Încă de la prima oră a zilei, cu ochii încă peticiți de somn, părintele, Popa, după numele său de familie, goli, pe nerăsuflate, o cană cu vin de buturugă.
La micul dejun, trecu prin gură câteva copane de cocoș, prăpădi patru ouă cu jumări, hăpăi un calup de brânză de oi, apoi mai arestă conținutul, ca de păcură, a încă două căni.
Se duse la biserică, mulțumi lui Dumnezeu pentru noaptea care a trecut și se rugă pentru o nouă zi, petrecută în pace. Zise în grabă, "Binecuvântat este Dumnezeul nostru" și "Pre Născătoarea de Dumnezeu", și, tot în mare grabă, făcu niște gesturi dezordonate ce se vroiau semnul crucii și la care cântărețul răspundea plictisit "Mărește, suflete al meu", apoi dădu cădelnița, de câteva ori, în stânga și în dreapta, de se împrăștiară pe jos cărbuni aprinși și fu cât pe-aci să se provoace un incendiu, și plecă de zor la parastas.

Îmi zice prietenul Nimeni:
- Ehe, lăcomia! Sfântul Ioan Gură de Aur avea o vorbă: "Săracul miluiește și întotdeauna are, bogatul e plin de lăcomie și niciodată nu are". Povestea asta cu popa cel lacom îmi amintește de vizita la mănăstirea Frăsinei. O mănăstire lângă Râmnicu Vâlcea, un adevărat Athos românesc, unde nu se mănâncă niciodată carne în mănăstire și unde nu intră niciodată femei, iar slujba se face numai de la miezul nopții până dimineața. Când am intrat în biserica de aici, părintele ne-a atras atenția că semnul crucii se face cu gest larg, sigur, nu abia schițat și bâlbâit, și ni s-a adresat retoric: “Pe care bomboană o preferi, pe cea mare sau pe cea mică?”, a rostit dânsul, pe un ton ce suna a dojană.

După ce, din trei cuvinte și două mișcări, făcu slujba religioasă întru pomenirea celor defuncți, părintele Popa se așeză la masă. Supse, din capul locului, o sticlă de țuică sfințită, leorpăi două porții de ciorbă cu carne de vițel, sărăci masa de pieptul unui curcan și de un pui în saramură de usturoi, timp în care aspiră, pe țeava gâtului, vreo două kile de vin fără sifon, astfel încât, suficient de aghezmuit, cântă înfierbântat tinerei gazde:
- Hopa, hopa,
să te pupe nen'tu popa!

- La masa de prânz, își amintește Nimeni, la care grăbisem, auzind glasul clopotelor, și după ce ne-am aranjat ținuta, căci în mănăstire le este interzis bărbaților cu bustul gol sau cu cămașa descheiată la piept, am fost invitați, ca toți ceilalți turiști, în sala de mese. După slujba de dinaintea prânzului, ne-am așezat jos pe bancă, la masa călugărilor, care arătau triști, obosiți, sărăcăcios îmbrăcați, cu haine uzate, decolorate de soare și de prea mult spălat și încălțați cu teniși la fel de uzați și chiar rupți la degete. Clerul și ierarhii , evlavioși și solemni, stăteau separat la masa de cinste, cu haine monahale noi și sandale din piele, nepurtate; nu se atingeau de mâncare, priveau doar la farfuriile ce defilau prin fața ochilor, purtate de călugării de serviciu de la bucătărie, cu ciorbiță de teci de fasole verde din grădina mănăstirii și acrită cu borș, apoi cu pilaf și pește uscat și alături cu mămăligă caldă și un pahar cu vin alb, iar ca desert cireșe cu boț de mămăligă rece. M-am gândit atunci la înscrisul de pe unul din pereții interiori ai bisericii: “Călugărule, nu îndestulându-ți pântecele îl supui pe diavolul”.

