sau mai degrabă de moț. Mai bine nu spun nimic despre el... poate o ia la fugă. Mi-am luat servieta și m-am îndreptat spre servici. Toată lumea se uită la mine. Nu-mi place autobuzul ăsta. Nu-mi place deloc autobuzul ăsta! Șaizeci de ochi, mai mult sau mai puțin pătrunzători, se uită direct în ceafa mea. „Ce aveți cu ceafa mea?”, mi-am zis, strigând. Se deschid ușile. Apropo, mă aflu exact în apropierea ușii din față. se deschid ușile, toții ochii se îmbulzesc spre mine. Nu știu unde să mă ascund.. până la urmă reușesc. Mă pun în brațele șoferului. Acesta mă aruncă afară pe geam. Constat că mi-am ratat stația la care trebuia să cobor. „Mamaaaaa!”, urlu eu. Simt că nu mai pot. Hainele mi s-au murdărit, iar moțul mi-a căzut. E imposibil ca tocmai mie..... e imposibile. Nu înțeleg anomalia ce se învârte în jurul meu. Nici măcar ce fel ce anomalie e... mă rog. „Măi, măi..”, îmi zic și pornesc cu capul plecat spre redacție. Ajung în cele din urmă și mă dezbrac de tot... doar sunt în biroul meu. Mă așez la birou, mă întind, îmi pocnesc degetele și tastez. Reușesc să termin la timp „story-ul”. Îl predau redactorului. Acesta îmi spune, destul de calm: „de ce ești gol?”.


o Rândul 3: râd și mă amuz când aflu despre un prieten de-al meu, care s-a îmbolnăvit de varicelă. Nu știu. Nu am avut niciodată așa ceva. Bolile din copilărie le confund mereu. Așa că nu am fost bun la biologie, chestie care se înțelege. Sunt imun. Asta știu sigur. Nu pot să mă îmbolnăvesc. Nu zic... am încercat. Pe bune! Am stat în ploaie, apoi m-am uscat la vânt. Am umblat prin spitale cât am putut, tocmai ca să mă îmbolnăvesc. Mi-am făcut un orar de spital. Dimineața de la opt la unsprezece, și seara de la duăzeci și unu până la miezul nopții, apoi somn. Am încercat și fără somn. Am reușit să stau treaz trei săptămâni, timp în care m-a părăsit nevasta. Zicea că nu sunt întreg.. i-am răspuns că sunt doar imun... nu a înțeles. Proasta! O vreme nu m-am angajat. Am încercat în fiecare zi să mă înbolnăvesc, dar mi s-a făcut foame și am renunțat. M-am angajat la un abator. Eram cel care se ocupă cu aranjatul porcilor în frigider. Nefiind nimeni pe acolo, înăuntru, mă dezbrocam de fiecare dată. Asta mi-am zis, măcar de lucrez, să lucrez undeva unde mă pot îmbolnăvi. Uneori dormeam înăuntru, așteptând gripa porcină. Se spune că vine noaptea și te ia, dacă te aflii într-un frigider plin de porci șansele sunt într-adevăr mai mari. Nu și pentru mine. Eu nu! Nu mă îmbolnăvesc. Am mai lucrat puțin timp și am renunțat. Am zis că vreau să mă sinucid.. bineînțeles, că uitasem ce mi-a spus mama când am fost mic, că soarta e de partea mea... și așa am eșuat și în încercarea mea. Nu a fost singura... dar m-am oprit după câteva eșecuri. Asta e filozofia mea. Dacă, după cinsprezece încercări nu reușesc, mă opresc și îmi văd de treabă. Am luat lecții de pian. Se spune că sunt multe bacterii pe clapele profesoarelor de pian. Pentru că trec mulți copii pe acolo. Eu nu mai eram copil și mi-am dat seama că dânsa ștergea clapele cu spirt înainte de fiecare oră. M-am enervat și am plecat... nu înante să strig: „Curva!”.