Azin era un băiețel de 9 ani, căruia îi plăceau dulciurile. Dar asta nu îl făcea cu nimic special. Majoritatea băieților ca el adoră să mănânce dulciuri. Și au mereu, ascuns în ghiozdan, pe lângă caiete și cărți, câte un baton de ciocolată, șterpelit sau primit pentru bună purtare.
Azin, însă, iubea dulciurile în mod special. Ca să mă înțelegeți, când ținea în mână un baton de ciocolată, îi desfăcea încet ambalajul, cu gesturi precise, de parcă de acest lucru ar fi depins, soarta cuiva. Apoi, asigurându-se că nu îl vede nimeni, îl mirosea încet, și cu un zâmbet pe față, șoptea:
- Vrei și tu?
Nu știm dacă punea această întrebare cuiva anume, din moment ce nu era nimeni prin preajmă, sau se întreba chiar pe sine.
Părinții săi erau cofetari, bunicii, la fel, iar el trebuia să continue tradiția familiei. Numai că, în afară de faptul că-i plăceau dulciurile, Azin habar nu avea cum ar fi putut el să prepare chiar și cea mai pricăjită acadea din câte există. Lui îi plăcea să meargă cu bicicleta, să înalțe zmeie de hârtie colorată, mâinile sale iscusite puteau trage cu praștia după vrăbii, prin livada de lângă casă, dar de făcut savarine și fursecuri nu prea voia să audă.
Cofetăria era pentru el un loc special. Era locul în care se cufunda în vise. Cele mai dulci vise. De cum îi trecea pragul, bunica sa, îl lăsa să-și aleagă ceva dulce. Avea dreptul doar la un singur lucru. Dar, cât de greu te poți hotărî, când vezi rafturile ticsite de inimioare de turtă dulce, de susan caramelizat, de ciocolată cu muuult, muuult lapte, de alune glazurate, de mere îmbrăcate în hăinuțe de fondant, de dropsuri cu miere la mijloc, de toate bunătățile după care îți lasă gura apă. Ronțăind bucățica dulce, stătea pe terasa cu fotolii împletite din nuiele, privind norii cum aleargă pe cerul verii. Bunica îl privea mulțumită cum crește, și, oricât și-ar mai fi dorit el suplimente la porția primită, ea nu se lăsa înduplecată de rugămințile lui.
- Ai să te transformi în purceluș. Dulciurile pot să-ți facă rău, dacă întreci măsura!
Azin se lăsa convins, dar de multe ori punea la cale un plan prin care să dea iama, în depozitul cu dulciuri al familiei.
Trecuseră multe zile din vacanța de vară și Azin era mereu în căutarea unui lucru nou, care să-i alunge plictiseala. Bunica ținea mereu cheile de la cămară la brâu, iar el nu intrase niciodată acolo. Curiozitatea îi dădu ghes, și, într-o zi, când bunica era prinsă cu alte treburi, el șterpeli cheile prinse în inelul violet, de mătase, și coborî speriat treptele, cu pași mici și nesiguri. Aprinse lumina și rafturile înțesate de dulciuri i se arătară în față, în toată splendoarea lor.
Azin rămăsese cu gura căscată, mut de uimire și bucurie. Napolitanele în staniol verde erau preferatele lui. Aveau un gust răcoros de mentă și oricine le cumpăra o dată, nu se mai putea sătura de ele. Apoi urmau păpușile din șerbet. Astea erau preferatele fetițelor. Toate fetițele de pe strada sa își doreau de ziua lor, păpușa de șerbet favorită. Bunica sa muncea ore în șir pentru aceste mici minunății. Ar fi vrut să guste dintr-una, dar știa că erau toate comandate și nu voia să primească o urecheală zdravănă.
În frigorifer stăteau la rând șapte iepurași din cremă de ciocolată și frișcă albă, albă. Azin înghiți în sec, pofta îi dădu ghes și odată se aplecă spre un iepuraș și-l mușcă de ureche.
- Ce aromă plăcută, spuse el cu gura plină și-i mâncă și urechea cealaltă.
Poate nu e chiar atât de rău să mă fac cofetar, gândi el, numai că nu mă prea pricep. Dacă aș avea cât de puțină îndemânare. Să amestec cremele, vanilia și ciocolata. Ar trebui să fiu un mic vrăjitor ca să fac toate acestea. Oare mama, tata, bunicii, cum reușesc? Le-o fi sortit vreo ursitoare la naștere aceste lucruri, iar pe mine m-a scăpat. Rafturile cu ciocolată îi făceau inima să bată mai repede. Își îndesă în buzunare câteva ciocolățele cu cremă de mure, și una cu nuci, și încă una cu stafide. Gata! Ba nu, urmau borcanele cu jeleuri. Atât de vesele și aromate. Preferatele lui erau steluțele și ursuleții de jeleu moale care-ți alintau cerul gurii cu o aromă după care îți dădeau lacrimile de poftă.
