Scriitorul Petre Nițescu, persoană cumsecade și onorabil profesor de liceu, fusese făcut albie de porci de un cetățean cu nume lipsit de importanță. În atare situație, ceru sprijin unui confrate:
- Domn' Alecu, sunt parte reclamantă într-un proces. Calomnie. Am solicitat despăgubiri, daune morale. Am nevoie de un martor, să probeze moralitatea mea. N-ai vrea să fii mata acela?
- Ei bravos! Cum să nu! Scriitorii sunt ca și frații, trebuie să se ajute între ei. Numai să-mi spui când..., se arătă binevoitor scriitorul Alecu Minea, om subțire, școlit în agronomie și pian.

Zice Nimeni:
- Cineva poate să zâmbească, și să zâmbească..., zice el zâmbind, ... și să fie o canalie, a mai zis Shakespeare.
- „Cineva poate să zâmbească, și să zâmbească, și să fie o canalie”, repet eu, papagalicește.

Veni și vremea înfățișării la judecată. Recent renovată, clădirea judecătoriei insufla un plus de sobrietate și de dreptate actului de justiție, iar uniformele impecabile ale funcționarilor inspirau respect, dacă nu teamă.
- Îl cunoașteți pe reclamant?, fu întrebat Alecu Minea, după ce se consumase chestionarul de rutină: nume, vârstă, ocupație. În fața completului de judecată, martorul adoptă o mină severă, semeață, potrivită cu statutul său scriitoricesc, de autor a peste zece tomuri cu greutate, ce bat la poarta istoriei literaturii:
- Da, onorată instanță. Îl cunosc foarte bine.
- De când și în ce împrejurări v-ați cunoscut?
- Îl știu de aproape douăzeci de ani. Eu eram deja consacrat, înregistrasem câteva răsunătoare succese, atât în poezie, dar, mai ales, în proză. Domnul Nițescu, atunci un tânăr cam timid, a venit la mine cu un manuscris.
Alecu Minea face o pauză, ca pentru a câștiga timp de gândire.
- Mă iertați, nu chiar cu un manuscris, acolo... câteva foi... cu ceva versuri... și cu niște proze..., niște compuneri de elev conștiincios...

Presimțind că lucrurile vor lua o turnură neplăcută, Nițescu dă semne de nervozitate. Își întreabă, din ochi, avocatul, care îi face semn să fie răbdător.
- M-a rugat să-mi dau cu părerea, continuă martorul. Am mers împreună la un păhărel. I-am spus, atunci, ca să-l menajez: "Domnule, ceva talent ai. Dar, cel mai bun lucru ar fi să te lași. Mai devreme sau mai târziu o să ai de suferit". Așa l-am sfătuit, dar nu m-a ascultat.
- Doamnă Președintă, se adresează solemn avocatul. Să ne spună martorul de ce l-a îndemnat pe reclamant să se lase de scris. Pentru faptul că scrisul, ca și creația, în genere, e predestinat să aducă suferință?, întreabă acesta sugerând un anumit răspuns, în încercarea disperată de a readuce lucrurile pe vechiul făgaș.
- Doamnă Președintă, rostește Alecu Minea, cu emfază, ce să ne mai ascundem după deget, nu era de el! Scrisul nu era de el, domnule!
- Domn Alecu, vă rog..., protestează reclamantul, complet uluit. Vă rog...
- Liniște!, intervine autoritar președinta completului de judecată.
- Păstrați-vă calmul!, îl temperează și avocatul. Apoi, spre instanță, pe un ton liniștit, poate puțin patetic:
- Doamnă Președintă, îl rog pe martor să vină în prezent. Îl rog să ne vorbească despre domnul Nițescu cel de acum, de scriitorul și omul de prestigiu care este acum.
- Aiurea. Tot timpul a fost egal cu el însuși. Adică, tot ce a scris, la vârste diferite, e marcat de același infantilism agresiv. Trebuie să recunosc, însă, mâna i s-a dedat puțin. A căpătat ceva deprinderi de ordin tehnic... Că talent nu are, onorată instanță!... Talentul îl ai ori nu-l ai. Se naște o dată cu tine și mori o dată cu el.
- Protestez!, intervine indignat avocatul. Clientul meu e cel puțin la fel de talentat ca și martorul și are o operă cel puțin la fel de importantă. Pot aduce dovezi în susținerea acestei aprecieri.
- Doamnă Președintă, distinsul nostru avocat se hazardează, dar are scuze, pentru că așa îi cere meseria. Eu, însă, n-am nicio scuză, pe mine nu mă poate ierta nimeni, nici măcar eu. Conștiința mea de scriitor merituos nu mă poate lăsa în voia aserțiunilor gratuite. Nu pot afirma, de pildă, despre un animal monocelular că este cel puțin la fel de înzestrat ca o ființă rațională, așa cum nu pot afirma că reclamantul este cel puțin la fel de valoros ca mine. S-a terminat cu egalitarismul! Ne-au ajuns cincizeci de ani de egalitarism! A sosit vremea ierarhizării valorilor, fie că ne convine, fie că nu.
Ședința se încheie imprevizibil, într-un vacarm neobișnuit.

Afară din sală, cu lacrimi născute din adâncă ofensă, scriitorul Petre Nițescu cerșește, pur și simplu, o explicație:
- Domn' Alecu, de ce? Te rog să-mi spui, de ce?
- Venerabile coleg, eu m-am oferit ca martor în probarea moralității dumitale. Însă, nimeni nu m-a întrebat dacă ai preacurvit, dacă ai furat, dacă ai mințit, dacă... poftim, dacă ai omorât pe cineva. Că te-aș fi susținut. Eram dispus să și mint pentru dumneata, făcând abstracție de jurământul pe Biblie. Pe când, așa... Ce puteam să spun? Că ești un mare scriitor? Că ești internațional? Că, în curând, vei intra în manuale și vei fi oferit cu unt pe pâine la ora de Română? Nu, nu. Asta n-o puteam face. Nu puteam să te scot genial. Nu, nu... M-aș fi negat pe mine însu-mi. Îmi pare rău... Nu așa ne-a fost înțelegerea... Nu așa..., repeta, întruna, Alecu Minea, pierzându-se în mulțimea împricinaților buluciți pe coridoare.