agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-11 | | Înscris în bibliotecă de Cont șters "Moartea are o mie de chipuri" În memoria lui Ernst Rüben Laguksen, Comandant al Regimentului de blindate finlandeze, Regimentul de Dragoni Nyland. Această carte este dedicată orașului Barcelona, unde am fost înconjurat de o excepțională ospitalitate, și unde au fost scrise cele mai multe dintre cărțile mele. Tragedia soldatului german constă în credința sa că există o motivație rațională pentru continuarea rezistenței și pentru a-și pierde viața. Zile și nopți în șir persistă să facă sacrificii inumane pentru o cauză de mult pierdută. Oberst Garf von Stauffenberg cu puțin timp înaintea execuției sale, la 20 iulie 1944. Pierderea unui picior sau numai a labei piciorului nu este nici pe departe atât de gravă. Noile membre artificiale au articulații care de cele mai multe ori funcționează mai bine decât cele adevărate și dacă faci artrită o poți vindeca cu un bidon de ulei. Porta către Micuțul, 125 de mile la nord de Cercul polar. Porta necheză de plăcere și îi oferă fetei un loc pe banca putredă pe care o ocupăm. Ea râde, sunetul reverberând departe în pădure. Stă în picioare, cu soarele în spate și îi putem vedea silueta. Fusta cenușie de uniformă de vară este confecționată dintr-un material subțire, transparent. Ne-am dori ca ea să stea acolo veșnic. Are părul lung și auriu, ca un lan copt de grâu. Nu știe germana și trebuie să ne facem înțeleși într-un gen ciudat de lingua-franca. Porta vorbește ceva, despre care el spune că e finlandeză, dar fata nu-l înțelege. În râu sar stropi de apă. Sunt ca niște picături mari de ploaie. — Ãia trag întruna, spune Gregor laconic. Pierdere de vreme! — Pierdere de pulbere la distanța asta, replică Bătrânul, aprinzându-și pipa cu capac de argint. — Þâșniturile de apă par să se alerge între ele pe suprafața râului. — Nu vă e frică? întreabă fata-soldat, netezindu-și fusta. — Nu, râde Porta fără să-i pese. Sunt jalnici pistolarii ăștia fanatici! — Nu i-am văzut niciodată trăgând până acum, spune ea întinzându-și gâtul să vadă mai bine. — Ne putem apropia puțin, îi sugerează Porta, ajutând-o pe fată să se ridice. Râdem de ei de-aici! — Poți să-mi faci o fotografie? îl întrebă ea, dându-i un aparat Leica lui Heide. Apoi se instalează în vârful dâmbului. Heide îi face o fotografie, având grijă să includă și toate împroșcăturile de apă provocate de gloanțe în lac. — Hai să facem una cu tine între mine și Micuțul, strigă Porta, cu un zâmbet larg. Ea râde și îi ia pe după umeri. Heide se ghemuiește ca un veritabil fotograf profesionist. Glonțul exploziv îi sfâșie fetei jumătate de față. Carne, sânge și așchii de oase îl împroașcă pe Porta. O ureche smulsă i se bălăbăne pe piept Micuțului, ca o medalie. — Un trăgător de elită, un franctiror blestemat! strigă Micuțul, plângând la pământ alături de Porta. Împing împreună trupul neînsuflețit al fetei în fața lor, să-i protejeze de gloanțe. PODUL — Grupa 2! Gata de deplasare! ordonă Bătrânul și își ia pistolul-mitralieră pe umăr. Arată obosit și descurajat. O barbă sură, nerasă îi acoperă fața. Vechea lui pipă cu capac de argint îi atârnă tristă în colțul gurii. Câțiva se ridică și încep să-și strângă armele și echipamentul. Porta și Micuțul stau jos într-o groapă călduroasă pe care au găsit-o și lasă impresia că nimic din tot ce se întâmplă nu îi privește. — Mi-ați auzit ordinul? strigă Heide insinuant, umflându-și pieptul la nivel de Unteroffizier*. — Iar începe, spune Micuțul furios, arătând cu Mpi-ul său spre Heide. Ce-o să facem cu el? — O să-l împușcăm când vom avea ocazia, decide Porta scurt. — Știi, îl legăm de pod chiar înainte de a apăsa pe nenorocitul ăla de mâner și îl lichidăm, și îl incinerăm, așa, dintr-un foc! sugerează Micuțul încântat. — Porcule, mârâie Heide mânios și se îndepărtează. — Scoateți mâinile din buzunare, loazelor, strigă Bătrânul iritat, îmbrâncindu-l pe Porta. — Ai înțeles totul anapoda. Nu mă mișc un pas până nu-mi beau cafeaua de dimineață, răspunse Porta impasibil. Micuțul începe să se pregătească de fiert. Umple ibricul cu zăpadă și curând se înfiripă un foc plăcut. Fața Bătrânului a căpătat o tentă arămie-roșiatică. — Ce fel de maimuță sifilitică vă mușcă de cur? În cinci secunde să fiți în picioare sau vă fac eu o ceașcă de cafea de-o s-o țineți minte! Își rotește Kalașnikovul, deasupra capului ca pe un ciomag. Porta abia reușește să se ferească în timp ce patul puștii i se îndreaptă în zbor spre cap. — Pe toți dracii, m-ai fi putut lovi! Nu e nevoie să te-apuci să-i bați pe oameni numai pentru că vor și ei o ceașcă de cafea, acolo, la micul dejun! — Cafea! strigă Bătrânul cuprins de furie. Unde crezi că te trezești? Într-o excursie, ca să vezi aurora boreală? — Pă naiba, unde mă trezesc, spune Porta cu încăpățânare. Și, totuși, vreau o cafea! Creierul meu nu începe să funcționeze până nu-mi beau cafeaua! — Are dreptate, admite Micuțul. Păcătoasa asta de armată nu poate face ce poftește cu noi. Avem dreptul la cafea. Așa scrie la regulament. Până și culii cu capetele pline de tărâțe ai lui Ivan primesc cafeaua înainte de a ieși la luptă și a fi împușcați. — Tu! Tu n-ai dreptul nici la un pârț, strigă Bătrânul furios, și dacă nu vă strângeți echipamentul și nu vă dezlipiți rapid cururile de pe pământ vă zbor creierii din căpățânile alea seci! — Fă-o! Isprăvește-o acum! îl îndeamnă Heide cu înverșunare. Porta toarnă apă peste boabele de cafea. O aromă delicioasă se ridică spre vârfurile copacilor. Nările noastre încep să fremete. Curând întreaga grupă stă jos bucurându-se de cafeaua lui Porta. Până și Bătrânul acceptă morocănos cana pe care Micuțul i-o oferă cu grație. — La naiba cu voi toți, mârâie Bătrânul, suflând în cană. Grupa cea mai ticăloșită din toată armata, și a trebuit să-mi revină mie! O adunătură de găozari, asta sunteți! — Nu e deloc gentleman, nu-i așa? remarcă Micuțul către Porta. — E o sulă proletară, asta e, aș zice eu, declară Porta. La fel de util ca o gaură-n cap! Micuțul râde croncănind. E de părere că remarca lui Porta este gluma anului. — Înghiți așa ceva! întreabă Guri, laponul, fața lățindu-i-se într-un rictus tipic rasei lui. — Să fiu al dracului dacă o înghit, strigă Bătrânul cu vehemență. M-ați auzit? Am dat un ordin clar: Grupă, marș! — Nu zbiera atât de tare, îl previne Porta. Vecinii ar putea auzi toată porcăria asta nemțească. E periculos să vorbești nemțește în aceste locuri! — Asta e, răcnește Bătrânul înfuriat la culme, luându-și Mpi-ul de pe umăr. — Trage și ești mort, îl amenință Micuțul, îndreptându-și gura kalașnikovului spre Bătrân. — Lasă omul să-și bea cafeaua în tihnă, zice Porta bosumflat. N-o să fie nici un război până nu-mi clătesc amigdalele! — În curul meu, se dă bătut Bătrânul și-și aruncă căciula de blană departe printre copaci. — Vezi să nu-ți înghețe părul, spuse Micuțul cu o voce prietenoasă. Nu ne-am dotat cu învelitoarea de cap numai pentru paradă, știi! Porta mai face liniștit încă o oală de cafea. De regulă, rația lui pentru micul dejun este de cinci cești. — Spune-mi, zice Bătrânul cu o voce periculos de calmă, cât socotești tu că va mai dura această petrecere cu cafea? — Numai idioții se așteaptă ca oamenii să alerge de colo-colo