Pe șantier lucrările demaraseră în forță. Existau dovezi ce atestau indubitabil că pe locurile acelea galii avuseseră o tabără din care loveau în scurte raiduri legiunile romane stabilite în Galia. Claudiu căutase încă din prima clipă să fie cât mai aproape de Silvia, mai ales că observase la recepția unde o cunoscuse că persoana lui nu îi era indiferentă. Îl sunase din nou pe D’Agostino și îi ceruse referințe despre ea. Despre viața ei privată. Răsuflase ușurat când prietenul său îi spusese că de la ultima lor convorbire nu apăruse nimic nou în viața ei. Mai mult, D’Agostino îl pusese în gardă că Silvia punea pasiunea ei pentru istorie pe primul plan, considerând că viața nomadă a unui arheolog îl împiedică să se stabilească afectiv într-o altă inimă. Se gândi că nici nu și-ar fi putut dori mai mult decât să fie aici, pe șantier, alături de femeia pe care o visase atât și care acum îl întâmpina dimineață de dimineață cu primii zori. Hotărâse să o abordeze mai serios și, profitând de faptul că profesorul Duchamell lipsea pentru două zile, o invită într-o seară la hanul aflat la răspântia drumului ce ieșea din Gergovia. Silvia acceptă și, când se apropiară de clădirea din piatră buciardată, Claudiu se opri ca vrăjit. Pe frontispicul hanului stătea înscris cu litere scrijelite sub un herb reprezentând un cerb cu coarne rămuroase: „La Vercingetorix, cuceritorul”. Claudiu zâmbi amar, amintindu-și de plăsmuirea onirică, în care stătuse, imaginar, față în față cu neînfricatul rege al galilor și cum încercase să schimbe cursul istoriei sfătuindu-l să nu plece în Alesia. O alee de crini mediteraneeni străjuia intrarea în han. Când intrară în salon, un fum gros de țigară se legăna în vălătuci fusiformi sub acordurile unui acordeon mânuit cu virtuozitate de un bătrân cu o barbă roșcată și cu o privire de vulpe șireată. Privire ce-i mătură pe amândoi, citindu-le parcă până la ultima fascie. Apoi le zâmbi și le făcu din ochi un semn de bun-venit, invitându-i să ia loc. Claudiu privi în jur la fizionomiile ce-i înconjurau. Erau bărbați ce purtau efigii fizionomice ale vechilor luptători gali. Cu fețe aspre, călcate de vânturile mediteraneene. Cu bărbi impozante, brațe puternice ca niște parâme ce așteptau parcă hula din adâncuri pentru a pune în mișcare corabia trupurilor lor pe mări necunoscute, virgine. Pe pereții salonului se aflau halebarde, topoare, sulițe și săbii de oțel, blănuri de animale sălbatice și piei ambrate. De masa lor se apropie hangiul. Un bărbat uriaș, cu părul prins într-o coamă rebelă, trăgând dintr-un ciubuc de antep. Claudiu o privise întrebător pe Silvia, dar ea atrasă parcă de lumea pestriță și un pic sălbatică din jur, îi șopti: „Beau, ce bei și tu!”. Acordeonul încrusta prin aerul filigranat sonuri ce îi duceau pe amândoi cu gândul la vremurile trecute, pline de glorie, ale acelui pământ. Claudiu începu ex abrupto povestirea despre accidentul său. Și, mai ales, despre Livia din vis, cea care azi stătea cu el la masă, purtând un alt nume. Silvia îi zâmbi și, auzind de diagnosticul pe care Frangulea i-l dăduse, acela de „sindrom al sitului”, zâmbi și îi spuse:
- Claudiu, să știi că nu ești singurul care, uneori, datorită imaginației și trăirii în această căutare neistovită a runelor istoriei, ai fost cuprins de acest sindrom...
- Vrei să spui că și tu...? murmură Claudiu, uimit.
- Da, când am lucrat zi și noapte la descoperirea palatului reginei din Sheba, în Etiopia...
- Ce-ai simțit atunci?
- Am simțit că aparțin prin toată fibra ființei mele acelei perioade! Că umori nevăzute îmi asediau trupul și că încetul cu încetul mă transpuneam ca într-o teleportare fără voie pe culoarele palatului reginei, fiind una dintre doamnele suitei sale...