Azin mai îndesă și cinci acadele cu gust de struguri în buzunarele doldora, apoi se opri o clipă în fața ursuleților de jeleu. Întinse mâna spre borcanul gigantic și simți cum ursuleți de toate culorile se atingeau de degetele lui. Se jucă preț de câteva clipe prin borcan și, când se hotărî să-și umple pumnii cu bunătățile visate, simți cum de degetele sale se strângea ceva. Parcă îl apăsa, sau îl gâdila. Nu știa exact. Poate fusese vreun șoarece închis în borcan? Nu, sigur nu, chiar el a dat capacul la o parte. Și apoi, șoareci într-un depozit de dulciuri? Niciodată! Atunci? Azin își foi iarăși mâna prin borcan, până alungă senzația aceea stranie, dar nu renunță la gândul de a-și umple pumnul cu gustoșii ursuleți. Respiră adânc și mai încercă o dată. Își simți degetele prinse ca într-un clește. Retrase mâna repede și văzu că de degetul mare se ținea ceva mic și verzui care se chinuia să strige la el. Băiatul crezu că are vedenii. Își privi mâna, cu ochii măriți de frică și văzu că de ea atârna un omuleț verzui, ca de jeleu, dar, care era viu.
- Bună, îi spuse omulețul cu gura până la urechi. Părea că zâmbește, dar
semăna mai degrabă a rânjet.
- Tu cine mai ești? se sperie băiețelul. Semeni cu un marțian. Ești verde. Și ce cauți în borcanul cu ursuleți? Ești un duh rău? Ce vrei de la mine?
Omulețul nu părea să fie prea speriat de tirul întrebărilor și, după ce se așeză pe un raft, la înălțimea băiatului, încercă să-i spună.
- Micuțule Azin, deși sunt atât de mic, sunt cu muuult mai bătrân ca tine. De fapt nu mai știe nimeni câți ani am, și nici nu prea are importanță. Nu sunt un duh rău, nu, se apără omulețul. Și nici marțian. Dar marțieni oare există? glumi omulețul, în timp ce băiatul îl asculta mut de uimire. Eu te-am așteptat, știam că vei veni, când pofta ta a fost pe măsură, ai ajuns cu mâna în borcanul cu dulciuri. Stau închis acolo de ceva timp și supușii mei mă caută cine știe pe unde.
- Dar cine ești? Și cum ai ajuns aici? se bâlbâi băiatul, uitând că timpul trecuse și bunica poate avea nevoie de chei.
-Sunt Jel, Regele Jeleu, prietenul copiilor. Sub podeaua acestei magazii am deschis o fabrică de dulciuri. Toți supușii mei muncesc din zori în seară ca să scoatem cele mai fine dulciuri. Copiii sunt prietenii noștri. Dar am nevoie de ajutorul tău. Doar tu poți să salvezi regatul meu de la pierzanie.
- Eu? întrebă băiatul, făcând ochii mari. Eu sunt mic, nu cred că pot, se scuză el.
- Ba sigur că poți. Vezi tu, într-o zi m-am luat la ceartă cu Regele Halviță, și cearta a durat zile în șir, iar el a dorit să se răzbune.
- Bine, dar ce motiv de ceartă puteți avea voi? Și cine-i regele acesta?
- Acesta este cel mai bun prieten al meu. Sau era, până când a hotărât să se răzbune pe mine și pe regatul meu.
- Dar ce i-ai făcut? Prietenii buni nu se răzbună…
- Când copiii au început să aibă carii, de la halviță, l-am rugat să schimbăm rețeta cu una mai sănătoasă. Atunci m-a acuzat că eu provoc cariile copiilor și a jurat să-mi distrugă regatul.
Omulețul era trist. Oftă prelung.
- Poate că sunteți amândoi vinovați. Și unde locuiește Regele Halviță?
- Nu, eu nu am fost vinovat, foloseam doar lucruri naturale, dar a venit el cu idei și toate s-au schimbat. Regele Halviță locuiește în regatul său, acolo unde totul e dulce și gustos. Dar el a vrut să câștige un loc mai bun ca al meu în inima copiilor, și atunci nu a mai respectat regulile jocului. Furișa în pachețelele de prânz, bucăți mari de halviță, la masa de seară, la fel, și uneori, chiar sub pernă, înainte de a adormi, copiii se delectau cu preagustoasa halviță. Era prea mult. Ursuleții de jeleu ajungeau în mâna copiilor doar când luau note bune și atunci într-o cantitate rezonabilă. Pentru mine era mai importantă sănătatea copiilor decât orgoliul meu.
- Dar există periuța de dinți. Bunica mea oricum nu mă lasă să mănânc multe dulciuri, spuse Azin cu oarecare părere de rău.
- Bunica ta este înțeleaptă. Tu m-ai scos de aici. Acum trebuie să mă ajuți!.
- De ce să te ajut? De unde știu eu că tu ești cel bun? Dacă mă păcălești?
- Am venit aici cu gânduri bune, să completez borcanul cu ursuleți, dar Regele Halviță m-a închis în borcan. Este hain. Dar, pe vremuri avea un suflet atât de bun!