pe tot mapamondul înainte de a-și bea cafeaua, spune Porta calm, umplând din nou cănile. Bătrânul o acceptă pe a sa cu o scuturare a capului dar sare în sus când Micuțul începe să facă pâine prăjită. — Când ne întoarcem, vă reclam că refuzați să executați ordinele, amenință el, tremurând de furie. — Spune-mi, se întoarce Porta spre Legionar. Ești cel mai vechi membru al acestui club de trăgători. V-au trimis vreodată ăia din legiunea străină să vă fie tăiate gâturile de mahomedani fără o ceașcă de cafea în burtă? — Non, mon ami, nu-mi amintesc să se fi întâmplat, răspunde Legionarul, deplin conștient că n-ar fi diplomatic și înțelept, ci ar produce probleme incalculabile dacă ar face altceva decât să fie de acord cu Porta în privința cafelei la micul dejun. Bătrânul își pierde răbdarea, azvârle cana și-i zboară cu un șut pâinea prăjită din mână Micuțului. — În picioare! Sus! Acum! — Nu te purta așa cu mâncarea bună, îl dojenește Porta. De unde știi cât de repede ți se va face foame! — Am mai spus-o și o spun din nou. Nu e un gentleman, oftează Micuțul, strângând cu răbdare pâinea de pe jos. — Fii atent că ți se ridică tensiunea, îl sfătuiește Porta. Îți scurtezi viața dacă te ambalezi atâta! La puțin timp după acest episod ne deplasăm pe drumul nostru, alunecând și căzând din loc în loc pe pantele abrupte. La vremea cinei ajungem la șoseaua ce duce la portul fără ghețuri, o bucată de drum spre nord. Puțin spre est se află o cale ferată cunoscută, construită cu prețul vieții a mii și mii de prizonieri. Se zvonește că este construită pe oase de oameni. Stăm culcați în zăpadă și privim coloanele nesfârșite de transport rulând pe lângă poziția noastră. — Adunarea pe. drum, ordonă Bătrânul. Urmați-mă în șir câte unul! Dacă suntem somați nu răspunde nimeni, decât aceia dintre noi care vorbesc fluent rusa. Restul sunteți pur și simplu surzi și muți. — Merde aux veux[1]! Să sperăm că Ivan nu ne miroase, mormăie Legionarul neliniștit. Pare că se face mai mic. — Cristosul mă-si! șuieră Westphalianul ursuz. E ultima dată când mai merg într-o incursiune în spatele liniilor vecinilor. Îndată ce ne întoarcem o să-mi trag un glonț în picior. — O să te coste tărtăcuța dacă te descoperă, spune Porta cu un zâmbet sarcastic. Puțin la nord-est de Glenegorsk găsim primul dintre podurile mascate. Patru trenuri lungi de marfă sunt oprite pe linii camuflate în așteptarea drumului liber și la câțiva kilometri în urmă mai așteaptă un al cincilea. Pregătim explozivul la liziera pădurii. Avem cinci sănii încărcate cu noile bombe Lewis, cu care abia începusem să fim aprovizionați. Porta și cu mine suntem primii de santinelă. Puțin ne pasă. Oricum nu putem dormi, suntem plini de pilule energizante. Rușii le numesc prișok porak. O asemenea pilulă poate să-l țină treaz pe cineva timp de o săptămână și poate salva viața oamenilor care lucrează în spatele liniilor inamice. — Þi-ai pierdut mințile, omule, protestez eu când Porta își aprinde o țigară. Poți fi văzut până la Murmansk! — Nu te pișa pe tine fiule, îndrugă Porta. Armata Roșie scânteiază toată noaptea! De ce n-aș face-o și eu? — E vina ta dacă o mierlim! — N-o s-o simți deloc! spune Porta dur, trăgând un fum lung din țigară. A doua zi dis-de-dimineață îl ascultăm pe Heide, expertul nostru în explozivi. Stă în picioare pe un trunchi de copac pentru a ne cuprinde cu privirea pe toți. — Ascultați-mă, și ascultați-mă bine, găozarilor, strigă el. După cum puteți vedea cu toții, ceea ce am în mână pare o bucată de cauciuc și puteți face aproape orice doriți cu ea fără să se întâmple nimic. Aruncați-o în foc și ce obțineți este o masă vâscoasă, lipicioasă. Seamănă cu o gumă mestecată, dar nu e. Rahatul ăsta constă dintr-un sfert de termit, amestecat cu oxid metalic și din trei pătrimi de exploziv plastic. — Ce-i aia plastic? întreabă Micuțul absent. — Nu-i treaba ta, să știi. Tot ce trebuie să știi tu, e că se numește plastic. Heide ne arată un tub de cupru. — Acesta este un tub de cupru și aluminiu, care conține un detonator. — Ce e aia detonator? întreabă Micuțul, ridicând mâna ca un elev... — Nici asta nu-i treaba ta, a naibii să fie ea, i-o tăie Heide. Tot ce trebuie tu să știi este că se numește detonator. Și nu mă mai întrerupe cu întrebări tembele! Vă spun tot ce trebuie să știți și asta e suficient. După cum puteți vedea pe tub, sunt opt semne și ele reprezintă opt intervale diferite de timp, încât să putem decide când să facă bang-bang. Intervalul cel mai redus este de două minute și n-aș sfătui pe nimeni să-l folosească. Cel mai mare este de două ore. Tubul însuși — îl ridică cu mândrie, de parcă el însuși l-ar fi inventat — conține un component de mercur. Rupi cu dinții în dreptul acestei fante mici de sticlă, acidul dinăuntru curge și dizolvă plomba care ține percutorul în poziție. Percutorul se declanșează și amorsează bomba. Procesul a început. — Și apoi face BANG, fir-ar a dracului, exclamă Micuțul cu un rânjet larg. — Idiotule, mârâie Heide iritat. Sfârșește-o cu întreruperile! Nu-ți dai seama că sunt un Unteroffizier și superiorul tău? — Dacă ai fi fost la cavalerie ai fi fost Unterwachtmeister și dacă ai fi fost în Regimentul Alpin ai fi fost Oberjäger. Ai fi putut fi de asemenea — dacă, adică, ai fi fost la parașutiști, ca Gregor, aici prezent... — Când procesul de detonare a început, continuă Heide cu un aer superior, se degajă o căldură imensă și aceasta aprinde masa explozivului de plastic. — Și face BANG! spune Micuțul radios. Heide îi aruncă o privire ucigătoare. — Toate metalele cunoscute, chiar și oțelul cel mai greu, se topesc în câteva secunde. Fără acest mic dispozitiv ingenios numit detonator te poți juca cum vrei cu plasticul. Nu se întâmplă nimic, decât că ți se lipesc degetele. Poți sări în foc cu buzunarele pline de plastic. Nu explodezi! Pune-l sub un ciocan, cu abur. Nici o problemă! Însă îndată ce detonatorul e amorsat trebuie să fii atent! Să fugi cât te țin picioarele pentru a scăpa cu viață. Cum ai rupt sticla cu dinții, ia-o la picior! Să fie o distanță de cel puțin cincizeci de metri între tine și centrul exploziei. Dacă vă prinde în acest perimetru vă vor atârna bojocii din cur și din gât. În ceea ce mă privește aș prefera șaizeci de metri. Când ne-au făcut demonstrația asta la Depozitul de Muniții al Armatei din Bamberg, au pierdut doi experți pirotehniști. Au crezut că e de joacă cu bombele Lewis. — Bamberg! Cunosc locul, strigă Micuțul fericit. Acolo aruncam în aer trenuri și camioane cu un material al naibii căruia îi ziceau TNT (trinitrotoluen)! Vreo doi din ăștia amărâți, piro, s-au dus și ei acolo sus. Unul dintre ei era în pat când s-a întâmplat. S-a dovedit că un măgar nenorocit de Gefreiter îi băgase o porție de încărcătură sub pat și l-a trimis în Împărăția Cerului, care va veni pe această cale: — Șefii de echipe la mine, ordonă brusc Bătrânul. — Pace vouă, spune Micuțul ironic, pescuind o țigară de foi enormă din cutia măștii de gaze. Totdeauna fumează țigări de foi. Le socotește grozave. Echipei noastre i-a revenit misiunea să supravegheze podul de la nord de Pulosero. Fuseseră plantați arbori pentru camuflare și treaba se executase atât de bine, încât îl descoperim abia cu câțiva metri înainte de a da de el. Este un