- Extraordinar! Înseamnă că doctorul Frangulea a avut dreptate! Atunci nu ai de ce să râzi de mine când îți spun că am fost acolo...dincolo...alături de o ființă, Livia, de fapt ființa ta, pe care am pierdut-o dureros, răpită de gali...? Ființa ce o zărisem într-un set de fotografii trimise de prietenul D’Agostino de pe șantierul din Pompeii și care mi-a rămas prinsă de suflet ca într-o calcografie veche...
- Claudiu, și eu am simțit pentru tine acel sentiment ce unește ca o punte nevăzută doi oameni. Chiar în seara recepției când ne-am cunoscut...Probabil, că este un semn tainic ce se declanșează atunci când două suflete trebuie să se regăsească sub bura vremii neiertătoare. Dar trebuie să știi că în inima mea doar o ființă își poate construi palatul de cleștar... Și acea ființă este istoria...Am stabilit asta de mult, de mult timp...
Observând umbra de amărăciune de pe chipul lui Claudiu, Silvia îi spuse în șoaptă:
- Istoria nu este însă atât de egoistă ca noi, oamenii, Claudiu! Așa că sunt sigură că mai există un colțișor în inima mea, unde te-ai putea refugia afectiv... Prieteniile au fost întotdeauna mai durabile decât cele mai mari iubiri...Vreau să dansăm...!
Și sub acordurile acelui acordeoan magic Claudiu și Silvia erau din nou unul lângă celălalt, despărțiți doar de o scamă de aer, ca acolo, în Villa Rustica...
Dar Claudiu nu apucă să se bucure prea mult de această clipă de intimitate, căci un bărbat osos, înalt, se opri lângă el și îi ceru voie să danseze cu Silvia. Claudiu acceptă cu inima strânsă și se așeză la masă, suferind ori de câte ori un alt mușteriu al hanului se legăna alături de ea sub acordurile acelei melodii. Căci unul câte unul, parcă atrași ca fluturii de noapte la lumina ademenitoare a unui felinar, bărbații aceia, descendenți ai vajnicilor gali, inundaseră cu pasul lor micul ring de dans. Atunci Claudiu retrăi cu teamă clipe desprinse din lumea în care îl aruncase accidentul. „Dacă acești bărbați mi-o vor răpi din nou pe Silvia? Dacă o voi pierde pentru totdeauna? „ . Cu acest gând se ridică de la masă și prinzând-o de mână îi spuse încet, aproape rugător: „Hai, să plecăm, vrei?”.
Drumul până la șantier l-au parcurs în liniște, fiecare cu gândurile lui. Abia când au fost aproape de tabăra de campare, Claudiu a îndrăznit să-i spună Silviei ceea ce purta în suflet încă din lumea aceea atavică a sindromului său.
- Silvia, cred că în august vom ridica tabăra...Vom pleca fiecare spre cuibul său...Ca două păsări călătoare... Căci, ce suntem noi, arheologii, decât niște păsări călătoare mereu în căutare de alt cuib, niciodată pe deplin al nostru...? Toamna are culori aparte în România... Aș vrea să te invit să cunoști farmecul acestui anotimp alături de mine. Sunt locuri în care sunt sigur că te vei simți ca acasă. Aș vrea să te duc la castrul acela de pe malul Oltului. Acolo de unde a început totul...Accepți?
- Claudiu, vom avea timp în aceste trei luni să ne gândim și la viitor...Să ne cunoaștem mai bine...Nu vreau să-ți promit nimic. Orice promisiune neonorată alterează calitatea noastră de oameni. Și, după cum bine știi, întotdeauna o promisiune neonorată aduce unei alte ființe tristețe și durere... Așa încât să avem răbdare să se decanteze în noi sentimentul prieteniei... Prietenia este singurul astru care nu apune niciodată! Dragostea este întotdeauna asemenea unei cefeide. Strălucește sau pierde din intensitatea lucorii ei când te aștepți mai puțin. Să ne bucurăm acum de Gergovia, de urmele tainice pe care galii lui Vercingetorix le-au lăsat prin pulberea vremii și să visăm la o zi de mâine mai senină, mai pură... Poate, împreună!
În acea seară, Claudiu a adormit cu gândul că, orice am face, orice am dori din prea-plinul inimii, trebuie să pășim împreună cu visele noastre pe sub poarta de aur a destinului. Numai ea va lăsa să treacă visul ce poate deveni realitate...