Nu trecu mult timp și pe raftul cu pricina apăru un alt omuleț, mai mare și mai burtos, cu fălcile ca două nuci uriașe. Azin știu că acesta e Regele de care vorbea Jel.
- Hei, salutare amice! Ce vânt te aduce pe la noi?
Omulețul fălcos îi privi cu ciudă și le spuse:
- Eu sunt mărețul Rege Halviță, acesta e regatul meu, voi nu aveți ce căuta pe aici. Voi pune să fiți închiși în camera frigorifică până vă va dispărea zâmbetul de pe față.
- Nu ți-ar strica să fii mai prietenos cu noi! îi spuse Azin, încercând să-i dea un bobârnac încrezutului rege. Aceasta e cofetăria părinților și bunicilor mei. Dacă nu vrei să fii izgonit definitiv din rafturi, învață să te porți cuviincios!
- Cum îndrăznești mucosule? În viața ta ai mâncat doar de două ori halviță, numai la ursuleții de jeleu îți stă gândul, și îndrăznești să-mi vorbești mie așa? Te-nvăț eu minte!
Și regele începu să arunce către ei, fire subțiri de zahăr topit care îi lega aproape fedeleș pe cei doi, iar bulgări mari și lipicioși da halviță zburau către ei din toate părțile.
Azin văzu că atacul nu era o glumă și regele e supărat foc. Se apără cum putu mai bine, pe Omulețul Jel îl puse în buzunarul de la cămașă, să nu se piardă cumva în încăierare, și porni val vârtej către rege.
- Tu nu știi să pierzi Preamărite, i se adresă el Regelui, încercând să-l intimideze. Mie nu-mi place halvița, dar pentru asta nu ar trebui să fiu pus la zid. Frumos ar fi să lași copiii să hotărască ce fel de dulciuri vor și să le respecți alegerea. Dar tu vrei să fii rege cu forța. Nu vei fi niciodată prietenul copiilor! Tu te gândești la tine, doar la tine! Și acesta nu e un lucru bun!
Și atunci Azin, supărat foc, îl înșfăcă pe Rege și-l puse în congelator, ca să-i clănțăne dinții și să se cumințească. De pe raftul din stânga, o acadea, roșie la față ca o zmeură, începu să lăcrimeze, și să-l roage să-l ierte pe Regele Halviță, că nu e chiar așa de hain, și poate avea să se cumințească.
Dar Regele Halviță se uită urât la acadea, încât aceasta roși și mai tare. Atunci interveni o gogoașă burtoasă, răspândind în jur o aromă vanilată, de sărbătoare:
- Noi trebuie să fim prietenii copiilor și nu dușmanii lor! Uitați-vă la voi! Ce purtare urâtă! Copiii care consumă multe dulciuri se transformă în purceluși! Asta vreți? Să aveți niște prieteni care guiță și sunt dolofani ca godacii? Sau ar trebui să-i ajutați să aleagă și să știe adevărul? Dulciurile ar trebui să fie desertul de sărbătoare și nu felul principal la masă. Dar, atât timp cât voi vă veți purta astfel, copiii vor avea de pierdut.
Azin îl scoase pe rege din congelator și acesta se rușină în fața gogoașei cu vanilie. Câtă dreptate avea. Ochii îi sticleau înghețați, așa că nu se vedea că i-au dat lacrimile. Jel spuse atunci:
- Hai să fim iarăși prieteni! Este destul loc pentru toți în cofetărie. Și să-i lăsăm pe copii să aleagă.
Azin își aduse aminte că intrase pe furiș în depozit și se scuză în fața prietenilor săi:
- Eu ar cam trebui să plec! Bunica sigur mă caută! Dar mă bucur că v-am întâlnit! Și că cearta voastră a luat sfârșit!
- Azin tu ne-ai împăcat pe toți iar noi te vom învăța tainele cofetăriei, spuseră Jel și Halviță, într-un glas. Doar trebuie să duci mai departe tradiția familiei!

Întors din cămara cu dulciuri, băiatul o rugă pe bunică să îl lase în cofetărie câteva zile să vadă și el cum e să fii cofetar. Bunica se minună de interesul băiatului apărut din senin, și nu-și mai încăpea în piele de mândrie, atunci când făcea adevărate minuni cu mâinile sale.
Omulețul Jel stătea cel mai adesea în buzunarul de la piept al lui Azin, ca să audă cum vorbesc copiii despre jeleurile sale. Când erau apreciate, se mândrea foarte tare și nu uita să-i șoptească sfaturile de care avea nevoie în meseria de cofetar. Când Azin desfăcea un baton de ciocolată nu uita să-l întrebe pe Jel:
- Vrei și tu?
Știa că Regele Jeleu se dădea în vânt după ciocolata cu mentă și îi oferea cu plăcere câte un pătrățel. Iar Halviță nu mai îndrăzni să se strecoare în pachetul de prânz al copiilor. Aștepta cuminte să fie ales de pe raft, chiar dacă uneori stătea zile întregi.
Astfel, toți copiii aveau dantura sănătoasă și nu s-a transformat, până astăzi, încă nici unul, în purceluș.