pod enorm de cale ferată. Primisem misiunea să aruncăm în aer poduri și diguri pe tot parcursul până la Pitkul. Un tronson de aproape o sută cincizeci de kilometri. Asta ar fi trebuit să scoată din funcțiune drumurile ferate și cele mai importante comunicații rutiere pentru o perioadă considerabilă de timp. — Oare o să ni se dea o permisie după asta să mergem și noi acasă și să aruncăm o geană pe Reeperbahn? visează Micuțul cu ochii scăldați în lacrimi de poftă. — Puțin o să le pese de noi și ne vor trimite într-o nouă misiune, fără să ne acorde nici șansa de a face o saună, apreciază Barcelona pesimist. — Trebuia să fi fost finlandez, spune Porta categoric. Ei sunt tratați ca oamenii. — Nu privi partea sumbră, strigă Gregor optimist. Sigur ne vor atârna niște medalii pentru asta. Lui Gregor îi place "salata de fructe", ca și lui Heide de altfel. — Pe Alah, tot ce îmi doresc este o permisie medicală și un somn bun într-un pat curat de spital, oftează Legionarul a lehamite. — Să fii mulțumit dacă ajungi acasă viu, îl povățuiește Bătrânul pe un ton sec. — Pot să fiu, zbiară Micuțul. Hai să le facem odată de petrecanie podurilor ăstora și să ne amuzăm puțin pe seama războiului ăsta blestemat. Ne împărțim explozivii. Ranițele noastre speciale sunt pline ochi. Ne luăm la revedere unul de la altul înainte de a ne risipi în tăcere în deșertul alb de nea și de a ne înfunda în pădure, la liziera îndepărtată a lacurilor înghețate. Echipa noastră înconjoară albia râului și continuă de-a lungul drumului ce duce spre nord. Suntem interceptați de mai multe ori de șoferi și santinele care, din cauza uniformelor noastre, ne iau drept trupe de securitate. Micuțul e aproape să ne piardă când strigă Arschloch[2], după un camion rusesc, care ne împroașcă cu zăpadă. La podul de pe șosea, la sud de Lapland, ne luăm rămas bun de la echipa Legionarului. — Faceți treaba bine de data asta, îi îndeamnă Micuțul patern. Să explodeze dintr-un singur bang prelung, fiilor, căci altfel nu se va întâmpla nimic cu blestematul ăsta de pod. Dacă aș fi fost în locul vostru l-aș fi rugat pe Micuțul să facă treaba asta pentru voi! — Merde, nu ești tu singurul care să știi cum se aruncă lucrurile în aer, îi răspunde Legionarul și dispare în fruntea echipei sale. — Podurile sunt printre obiectivele cele mai dificile de explodat, îi spune Micuțul lui Porta. Dacă dozarea încărcăturii nu e corectă, nici un milion de bombe Lewis nu e suficient. — Ai grijă să n-o faci de oaie într-o bună zi, îi spune Gregor cu țâfnă. Are o aversiune neurotică față de orice se poate numi explozibil. — Nu se va întâmpla niciodată, se dă mare Micuțul. Când un pod se ia în bețe cu mine, păi podul e ăla care cade-n cur, să fiu al dracului. După câteva ore ajungem la podul nostru. Micuțul dă un ocol bătând cu palma apreciativ transversalele enorme de oțel. — Să fim iubiți de Domnul, dar spuneți, nu e un pod minunat? rânjește el. Un tren de marfă lung de un kilometru, tocmai îl traversează huruind. Un soldat în șubă ne face semn cu mâna dintr-un vagon de frâne. — Băiatul ăla nu știe ce noroc a dat peste el că a prins trenul ăsta, rostește Porta meditativ. De următorul se va alege dracu! Podul se dovedește a fi mai dificil decât ne așteptasem. E incredibil de anevoios să te cațeri pe betonul neted ca gheața și când nu există nimic de ce să te agăți, numai gheață și beton zgrunțuros, care îți sfâșie mâinile. Micuțul face urât, ca un nebun, de fiecare dată când scapă în jos și alunecă pe gheața râului, caraghios. — Cine naiba e idiotul care nu s-a gândit că vom avea nevoie de gheare la picioare? înjură Porta cu năduf în timp ce cade înapoi pentru a douăzecea oară. Când ajungem în cele din urmă sus, după mai multe ore de efort, dăm peste un nou obstacol care ne descurajează. Stăm în tăcere și ne holbăm la colacii oribili de sârmă ghimpată cu care sunt înconjurați de mai multe ori suporții de la mal ai podului, pentru a împiedica accesul la părțile sale cele mai vulnerabile. — Christoase, fiul iudaic al Dumnezeului german, exclamă Porta, asta ne-ar mai lipsi acum, să cădem într-o capcană, că bombele Lewis, ale lor și ale noastre, ne vor scoate din uniforme mai repede decât ne-a băgat în ele Hitler! — Mămăliga mă-si, n-o să mai rămână nici un nasture pe noi, mormăie Micuțul privind intens sub sârma ghimpată. — Ei bine, cu Binecuvântata Fecioară și cu buna tehnologie germană de partea noastră, probabil că o să ne descurcăm, spune Porta filozofic. — Dac-ar fi să atingem vreo chestie sau alta fără să ne dăm seama, zice Micuțul, o să sărim în aer pe de-a moaca! — Puțin curaj, strâmbă din nas Gregor. — Þineți-vă bine de pălării, îi avertizează Porta și începe să taie sârma. Primele fire ruginite ne lovesc peste față, Porta obosește repede și îi întinde cleștele Micuțului, care se năpustește asupra sârmei ca un buldozer. — La dracu, fii atent neghiobule, îl previne Gregor înspăimântat. Tai cumva vreo sârmă care nu trebuia și am încurcat-o cu toții! — Aici e o nenorocită de mină, strigă Micuțul uluit, aplecându-se. Apropie mina spre el cu precauție. Sunt și fire pe aici, continuă el, arătând spre un mănunchi de cabluri cenușii care trec pe sub mină. — Fii atent, fii atent, strigă Porta nervos. Las-o unde e și desfă-i calota! Noi coborâm în timp ce tu o dezamorsezi. Nu-i nevoie să ne omoare pe toți! Imperturbabil, Micuțul începe să dezamorseze monstrul, deșurubează detonatorul și-i dă drumul, acesta rămânând agățat printre noi. Ne e atât de frică, încât abia respirăm. — Fii mai atent, ce naiba, îi strigă Porta Micuțului, care a mai găsit trei mine de un tip pe care nu-l mai văzusem înainte. — Uite aici! țipă Micuțul captivat. Au o chestie micuță care se poate îndoi! — Christoase, n-o îndoi! răcnește Porta cuprins de frică. E nenorocitul de detonator! — Și ce vrei să fac cu el? întreabă Micuțul indiferent. Să-l iau în dinți! — Lasă-l așa, pentru Dumnezeu, geme Gregor, înnebunit de spaimă. — Nu pot să tai sârma mai departe fără să explodeze chestia! explică Micuțul pipăind cu precauție mina cea mai apropiată. — Nu are nici o clapă roșie într-o parte? întreabă Porta, ajungând de-a binelea jos, în spatele unui pilon masiv de beton. Un tren de marfă duduie peste pod. Amuțim cu toții în timp ce trece pe deasupra noastră. — Ei drăcia dracului, plouă, spuse Micuțul cu un aer surprins, după ce a trecut trenul. — Unul dintre băieții vecinului s-a pișat pe tine, strigă Porta convulsionat de râs. — O să-l strâng de gât pe nenorocit, vociferează Micuțul, amenințând cu pumnul trenul care vuia în depărtare. Nimeni nu scapă cu una, cu două, dacă se pișă pe mine! Put acum ca o latrină din spatele casei. A mai rămas, comuniștilor, să vă și căcați și în capul meu păduchios! — O să poți să te speli când ne întoarcem, rânjește Porta. Mai bine să te atingă niște căcat decât un șrapnel! Vezi dacă minele alea ticăloase au un buton roșu într-o parte! — Există o clapetă roșie, afirmă Micuțul, și încă una mare. Toată istoria revoluției socialiste e scrisă pe ea. — Ce scrie? întreabă Porta. — N-au început să-mi plătească încă bani ca translator de rusă, spuse Micuțul insolent. — Acum s-o luăm ușurel cu ea și să vedem ce se întâmplă, zice Porta. Apasă pe clapeta roșie și în același timp ține pârghia. Dacă