Își amintea noaptea de noiembrie cu o claritate dureroasă. Avea șaptesprezece ani și, împreună cu mama lui, fuseseră aruncați în stradă de un proprietar căruia nu-i mai putuseră plăti chiria. Era atât de frig încât nu-și mai simțea degetele de la mâini și la picioare, mamei îi era mai rău. Se sprijinea de el cu toată greutatea și își aminti cum căutase disperat o bancă pe care să se odihnească puțin, măcar câteva minute până când ea va fi în stare să meargă din nou. Fălcile încleștate se dezlipiră cu greu pentru a o convinge să mănânce ceva, pâinea rece și tare nu era deloc apetisantă, dar n-aveau altceva. Își simțea chipul împietrit într-o mască dură și și-ar fi dorit să-i fi putut zâmbi. Dar masca era acolo pentru că nu știa cum să plângă în fața ei, vărsase destule lacrimi pentru amândoi, nu mai avea nevoie de ale lui.
După moartea tatălui pierduseră totul, casa aparținea acum băncii și Petra își imagina cum o altă familie râdea acum între pereții ce-i aparțineau. Care ar fi trebuit să fie ai lui… Familia, care îl susținuse cât timp averea fusese încă o posibilitate îi ignora și se loviseră de uși închise. Furia îi aducea lacrimi reci pe obrajii încremeniți de ură, cum puteau să fie atât de răi? Ce le făcuse el? Se uită cu dragoste la femeia care-l îmbrățișa cu ultimele puteri căutând o fărâmă de căldură, de liniște, și începu să plângă încet știind că nu era în stare să i le ofere așa cum ar fi meritat.
Renunțase la școală pentru a putea munci și o vreme se descurcaseră, din salariile amândorura închiriaseră un mic apartament și, pentru o vreme, lucrurile păruseră a se îndrepta. Prin forțe proprii aveau de gând să renască, să aibă grijă unul de altul și să muncească pentru propria supraviețuire. Apoi se îmbolnăvise și trebuise să renunțe la muncă pentru a o îngriji, uneori respira atât de slab încât fiecare ridicare a pieptului părea să fie ultima. Petra își umplu inima de ură, o furie oarbă pentru toți cei care erau vinovați, aveau să plătească și el avea să râdă pe mormintele lor, chiar de era ultimul lucru pe care-l făcea.
În prima noapte au dormit îmbrățișați pe un peron umbros al gării, asta până când polițiștii nemți deveniră conștienți de prezența lor și-i escortară cu politețe afară. O politețe rece și neprimitoare, întocmai anotimpului ce-și făcea de cap pe străzile pustii ale orașului. Murise în brațele lui, pe o bancă de lemn uzată, decolorată, parcă anume construită pentru a absorbi drame. Își amintea doar cum vântul încetase să mai bată și temperatură căzuse, ochii îl înțepau și avea nevoie de fiecare strop de energie pentru a-i poruncii inimii să bată, nici măcar nu observase când se întâmplase, când mama lui scumpă trecuse de la o femeie blândă, iubitoare și plină de căldură la trupul rece, scăpat de suferințe și lacrimi.
O lăsase acolo, întinsă pe jumătate și simulând atât de bine somnul încât începuse să spere într-o salvare, una care nu mai venise. Alergase după ajutor și ore mai târziu, când reușise să convingă o ambulanță să-l urmeze, nu mai găsiră decât un cadavru pietrificat, medicul îi rupse oasele pentru a o putea întinde pe targă.
Își dorise să moară în acel moment, să fie luat din lumea crudă și meschină ce-i condamnase pe amândoi la moarte, fugise din spital înapoi în parc, sperând că aripa morții mai era încă acolo pentru a-l primi și pe el, n-avea nici un rost să mai lupte, pentru cine?
Dimineața îl găsi pe jumătate degerat, pe aceeași bancă pe care maica lui își dăduse sufletul...