Într-una din zilele celui de-al șaptezecilea an de viață, o voce stranie, dogită, de femeie, îi șopti la ureche: "Am venit să te iau".
Moș Mitran înțelese și, ascultător, se îmbăie, își luă hainele cele noi și se întinse în pat, cu mâinile încrucișate pe piept, oarecum neliniștit, dar resemnat.
- Ba nu, Ioane, să nu te duci!... Nu mă lăsa. Ce mă fac eu fără tine?, bocea baba lui, frângându-și, neputincioasă, mâinile.

Nu luă în seamă vorbele prefăcute ale femeii sale. Pe moș Mitran îl frământa un gând ascuns, același gând care nu-i dăduse o clipă pace, care-l chinuise, zi de zi, ceas de ceas, timp de treizeci și ceva de ani: bănuiala că are o nevastă infidelă, dar nedovedită. Revăzu scena deslușit, nevoalată de trecerea anilor.

- Cunosc un astfel de personaj, se bagă Nimeni în discuție, cu glas indiferent. Soțul gelos care își acuză soția că îi este infidelă, în realitate, însă, el este cel care tânjește după infidelitate. Este mai ușor să-i atribui celuilalt infidelitatea ta, zicea Freud, și apoi să te dai rănit de ea, decât să ți-o asumi.

Pe vremea aceea lucra ca strungar la un mic atelier de reparații.
Colegul său, Costică, îl rugase să-i procure un dinam de bicicletă. Făcuse rost de piesă, dar o uitase acasă.
- Mitrane, îmi trebuie, bre, îmi trebuie neapărat!, îi zisese ăla.
- Þine mă, dacă îți trebuie!..., îi zisese, la rândul său, și-i pusese în mână cheia de la casă. Nevastă-mea e la lucru, iar copiii la școală. Intri în curte, câinele te cunoaște, deschizi ușa la casă și-o să vezi, în hol e un pachet, lăsat pe un scaun, îl iei și gata...
- Bine, Mitrane, a zis ăla, care avea și pretenția că este pretinul casei, și s-a dus.

- Ai găsit, mă?, îl întrebase la întoarcerea aceluia.
- M-am descurcat, a zis ăla. Nici n-a fost nevoie să bag cheia în ușă, că s-a și deschis. Pesemne era cineva acasă. Pe cuierul din hol era un palton, o pălărie și, lângă cuier, niște galoși. Iar, din camera bună, se auzea muzică. N-am mai deranjat, mi-am luat hoțește pachetul și dus am fost.
- Probabil, nașu'! Mi-a adus aparatul de radio. L-aveam la reparat, zisese el, atunci, și-și văzuse de treabă.

Când s-a întors de la muncă, a găsit femeia acasă.
- Ce e cu tine, Frosico, așa devreme?, o întrebase el, cu sămânță de vorbă.
De obicei, Eufrosina, nevastă-sa, ajungea acasă cu o jumătate de oră în urma lui. El nu auzise ce-i răspunsese ea atunci, de fapt, nici nu-l interesa.
- Unde e radiou'?, mai întrebase, uitându-se prin încăperi.
- Care radiou?, întrebase, la rândul său, Eufrosina.
- Radiou' nostru de la nașu', de la reparat.
- Păi nu l-a adus.

Atunci a pornit dandanaua:
- Cine a fost aici?
- Cum, cine!
- Cine a fost azi-dimineață, la noi, în casă?
- Nu știu. Cine a fost?
- Nu știi? Te faci că nu știi? Ce, eu n-am fost ispitit de vreun drac de femeie? Ce, eu n-am avut ocazii să fiu cu alta? Lasă că-ți arăt eu!, și se puse cu pumnii pe femeie. Merita. Spune-mi, cu cine ai fost? Al cui a fost paltonul?
- Ce palton, măi omule?
- Paltonul din cuier.
- Să mor dacă știu!
- Da' căciula? Da' galoșii? Ai lipsit de la servici?
- Să mă bată Cel de Sus. Să plesnească ăla care știe ceva, dacă nu ăla care pune pe mine.

De cele mai multe ori, bărbații geloși se manifestă cu violență, cu mânie. Devin furioși și dornici de răzbunare pe rival. Așa a fost și la familia Mitran, la început. Cu timpul, însă, slăbiciunea l-a trădat pe bietul om și a început să se poarte mai degrabă ca o femeie depresivă, plângăcioasă.
„Sunt deprimat. Toată viața m-a chinuit gândul că am fost înșelat de nevastă. Dar am suportat de dragul căsniciei. Așa am deprins eu de la părinți, că mai bine suferi decât să divorțezi”, se despovăra Mitran, uneori, mărturisindu-și gândurile apăsătoare.

A doua zi, cu vânătăi la ochi și cu oasele pisate, Eufrosina se înființase la atelier:
- Bine, mă, Costică, ce mi-ai făcut? Cine a fost, la noi, în casă, ieri de dimineață? Cine?, întrebase printre smiorcăieli.
- Mitrane, măi Mitrane, am glumit, mă! Zău, mâncați-aș sufletul, am glumit! Întreabă-i și pe-ăștia, dăduse îndărăt Costică.
- Așa e. A zis, i-am făcut-o lui Mitran, se tot laudă că el nu e gelos, că are încredere în muiere, acu' să-l văd eu, au confirmat ăia.
Înghițise el versiunea, o acceptase formal, sufletul, însă, i-o refuzase categoric...

-Ioane, nu mă lăsa! Ce mă fac eu fără tine? Ioane!..., îl zgâlțâi bătrâna disperată.
"Femeia, ce ți-e femeia! Cât de prefăcută poate să fie o femeie...", gândi moș Mitran, și încet-încet, deschise, pentru ultima oară ochii, și rosti cu glas stins:
- Frose, spune-mi, să mor liniștit...

Eufrosina Mitran înțelese ce dorea bărbatul său. Să-i pună aceeași întrebare, pe care el i-o pusese de mii, de sute de mii de ori, și la care, de fiecare dată, ea îi răspunsese la fel de sincer: "Nu te-am înșelat, bărbate, nu te-am înșelat niciodată". Dar el n-o crezuse.
Știindu-se sărac cu duhul și urât de mama focului, poate că ar fi fost de bun simț ca el să fi fost mai înțelegător și, într-un fel, să-i ierte Frosei greșeala, de vreme ce nu plecase de la el. Ori, poți ști, poate că n-a vrut-o ăla de nevastă! Și, cum femeia e o fire pragmatică, nu dă pasărea din mână pe cea de pe gard, sau, precum maimuța, nu dă drumul unei crengi până nu prinde alta. Măcar de-ar fi fost sinceră și i-ar fi mărturisit totul! Poate că ar fi iertat-o pentru acel moment de rătăcire.

- Ioane, iartă-mă! Atunci..., am fost cu cineva în casă..., se trezi ea mințind. Iartă-mă!
- Te iert!, șopti moș Mitran, și închise ochii pentru totdeauna, cu mâna pe mâna muncită a Eufrosinei. Iar, pe față, i se putea citi un ciudat sentiment de satisfacție.