pârghia se deplasează, atunci sare în aer! — Foarte interesant, zbiară Micuțul, vocea răsunându-i sub pod. — Nebun ca un blestemat de iepure în călduri, mormăie Gregor resemnat, intrând mai adânc în zăpadă. — Nu-i nevoie să te adăpostești, îl consolează Porta. Suntem destul de în siguranță aici jos. De obicei minele explodează în sus! — Dar Micuțul? întreb eu cu inocență. — Va muri pentru onoarea Marii Germanii și numele lui va fi gravat pe monumentul eroilor din fața cazărmii, declamă Porta cu fatalism. — Am împins-o înăuntru, zbiară Micuțul impasibil. Și mai departe? — Îndoai-o spre interior, dar încet! Dacă începe să fâsâie, sari aici la noi, dar mișcă, odată, dacă nu te-ai plictisit să mai trăiești! — E moartă ca o lindină, răspunde Micuțul. Dar cred că s-ar putea și să facă doar pe moarta. — Acum deschide capacul, explică Porta. Vâră-ți mâna în gaură, pipăie după un dispozitiv pătrat și trage-l în jos. — Am rezolvat-o, spune Micuțul pe un ton satisfăcut, azvârlind mina peste margine. Potrivesc rapid și restul, ca un turc în călduri care regulează o herghelie de fetișcane! — Fii atent, îl previne Porta, ai grijă și ține pârghia aia strâns! Dacă îi dai drumul, e ultima mină cu care mai ai de-a face! — Mai așteaptă puțin înainte să te caci pe tine, se fălește Micuțul, sigur pe el. N-am ratat încă nici una. E în regulă și poți veni sus acum! — Vezi unde tai acum, îi spune Porta. Se poate să se fi încurcat vreun fir în sârmă și vai de curul nostru dacă-l tai! Plasăm detonatoarele dezarmate sub cilindrii mari de oțel. Porta e de părere că nu pot fi prea periculoase acolo. Ne croim încet drum prin sârmă la traversele de susținere, având grijă să nu declanșăm vreo mină. Asud de spaimă, în ciuda frigului arctic. Sunt la fel de înfricoșat ca și Gregor. În timpul multelor ore cât am lucrat sub pod, pe deasupra noastră au trecut nenumărate trenuri. Ne ținem prelatele deasupra capetelor pentru a evita o experiență ca a Micuțului. După ce am terminat, în fine, cu sârma ghimpată, începe treaba serioasă — să aducem explozivul de la sănii acolo sus. Mi-a revenit sarcina cea mai păcătoasă, să car bombele Lewis de la sănii până la piciorul pilonilor. După aproape două ore de cărat sunt atât de epuizat, încât cad în zăpadă și refuz să mai continui fără o pauză. Brațele și spinarea mă dor atât de tare încât sunt gata să țip de durere la cea mai mică mișcare. Porta și Micuțul s-au angajat într-o dispută înverșunată, și anume care dintre ei să pună explozibilul. — Dacă luăm fiecare câte un pilon, o să meargă mai repede, spune Micuțul, care e ahtiat să pună mâna pe bombele Lewis. — Faci cum îți spun, closet ambulant! zbiară Porta aruncând cu o cheie de buloane după el. — Nu ești mai mare-n grad ca mine, turbează Micuțul. Un Obergefreiter este un Obergefreiter și nici Dumnezeu, nici Dracul nu-i poate spune vreunuia ca el ce să facă. Unde naiba am ajunge, te întreb, dacă orice nenorocit de Obergefreiter s-ar apuca să le dea ordine altor Obergefreiteri? — Am urmat Școala militară de muniții și explozibili din Bamberg! se cocoșește Porta, în timp ce tu te pișai în țărână la Școala de manutanță a Armatei, învățând cum să strici varza murată! Până și tu ar trebui să fii în stare să accepți că în meseria asta eu sunt șeful! — M-ai făcut praf, răspunde Micuțul cu pizmă. Ca și cum eu n-aș fi fost la Bamberg. Mi-au dat chiar o medalie pentru sârguință deosebită, care a costat viața a doi instructori! După încă multă ceartă și sfadă, cad de acord să-și împartă munca între ei. Micuțul găsește o cale inteligentă de a fixa bombele de piloni, astfel încât să nu cadă. Însă lucrul cel mai important e conectarea lor cum se cuvine. E noapte târziu și abia am terminat o latură a podului. Dar Porta își cere cina. — Þi s-a urcat prostia de la cur până la creier, strigă Gregor isterizat. E sinucidere curată să te așezi la masă în locul ăsta, chiar sub podul lui Ivan! — L-ar lovi damblaua dacă ne-ar găsi aici, nu-i așa? rânjește Micuțul nepăsător. Însă Porta își cere cu încăpățânare cina la care are dreptul după regulament. În timp ce mâncăm, patrule de securitate NKVD trec pe deasupra capetelor noastre. Sunt atât de aproape încât le-am putea atinge ridicând numai mâinile și strecurându-le printre scândurile podului. Pentru a ajunge în partea cealaltă a podului, facem un tur de forță extrem de periculos și în mai multe rânduri suntem pe punctul de a cădea. Când ajungem, mai avem de tăiat o mulțime din sârma aia ghimpată blestemată. Aruncăm explozivii de la o bază la alta a fiecărui pilon. Amorsele sunt cele mai periculoase, o lovitură le poate declanșa. Dacă ne-ar scăpa vreuna, patrulele de securitate s-ar năpusti într-o clipă asupra noastră, și nu ne facem nici o iluzie în privința tratamentului care ni l-ar aplica. — Te pricepi destul de bine la astea, îl laudă Porta pe Micuț, bătându-l ușor cu mâna pe spate. — Cât timp ținem lupul departe de casă, rânjește Micuțul cu plăcere, încercuind cea mai apropiată bază de beton cu bombe Lewis. Se balansează sub pod cu agilitatea unei maimuțe, pentru a lega strâns sistemul de fire. Mă apucă amețeala numai când mă uit la el. — Cum dracu face el asta? mormăie Gregor nervos. — Pentru numele Sfintei Agnes, nu-l întreba, îl avertizează Porta. L-ar putea face să cadă. Nici nu-și dă seama ce al naibii de periculos este! Un zgomot slab ne face să ridicăm ochii. Trei militari NKVD trec pe pod, pe deasupra capetelor noastre. Se aude clănțănitul de avertizare al automatelor. — Adolf ar trebui să facă o încercare! zbiară Micuțul subit, vocea răsunându-i prin tăcere. Îmi smulg automatul de pe umăr și țintesc spre patrula de securitate de pe pod. Un tren vine cu un zgomot asurzitor din depărtare. Detunătura salvei este înecată de zgomot. Trei bărbați în mantale de blană se răstoarnă peste balustrada joasă a podului și se învârtesc în cădere, ajungând printre blocurile de gheață, jos, departe. Porta se uită cu precauție în sus printre două vagoane de dormit. Din fericire n-au fost decât trei militari. Cu un scrâșnet de oțel pe oțel, trenul traversează podul. — De ce tragi? strigă Micuțul cuprins de uimire, privind pe după un pilon de beton. Vrei să ne sperii de moarte pe toți, asta vrei? — Pentru că nu poți tu să-ți ții fleanca aia mare, nenorocită, hamburgheză, răspunde Porta cu dușmănie. Nu ți-am spus să nu vorbești nemțește prin părțile astea? Făcându-ne semnele luminoase între noi, reușim să mușcăm capsulele de sticlă și să le deschidem în același moment, asigurând sincronizarea exploziilor. Lucrul acesta e foarte important în cazul unui pod de felul ăsta. Altminteri se va rupe numai în anumite puncte și inginerii ruși le pot repara cu ușurință. Porta este ultimul care pleacă de la pod. Trage după el un fir de sârmă subțire și după cotul râului o conectează la generatorul pe care Micuțul îl poartă în spate. Ne plasăm și noi la o distanță de protecție față de pod, pe partea cealaltă a lacului. Micuțul învârte nebunește de mâner, ca să producă curenții de inducție necesar exploziei, în timp ce Gregor se uită la ampermetrul care ne arată când avem suficient curent la dispoziție. Micuțul își trage puțin sufletul după activitatea intensă și își aprinde un trabuc. Un asemenea moment solemn, după el, se cinstește