Timpul trecea repede și plăcut pentru părintele Popa. Se ridică de la masă numai după ce gospodarul cel vârstnic îl invită să plece:
- Gata, părinte, s-a isprăvit cu praznicul. Acum se înserează și avem de potolit animalele la curte.
- Bine, bine, ai grijă de desagii ăia că sunt slabi, sărmanii!
Preanefericitul părinte se despărți de masă cu mare părere de rău. Trimise desagii la preoteasă prin țârcovnic, iar el apucă altă cale: mai avea o bolnavă de împărtășit.
"Trecu cam multișor, se gândi el cu o luciditate confuză. Poate o găsesc pe babă deja moartă, că i-am zis să nu mănânce nimic până ce ajung eu, că nu e bine ca omul să se împărtășească având burta plină".
Și, din senin, se puse pe un râs idiot.
"Baba o fi dat ortul popii, hi, până acum mi-a dat ortu', hi, hi..."
Se împiedică în pulpana epitrahilului.
"Hi, hi, încă nițică răbdare... Că moartă o să tot fii. Auzi, babo, să nu cotești, încă! Auzi? Hi, hi...

Dus pe gânduri, Cineva rostește ca pentru sine:
- Preafericitul Părinte, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, a pus la colț lăcomia, amintind credincioșilor pilda bogatului căruia i-a rodit țarina: "Multa bogăție a acestui om l-a făcut să nu mai gândească rațional, ci în mod pătimaș. Marea recoltă l-a împătimit și mai mult în dorința de a avea bogății. Împătimirea aceasta face ca bogatul să nu mai vadă sensul adevărat al vieții, să nu mai trăiască nimic la nivel spiritual, ci numai material. El este dezumanizat, prin atașarea sa pătimașă față de rosturile limitate și trecătoare. Evanghelia spune: Așa se întâmplă cu cel care se îmbogățește pentru sine și nu se îmbogățește în Dumnezeu", a spus Preafericitul. "A-ți construi fericirea numai pe bunurile materiale este o nebunie", a mai spus Preafericirea Sa.

Apoi, netulburat, amicul Nimeni reia cursul povestirii:
- Nici călugării de la masa lungă, la care fuseserăm așezați și noi, mirenii, nu s-au atins de mâncare, și nici de băutură. Numai cel de lângă mine, care nici el nu-și clintise tacâmul de la locul său de pe masă, dăduse peste cap paharul cu vin de dinaintea lui, apoi mi-a făcut semn discret cu cotul, ca în bancă la școală, și, din priviri, m-a întrebat dacă poate să bea vinul din paharul meu. Am încuviințat prin înclinarea capului și, cu o mișcare fulgerătoare, a schimbat paharul său gol cu paharul meu plin, numai pentru o clipă, apoi l-a ars dintr-o sorbitură.
Ceva mai târziu, la plecarea din mănăstire, pe drumeagul coborâtor, l-am mai văzut pe comeseanul meu călugăr în timp ce bătea de zor cu prăjina un cireș, pe ascuns de privirea mai-marelui mănăstirii. M-a salutat, vesel, cu “Doamne-ajută!”

Când ajunse la casa bolnavei, se înegurase de-a binelea, părintele Popa găsi poarta zăvorâtă. Aruncă obiectele de cult, necesare slujbei, peste gard și se pregăti să-l sară și el. După câteva încercări nereușite, ajunse triumfător în vârful gardului. De acolo fu ușor: se prăvăli în curte precum o buturugă. Nu apucă bine să se ridice de la pământ, că o namilă de câine se repezi asupra lui. Cu o lovitură spectaculoasă de picior, în specificul artelor marțiale, reuși să contracareze atacul furibund, dezlănțuit de forțele malefice împotriva sfinției sale, lăsând, însă, ofrandă câinelui ciobănesc un pantof.
După ce-și vărsă toată răutatea pe nevinovatul pantof, spurcata creatură se lansă într-un nou asalt, hămăind înfiorător.
Preacuviosul se alese din această a doua înfruntare cu felonul serios sfâșiat.
- Piei, drace!, rosti sfinția sa și se închină la repezeală, apoi scuipă în sân.
Culese de pe jos icoana și, la următoarea luptă, o făcu țăndări în capul diavolului.
Dar ți-ai găsit! Fiara diavolească se trase doar puțin înapoi, pentru a-și relua elanul.
Părintele recuperă de jos Sfânta Cruce și, când simți că necuratul se repede, iarăși, cu destulă sălbăticie, rosti: "Iartă-mă, Tu, Doamne!", și-l pocni, cu o uluitoare iuțeală, pe ucigă-l-toaca în plin creștet.
Plesnitura fuse decisivă. Sarsailă se dădu bătut. Schelălăi scurt și subțire, ca ultima potaie, apucă în dinți crucea și dispăru cu ea în fundul curții.
Slujitorul Bisericii recuperă cartea de slujbă din țărână și, epuizat, dar oarecum mai treaz, intră în casă. Avu a se bucura: baba nu murise, dar nici mult nu mai avea.