cu o țigară de foi. Cu expresia unui preot aruncând țărână peste rămășițele unui mareșal căzut la datorie, trage plonjorul în poziție de declanșare și scoate un chicotit din burtă. — Þineți-vă bine de pălării, băieți, e gata de drum, spune el solemn, mângâind ușor cu palma cutia generatorului. — Să nu apeși până nu-ți spun eu, îi atrage atenția Porta nervos. Întâi amorsa trebuie să pornească prima, altfel nu se va întâmpla nimic cu podul ăsta afurisit! — Christosul mă-si! țipă Micuțul îngrozit, asta ar fi ca și cum ai merge la cinematograf și ai descoperi că un ovrei și-a băgat coada în filmul ăla nenorocit. — Se poate întâmpla, spune Porta cu seriozitate. Mi s-a întâmplat mie odată la Berlin. — Nu vă fie teamă, ne asigură Micuțul. N-am întâlnit încă un pod să nu-i pot veni de hac! Și bagatela asta de podeț n-o să fie primul! — Podeț, zici? întreabă Gregor cu mirare. E cel mai mare pod pe care l-am văzut vreodată! — Clătește-ți deci ochii cât mai ai ocazia, râde Micuțul hârâit. Câteva minute încă și nu vei mai avea de ce să te minunezi! Un tren de marfă tras de două locomotive mari rulează lent spre podul minat. Un steguleț roșu flutură la fiecare al doilea vagon. — Sfântă Agnes, mamă vitregă a lui Dumnezeu, strigă Porta cu ochii cât cepele. Un tren cu muniții! — Și uite și autocisternele pline ochi cu petrol, strigă Micuțul arătând spre șosea unde un șir lung de camioane înaintează paralel cu linia ferată. — Þineți-vă bine, le spune Porta cu îngrijorare, sau riscăm să zburăm în aer cu tot cu podul ăsta blestemat! — Sper să nu observe că detonatoarele au început să fâsâie, spune Gregor misterios, privind coloana de autocisterne cu petrol lungă de un kilometru prin binoclu. Să ne aibă în pază Dumnezeu pe toți, e benzină suficientă aici pentru o armată întreagă! — Curaj, îl liniștește Micuțul pe un ton patern. Vor zbura pe Calea Lactee și se vor uita aici jos la noi înainte de a mai avea timp să se întrebe ceva. — Tontule, ar fi trebuit să legăm detonatoarele mai din scurt, spune Porta cu supărare în glas. Nu trebuie să dai crezare la tot ce-ți îndrugă tâmpiții ăia de la Bamberg. Știm mai mult decât vor învăța ei vreodată. — Ca și despre Crăciun, nu-i așa? Când tragi cu ochiul prin gaura cheii să vezi pomul de Crăciun pe care l-a șterpelit taică-tău și încerci să descoperi care sunt cadourile pe care le-au cumpărat părinții în rate, spune Micuțul cu o expresie de fericire pe figură. — Dacă nu sare în aer, Curtea marțială ne paște, spune Gregor misterios, ducându-și din nou binoclul la ochi. — Iar dacă sare, râde Porta larg, și ne prinde Ivan, o să avem un alt fel de Curte marțială! — O, nu vă mai gândiți atât de mult, spune Micuțul cu optimism. Orice-ai face, în armată te pot încălța cu ceva! Curțile marțiale sunt oricând la dispoziție, așteptându-și clienții! Cu un zgomot asemănător unui tunet îndepărtat, trenul huruie peste pod și de la celălalt capăt alt tren începe să ruleze spre el. — Păcat, numai vagoane goale, oftează Micuțul bosumflat. Câteva flăcări izbucnesc la ambele capete ale podului. — Focoasele au pornit, strigă Porta holbându-se cu speranță la podul lung. Micuțul se lasă pe generator cu toată greutatea. O fantastică limbă de foc, galben-roșiatică, țâșnește spre cer și se lățește într-un nor ca o ciupercă gigantică. Podul se ridică pe toată lungimea lui, spre norii negri amenințători. Ambele trenuri de marfă se duc și ele cu el, fără ca măcar vreun vagon să se răstoarne. Apoi totul se desface în milioane de bucăți. Un set de boghiuri se prăbușesc la câțiva metri de noi. Cisternele se deplasează atât de aproape, una în spatele celeilalte, încât n-au nici o posibilitate să întoarcă. Sunt aruncate în aer în vârtejuri și șuvoaie de petrol în flăcări se revarsă peste lacul înghețat. Cisternele masive sunt azvârlite în toate părțile, ca niște jucării. Petrolul țâșnește pretutindeni, născând noi focuri strălucitoare, roșietice. Apoi, puțin cu întârziere, suflul exploziei ne izbește cu o forță teribilă. Sunt azvârlit la mai mulți metri depărtare pe gheață. Însă totul se petrece atât de iute încât nici nu am măcar timp să-mi fie frică. Cu cutia și cablurile smulse pe care le târăște după el, Micuțul zboară glonț peste lac și dispare printre copacii din depărtare. Porta este catapultat în aer într-o volută, se răsucește de mai multe ori și aterizează într-un morman uriaș de zăpadă. Gregor a dispărut complet. Îl găsim departe, în viroagă, între doi copaci contorsionați de furtună. Avem mult de furcă până să-l scoatem de acolo. "Sfântă Barbara", strigă Porta. Bombele astea Lewis fac într-adevăr o treabă bună! — O să ne smulgă boașele din rădăcină, dacă pun mâna pe noi, ne prezice Gregor amenințător, examinând alarmat împrejurimile. — Ivan are alte lucruri la care să se gândească acum, decât să ne caute pe noi, spune Porta cu optimism. Asta o să-i învețe minte să-și mai conducă prăpăditele alea de camioane cu luminile complet aprinse, de parcă noi n-am exista! — Acum știu și ei, în orice caz, că e război, nu glumă, spune Micuțul cu un rânjet satisfăcut. — Să mergem, mai bine, spune Porta hotărât. Mai sunt numai câteva ore până la locul de întâlnire și ăia nu ne așteaptă la infinit. Nu-mi prea surâde ideea ca noi patru să fim obligați să ajungem la ai noștri pe cont propriu! Când sosim îi găsim pe toți acolo, dar misiunea nu a fost îndeplinită fără pierderi serioase. Oamenii din Grupa I au căzut într-o ambuscadă înainte de a ajunge la obiectiv. Au fost executați pe loc și cadavrele lor părăsite în zăpadă, hrană pentru lupi. Grupa nr. 2, cea a Bătrânului, a pierdut nouă oameni. Au mai rămas numai cinci din grupa a 3-a. Restul au fost uciși pentru că explozibilii s-au declanșat prematur. — S-a ales praful de ei, explică un Gefreiter cu gesturi expresive. — Ați făcut un zgomot îngrozitor, voi ăștia, spuse Westphalianul. Ce naiba a fost, de fapt? — Am luat cu noi și câteva tone din muniția lor când am făcut treaba, răspunse Porta țanțoș. — Și nici nu v-ați rănit măcar? întreabă Barcelona cu uimire. — Numai în sentimente, răspunde Micuțul laconic. Leutenantul Blücher a dispărut fără urmă, împreună cu cea mai mare parte din grupa a 4-a. Numai opt oameni se mai întorc la punctul de întâlnire, și sunt atât de șocați încât nu putem obține vreo explicație clară de la ei. Îngăimă ceva despre securiști și tortură, și probabil că vor eșua în vreunul din spitalele de psihiatrie ale Armatei, când ne vom întoarce. Maladia bizară care-i apucă pe soldații angajați în luptele de gherilă din spatele liniilor inamice îi apucase și pe ei. Stăm îngropați într-o cazemată de zăpadă, timp de trei zile, așteptând ca activitatea rușilor să se mai domolească, înainte de a ne deplasa mai departe. În câteva rânduri le auzim schiurile scârțâind pe zăpadă, nu foarte departe de unde stăm în așteptare. Nu putem dormi nici unul. Pilulele energizante își fac efectul. Porta încearcă să ne scurteze așteptarea, spunându-ne povestea unui Gefreiter pe care-l întâlnise cândva la Școala de Muniții și Explozivi din Bamberg. — Era un tip cam nebun din Dresda, începe el. Tot atât de nebun ca și rusul ăla de la Harkov care a trecut la noi, și a mâncat postav, de parc-ar fi fost un fel de molie. Acest Gefreiter din Dresda era un mâncător de sticlă profesionist. Cum vedea o oglindă sau orice gen de pahar scump, îl înhăța și îl mânca. Foarte curând n-a mai rămas nici o oglindă în companie, gefreiterul mâncător de sticlă din Dresda le halise pe toate. Celelalte companii aveau obiceiul să vină pe la noi în fiecare seară cu oglinzi și alte obiecte de sticlă și el le mânca una după alta. Trebuiau, desigur, să plătească ceva ca să-l vadă făcând așa ceva. Eu eram casierul. După puțin timp a halit toate oglinzile din regiment, una câte una, pe toate. Prețul oglinzilor crescuse considerabil. Am rezolvat penuria de oglinzi șterpelind oglinzi din oraș și, nu peste multă vreme, nu mai rămăsese nici o oglindă în tot orașul Bamberg. Cazul a ajuns, bineînțeles, la Kripo. La început au râs de el și au vrut să știe cine ar putea fi atât de nebun încât să șterpelească oglinzi, și l-au băgat la zdup pe tipul care a raportat. Dar când au descoperit că și toate oglinzile lor au dispărut, au schimbat imediat foaia. Curând după asta a făcut picioare oglinda Gauleiterului, după aceea cea a Generalului Comandant. Devenise o afacere strașnică, și aș fi putut s-o duc tot așa cât am stat la Bamberg, dacă nebunul ăla de Gefreiter mâncător de sticlă n-ar fi cerut să fie mutat la KDF, în interes de serviciu. Idiotul căzuse în mania grandorii și se autoconvinsese că era un artist și că Adolf ar putea fi interesat să-l vadă mâncând oglinzi. Directorul departamentului de divertisment al Armatei din Bamberg, un preot, l-a dat pe ușă afară cât ai clipi din ochi. "Să mănânci sticlă nu este artă", a țipat acesta după el, destul de surescitat, "O să mai auzi tu despre asta, Gefreiter!" Copoii l-au înhățat în aceeași seară. Avusese grijă preotul. Sigur că am întreprins demersuri pentru a-l scoate de acolo, băiatul era o comoară. Însă din păcate s-a spânzurat în celulă. Ultimele sale cuvinte erau scrise pe zid: "A mânca sticlă este artă! Heil Hitler!" — Am cunoscut cândva un individ care avea obiceiul să mănânce lame de ras și să le scoată pe partea cealaltă în mici bare de oțel, povestește Micuțul. Și le vindea bețivilor de pe Reeperbahn! Devreme, într-o dimineață cenușie, ajungem la ai noștri. Cei morți în urma bombardamentului din timpul nopții zac încă prin preajmă. Rușii bombardaseră zona aproape treizeci de minute, ca răzbunare, când și-au dat seama că reușim să le străpungem din nou liniile. Suntem culeși de niște camioane mai târziu, după-amiază, și descărcați atât de adânc în spatele frontului încât mai auzim artileria doar ca un zvon în depărtare. Însă timp de mai multe zile avem o stare stranie, tot mai umblăm de colo-colo și ne îndreptăm Mpi-urile spre orice persoană ne iese-n cale, strigând: — Stoi! Una peste alta, nu mai avem altceva în cap decât pârâiturile Mpi-urilor și fâșâitul cuțitelor de luptă, dar după mai multe runde de saună și puțină distracție cu fetele în uniformă, starea asta dispare treptat. Numai grupa a 4-a nu reușește să se descotorosească de boală, ba dimpotrivă, le e atât de rău încât suntem obligați să-i legăm cu propriile centuri până ce vor putea fi luați și duși la psihiatrie. Nu-i mai vedem niciodată. Când vine vremea să ne regrupăm și găurile din unitate au fost completate cu noi oameni, suntem aproape deplin restabiliți și eliberați de frica permanentă de a fi uciși oriunde ne-am duce. Când aceia care acționând de bună credință își ridică glasul împotriva domniei teroarei și sunt trimiși în lagărele de concentrare și stigmatizați drept calomniatori, atunci ceva trebuie să fie putred în esența acestei mișcări. General-colonel von Fritsh. 6 iunie. 1936 În timpul deplasării înapoi la tabăra din pădure, Micuțul stă cu capul scos pe fereastră tot drumul pentru ca vântul să-i răcorească găurile căpătate pe față în urma unei lupte înverșunate catch-catch, de trei ore, cu o finlandeză uriașă. Premiul dacă o învingeai era de 1 500 de mărci finlandeze și douăsprezece sticle de vodcă. — Sunt ca și ale noastre, a spus Micuțul când a plonjat în ring. La început femeia i-a smuls cu dinții jumătate din nas și i l-a mestecat așa cum mestecă câinele un cârnat. Apoi Micuțul și-a pierdut o parte din urechea stângă. Cum încă nu se dădu bătut, muierea i-a rupt trei degete de la mâna dreaptă și i-a sfâșiat degetul mic de la stânga. Nu s-a dat bătut până ce ea n-a început să-i zdrobească fuduliile. Pe când erau duși amândoi la sanatoriul de campanie, ne întrebam de ce femeia mergea de-a-ndărătelea. Am descoperit mai târziu că Micuțul îi răsucise ambele picioare. Sus, în camion, câțiva soldați foarte ciudați, pe care am fost trimiși să-i luăm, țipă și fac tărăboi. Vorbesc de parcă ar avea un cartof încins în gură. Nici unul nu poartă însemnele gradului. Fac parte dintr-un batalion de fortificații cu un număr mare și nu au arme la ei. Când le mai aruncăm câte o vorbă râd de parcă am fi spus ceva caraghios. Bătrânul este primul care descoperă că sunt debili mintal. Înainte de începerea marii ofensive sunt constrânși să intre într-un câmp minat, sub comanda unor indivizi de la SS Dirlewanger, pentru a-l face să explodeze. În 1940 armata franceză a folosit porci în acest scop. Dar, în conformitate cu noile legi germane privind puritatea rasială, orice material uman inutil trebuie eliminat. Și astfel, personalul batalionului 999 de fortificații a conceput această soluție, valorificând, întrucâtva, pe cei cu deficiențe, mintale, decât să-i trimită pur și simplu la Giessen unde să fie uciși cu o injecție. Un mod de a rezolva lucrurile care a primit numele destul de elegant de "eutanasie". GRUPUL DE LUPTÃ Copacii trosnesc de frig. Viscolul spulberă zăpada pufoasă în fețele noastre biciuite de ger. Nu ne imaginasem vreodată că ar putea fi atât de frig. Ne-am transformat în carne congelată ambulantă. Oasele ne pârâie prin trup și carnea ne atârnă în fâșii. Părți de corp și măruntaie de om însângerate atârnă bălăbănindu-se în tufișurile acoperite de omăt. O mitralieră calibrul 42 scoate moarte pe gura țevii iar mortierele grele își scuipă grenadele care cad cu un sunet sec, de bufnitură în apă, o căprioară cade din cer cu picioarele rășchirate în sus. Þipă sfâșietor în cădere, se izbește de zăpada înghețată bocnă și se face țăndări într-o ploaie de stropi de sânge și măruntaie. Doi ofițeri ruși în mantale îmblănite ies clătinându-se din tufișuri. Cine pe cine sprijină, este imposibil de spus. Râd de se prăpădesc. Sunt nebuni? Sau nebuni de băutură? Unul și-a pierdut căciula de blană. Părul lui roșu, tuns scurt, i se ițește în afară ca părul porcului. Gerul îi săpase găuri adânci pe față. Legionarul îndreaptă mitraliera spre cei doi ofițeri. Dârele trasoarelor li se înfig în burtă. Cei doi, ținându-se încă pe după umeri, cad în zăpada care se înroșește imediat. Râsetele lor nebunești se pierd într-o rafală lungă, mortală. O orgă stalinistă urlă și țiuie. Rachetele smulg copacii din rădăcini iar zăpada clocotește ca un terci de ovăz. Un fum otrăvitor roșu-cenușiu înaintează în valuri aproape de sol. Unii dintre noi își pun măștile de gaze. Fumul ne arde plămânii. De ce una din părți n-ar începe să folosească gaze? Toți am primit proiectile cu gaze și noi nu ni le-am adus pe ale noastre, numai de distracție, nu-i așa? Îmi caut masca de gaze și apoi îmi amintesc că am