- Preafericirea Sa a adresat și un îndemn către toții românii: să fie "milostivi" și să fie alături de cei în suferință: "Astăzi, când lumea este foarte săracă, ca urmare a lăcomiei multor bogați, Biserica ne îndeamnă pe toți să fim milostivi, să ajutăm, după posibilitățile noastre, pe cei care sunt în nevoie. Milostenia poate fi materială, hrană, îmbrăcăminte, adăpost, dar și spirituală: o vorbă bună, un cuvânt de mângâiere, un cuvânt de speranță pentru cel dezorientat, o vizită la căpătâiul unui bolnav, o consolare a unei familii îndoliate, ajutorarea unor tineri care învață bine, dar sunt săraci. Există o mulțime de modalități prin care noi putem arăta milostivirea, bunătatea sufletului și dărnicia noastră", a spus Preafericirea Sa.

Părintele Popa scoase din buzunarul pantalonilor o batistă, legată la un colț, în care avea fărâme din Sfânta Împărtășanie. Ceru, apoi, moșului un pahar și o linguriță și se duse la locul de zăcere. Citi, nedeslușit, slujba pentru administrarea cuminecăturii, bolborosi rugăciunea "Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai iertat păcatele lui Petru...", puse în linguriță Sfânta Împărtășanie, puțin vin dintr-o sticlă de-a casei, pe care, apoi, îl bău el până la jumătate, și împărtăși pe bolnavă, căreia îi descleștă greu maxilarele.
Preotul rosti "Mărire Þie, Dumnezeule!" și bolborosi încă o rugăciune. După aceea binecuvântă bolnava și pe moș, zicând:
- Acum, deh, pupați câinele sub coadă, că el a sfărâmat icoana și a furat crucea.

- Sunt de-a dreptul indignat, se zbuciumă Cineva. Nu vedeți? Prea puțin se implică preoții în viața comunității. Ei se întrec în a acumula averi și bunăstare, atât și nimic mai mult. Mai nou, nu vedeți, se ocupă de afaceri, de turism ecumenic, de exploatări de păduri, fânețe, terenuri... Până și tarifele pentru botez, nuntă, înmormântare le-au mărit, fără a se ține cont de sărăcirea populației. Ce să mai vorbim de încredere? Sondajele arată că încrederea în popă este sub cea de pompier…

La sfârșit, părintele se răsti la stăpânul casei:
- Mă, să căutați Sfânta Cruce și să mi-o aduceți la biserică!
- O căutăm părinte, răspunse moșul, cuviincios. Spune-ne numa cât costă slujba.
Popa spuse o cifră.
- Și un kil de țuică pe deasupra, completă el.
- Părinte, nu e prea mult?, se lamentă bătrânul.
- O fi, moșule, nu zic nu. Dar am pus la socoteală și veșmântul pe care mi l-a sfâșiat câinele, plus icoana care era veche și valoroasă. Iar țuica este pentru refacerea puterilor mele duhovnicești, pe care le-am cheltuit în a alunga pe necuratul din curtea voastră.
- Vă aducem banii mâine, din cei strânși pentru înmormântare. Îi dăm coanei preotese. Þuica v-o dăm acușica.
- Facă-se voia Domnului!, exclamă preotul Popa, apoi ieși, cu tot zorul, și, desigur, nerăbdător să ajungă la drum și să gâlgâie sfânta țuică.