aruncat-o cu mult timp în urmă. Săculețul în care stătea e plin acum cu tot felul de alte lucruri, dar nu mai are masca de gaze. E un loc bun de păstrat țigările la uscat. Nu sunt singurul care își caută în zadar masca de gaze. Fumul se dispersează pretutindeni, ascunzând totul. Nu putem distinge nici o țintă, dar continuăm să tragem până ce armele ni se încing la roșu. O sanie blindată trece în goană pe lângă noi, ca o stafie scuipând limbi lungi de foc prin armătura din față. E atât de aproape de noi încât n-ar fi nevoie decât să întindem mâna pentru a-i putea atinge lanțurile antiderapante care bat cu zgomot. Porta aruncă o mină sub turelă. Prin chepeng zboară resturi de oameni. O flamă uriașă galben-roșiatică țâșnește spre cer și un val de dogoare ne învăluie ca o pătură caldă. — Fir-ar să fie! murmură Porta dezgustat, aruncând un braț smuls într-o parte. Oțelul se ciocnește de oțel și pământul înghețat pârâie și geme. O duhoare grețoasă de sânge și motorină încinsă ne învăluie. Auzim țipete bestiale și din pădure se năpustește o hoardă de soldați. Automatele clănțăne până ce încărcătoarele se golesc, apoi lupta continuă cu pumnale de atac, baionete și cazmale de infanterie bine ascuțite. Lupta este atât de încrâncenată în această ciocnire infernală corp la corp, încât nimănui nu mai are timp să-i fie frică de moarte. Ochii mă ustură, durerea mă străpunge în inimă ca o baionetă. Mâinile mi se lipesc de-atâta sânge. Manevrez cazmaua ca pe-o măciucă. Mai presus de orice trebuie să-i țin la distanță. Un aruncător de flăcări șuieră. Miroase a carne arsă și a petrol încins. E Porta. Micuțul duce containerul plin. Iarăși și iarăși flacăra oribilă șuieră peste zăpadă. Corpurile oamenilor ard, copacii ard, până și zăpada parcă a luat foc. Dracul însuși ar înțepeni de spaimă dacă ar vedea un aruncător de flăcări în acțiune, ar fi un rafinament chiar și pentru focurile Gheenei. Focul ți se împroașcă în ochi. Fețele oamenilor sunt zdrobite precum cojile de ou. Trupurile sunt azvârlite în aer spre cerul arctic și cad înapoi în zăpadă. Morții sunt din nou uciși și răsuciși, la infinit. Un bombardier Rata iese zbârnâind din nori și pică precum o cometă drept în pământ. Explodează ca o bubuitură uriașă aurie. Aurora boreală străfulgeră cerul de la un capăt la altul, ca o mare sălbatică și nebună de văpăi. Pământul este ca o zahana imensă și pute ca o latrină în clocot. Simt o lovitură în umăr, înșfac mitraliera și mă năpustesc, gâfâind și tușind. Heide, care se află aproape în urma mea, se poticnește și se duce de-a berbeleacul pe o pantă. Un automat răpăie o rafală lungă, dușmănoasă. Desfac crăcana mitralierei, mă trântesc la pământ în spatele ei și-mi fixez patul în umăr, Heide ghidează banda lungă cu cartușe. Îi zăresc. Mitraliera răpăie și cartușele trasoare lasă dâre printre copaci. O făptură albă își aruncă mâinile în sus. Un țipăt prelung de jale. O grenadă de mână se rostogolește prin aer, o bufnitură surdă și totul reintră în liniște. — Să mergem, mârâie Heide. A și luat-o din loc. Înfășor banda cu cartușe în jurul culatei, arunc mitraliera pe umăr și mă reped după el. Nu vreau să rămân singur. — Așteaptă-mă, țip eu. — Puțin îmi pasă de tine, strigă el, fără să slăbească pasul. Nimic nu-i mai rău decât o retragere. Alergi să-ți salvezi viața, cu moartea pe urmele tale. Porta mă ajunge din urmă, mă depășește într-o trombă de zăpadă. Micuțul vine și el după noi, luptându-se din răsputeri cu cele două containere grele și cu aruncătoare de flăcări în spinare. Își ține cu o mână melonul cenușiu deschis. Mă prăbușesc, mă ghemuiesc în zăpadă. Pentru o clipă mă las purtat într-un vis de spaimă. — Sus cu tine, răcnește Gregor, sau îți dau un șut în cur de ajungi până-n împărăția cerului. Furia îmi dă putere, mă ridic în picioare și înaintez clătinându-mă prin zăpada mare. Înapoi, în inima pădurii, ne strângem și formăm un grup de luptă. Un amestec straniu de toate soiurile de regimente : trăgători fără arme, tanchiști fără tancuri, bucătari, sanitari, șoferi și chiar doi marinari, o adunătură pestriță. Un Oberst de infanterie, pe care nu-l mai văzusem niciodată, preia comanda. Are un monoclu înfipt bine într-un ochi. Știe ce vrea. — Să ieșim de-aici cât putem mai repede, spune Barcelona, împingând un alt încărcător în Mpi-ul său. Adunătura asta pute a eroi și a Valhalla[3]! — Unde dracu o fi Ivan? întreabă Porta surprins, aruncând o ocheadă peste un parapet mare de zăpadă. În cursul nopții săpăm și construim cuiburi pentru mitraliere, din blocuri de zăpadă. Facem un foc și încălzim pietre plate. Le legăm în jurul închizătorilor mitralierelor, împreună cu efecte de flanelă. Viața la Cercul Polar ne-a învățat o mulțime de lucruri pe care ei nici nu se gândiseră să ni le spună la pregătirea militară. Înainte de a termina construirea pozițiilor suntem obligați să ne retragem din nou. Avem peste trei sute de răniți cu noi. Nu dispunem de nimic cu care să-i ajutăm, toate trusele de prim-ajutor au fost de mult consumate și folosim ca bandaje zdrențe murdare din uniforme. O duhoare de putrefacție se ridică din aceste cadavre vii. Își întind spre noi brațele scheletice și stăruie să primească ajutor, unii ne imploră să le dăm o armă pentru a-și pune capăt durerilor chinuitoare. Alții zac în tăcere și ne privesc cu ochii care cerșesc îndurare. — Nu ne părăsiți, camarade, murmură un Feldwebel muribund, când trec pe lângă el cu mitraliera pe umăr. — Nu ne lăsați pradă rușilor, geme un altul. Privesc fix înainte, nu mă uit la ei. Din fericire infirmierii vin și-i ridică pe grămezile de crengi care le servesc drept pat. Îi luăm cu noi așa cum a ordonat Oberstul, Nimeni nu trebuie părăsit. Confecționăm sănii din trunchiuri subțiri de copaci și-i culcăm pe răniți pe ele. Când mor îi abandonăm și mergem mai departe. După patru zile ajungem la două dealuri care arată ciudat, având forma unor căpățâni de zahăr. S-a făcut atât de frig încât nasurile ni se astupă de gheață iar lacrimile ni se transformă în țurțuri. Metalul se sfărâmă ca sticla, iar pomii crapă cu un trosnet adânc. Gregor își privește nasul. S-a trezit cu el în palmă. Își pipăie gaura din față. Se uită stupefiat la nasul din mână. — Ce dracu, se vaită el și începe să țipe. Își aruncă nasul și Mpi-ul. Numai Heide, supra-soldatul, își păstrează calmul. Cu iuțeala fulgerului îl ia pe Gregor în spate. Legionarul a ridicat nasul de jos. — Þine-l, mârâie Heide. Trebuie să-l coasem la loc! — Merită? rânjește Porta, oricum nu era un nas frumos! Fără să ia în seamă ce mai bolborosea Gregor, Heide îi coase nasul la loc, ia un bandaj plin de sânge de pe un rănit și i-l leagă strâns în jurul capului. — N-ar fi mai bine să-l coși dublu, să nu și-l mai poată smulge iarăși? îi sugerează Micuțul, întinzându-i un ghem de ață groasă. Gregor se văicărește și geme. În ciuda efectului anestezic al frigului, durerea trebuie să fie totuși teribilă. Heide nu este chiar un specialist în chirurgie estetică. Acul pe care-l folosește îi fusese dat de un chirurg veterinar care cârpise cu el caii. — Chiulangiule, îl dojenește el și-l trage de nas pentru a se convinge că e bine prins. — Poate să-i cadă puța cuiva din cauza gerului? întreabă Micuțul cu îngrijorare. — Se poate, zâmbește Porta. Institutul Militar de Științe din Leipzig a întocmit statistici în materie, care grăiesc că treizeci și doi la sută din toți soldații expuși condițiilor arctice se întorc acasă fără membru. — Christoase Atotputernic, fiul Dumnezeului german, se vaită Micuțul. Și ce-o să le spui târfelor când te duci pe Reeperbahn fără puță? — Oricum n-ai avea nici un viitor ca proxenet, dacă urșii polari și-ar pregăti o masă bună din bătrâna ta puță, zâmbește Barcelona. Un Feldwebel înalt se ridică pe neașteptate din patul său de ramuri, își sfâșie bandajele îmbibate de sânge de pe el și, înainte ca cineva să-și dea seama ce se întâmplă, se năpustește pe lacul înghețat. Câțiva sanitari se reped după el, dar acesta dispare în ceață. Nebunia lui e contagioasă și, la puțin timp, încă doi răniți se duc pe același drum. Oberstul se înfurie. Ordonă să se facă de pază lângă răniți. Lucrurile încep, într-adevăr, să se înrăutățească, atunci când o santinelă cade adormită cu Mpi-ul pe genunchi. Un Unterscharführer SS rănit se târăște fără zgomot și pune mâna pe automatul Schmeisser. O ploaie de gloanțe îi împroașcă pe răniți, care se zvârcolesc în disperare pe paturile lor de crengi. Ochii îi ard ca un nebun și a făcut spume în jurul gurii căscate. După ce-a golit încărcătorul, îi zdrobește țeasta santinelei și îl atacă pe rănitul cel mai apropiat cu patul armei. Legionarul este primul care ajunge la fața locului. Aruncă cu pumnalul maur, care îi străpunge gâtul dementului. Cu un horcăit de moarte, Unterscharführerul SS se prăbușește la pământ. Iadul se dezlănțuie în igluul împroșcat de sânge. Pe răniți îi apucă amocul. Un Leutenant de infanterie își face harakiri cu baioneta. Intestinele i se revarsă în mâini. Un artilerist îl apucă pe Porta de gât și încearcă să-l stranguleze. Răsună un foc de armă. Artileristul cade pe spate. La scurt timp după cele petrecute, alte lucruri ne dau bătaie de cap. Rușii lansează un atac sub acoperirea unui foc puternic de mortiere. Atacul durează numai câteva ore, apoi zăpada îi învăluie din nou și dispar în ea ca niște fantome. Moartea e atât de aproape de noi încât simțim că ne-a și prins în gheare. Ni se dă rachiu, un dop de sticlă de apă, plin, la fiecare. Grupa a 2-a primește o jumătate de dop în plus. — Știi ce e cu chestia asta, rânjește Porta prevestind a moarte. Nu-ți dau ei o rație de rachiu de ochii tăi frumoși. Faimoasa băutură de ultimul drum, asta e! Dă rachiul pe gât dintr-un foc. — Pișat pentru eroi, rânjește și Micuțul, câteva halbe de bere pișwasser și mă duc și obțin Crucea Cavalerilor cu zarzavaturi și un cuțit de masă[4]. — Nom de Dieu, eventual o cruce de lemn, surâde Legionarul, oferindu-i Micuțului rația lui de rachiu. E musulman și nu atinge băuturi spirtoase. Bătrânul mormăie ceva, încercând să-și reaprindă pipa cu capac de argint. — C'est la guerre, oftează Legionarul, răsucindu-și puțină mahorcă într-o bucățică de hârtie de biblie și obținând un fel de țigară. — Dă-ne și nouă un fum, se roagă Micuțul. Legionarul îi întinde țigara în tăcere. În tot cursul nopții ne croim drum luptându-ne din greu cu un viscol cumplit. Zăpada se învârtejește în jurul nostru, atât de deasă încât abia îl poți vedea pe cel ce merge înaintea ta. Înseamnă că rușii vor avea de furcă să ne găsească. Din când în când îi auzim în spate. — Sunt atât de siguri în privința noastră, maimuțele astea roșii, încât nici nu se mai sinchisesc să se ascundă, spune Porta cu amărăciune. — Mai crede cineva de-aici în Victoria Finală? întreabă Micuțul cu un rânjet larg. — Numai Adolf și fidelul său Unteroffizier, Julius Heide, râde Porta ca un berlinez sadea. — De ce am mers noi totuși la război? întreabă Micuțul, cu un aer de om surprins. — Ca Adolf să poată fi cu adevărat un mare luptător, răspunde Porta. Toți mizerabilii care s-au cățărat în vârful piramidei au nevoie de un război ca să nu mai fie dați uitării. — Ascultă-mă! se aude vocea lui Heide din spatele perdelei de zăpadă. Aia îi spânzură pe defetiști! — Și pe avortonii scrântiți la cap ca tine îi pun în cuști, strigă Micuțul cu asprime în glas. Târziu, a doua zi, Oberstul dă ordin să facem o haltă. Pur și simplu grupul de luptă nu mai este capabil să meargă mai departe. Mulți au fost abandonați în urmă, în zăpadă, să moară înghețați. Rațiile ni s-au isprăvit, puțini numai, ca Porta, mai au câteva coji de pâine. Toți mestecă la o coajă înghețată, rămasă dintr-o franzelă finlandeză. — Vă e foame? întreabă el, vârându-și ultima bucățică în gură. — Porc ticălos, mârâie Bătrânul. — Mai are cineva un strop de vodcă? se roagă Gregor. Fața i s-a învinețit și i s-a umflat enorm după chirurgia lui Heide. — Þi-ai pierdut și mintea aia nenorocită, așa-i, nu numai râtul? îi strigă Micuțul batjocoritor. — Vodcă! rostește Porta. A trecut atâta amar de vreme de când n-am mai băut o picătură din pișatul ăla rusesc, de i-am uitat și gustul. — Aș fi în stare să mănânc și o târfă scoasă la reformă din Valencia, afirmă Barcelona. N-am mai fost atât de flămând de pe timpul când eram închis într-un lagăr din Spania. Porta și Legionarul încep să dezbată câte boabe de ienupăr trebuie puse la un sos cu carne de vânat. — Șase, cred, spune Porta, as în materie. — Impossible, ripostează Legionarul, dar fă cum poftești. Dacă pui șase boabe, nici n-ar trebui să-mi bat capul să mai gust sosul. O să pută până la Dumnezeu! E important de asemenea, să se folosească o oală adecvată, continuă el. Dacă vrei să obții un sos veritabil pentru carne de vânat nu poți folosi orice vas obișnuit. — Într-adevăr, ar trebui folosit un vas vechi, e de acord Porta. Și cele mai bune sunt din aramă. Când eram la Napoli, am pus mâna pe o oală în care bucătarul șef al lui Iulius Cesar pregătea buillabaisse pentru spaghetele împăratului. — Fă o excursie la Marsilia și gustă din regina supelor: Germany à l'Oseille, îi sugerează Legionarul. În continuare aș propune Pigeon à la Moscovite cu Champignons Polonaise și Salade Béatrice. — Am luat masa o dată cu un tip care, Doamne scapă-ne, a uitat să-și pună trufe în Perigourdin, spune Porta. Locuia la Gendarmenmarkt și își sărbătorea eliberarea din închisoarea Moabit. Ne așteptam de fapt să vedem o epavă de om. Stătuse cinci ani la închisoare, așa că nu te puteai aștepta la altceva, nu-i așa? Unii ies complet zdrobiți și pentru totdeauna, după o scurtă repriză "la pârnaie", însă tipul ăsta era cât se putea de bine dispus și atât de sănătos, încât părea aproape o indecență. Dar lucrul cel mai penibil pe care-l poate face cineva este să întârzie la masă. Aia nu mai e masă când trebuie să-i dai zor cu supa și peștele, pentru a ajunge în timp la celelalte mizerii. — Ați mâncat pește albastru la tavă, cu Sauce Bearnaise? îi întrerupe Gregor. E pur și simplu divin. Mie și generalului ne-a plăcut la nebunie. Era felul nostru preferat după o bătălie deosebit de sângeroasă. — Nădăjduiesc să ne găsim prin preajma acestui lac, când începe sezonul icrelor de heringi, spune Porta, plin de speranță. — Când ajungem acasă, zise Micuțul (prin "acasă" are în vedere liniile germane), o să "organizez" o gâscă, o s-o umplu cu prune uscate și mere și o să o mănânc eu pe toată. — Aș prefera un curcan, spune Barcelona. E mai mare! — Nu mai pot să suport, fir-ar să fie, strigă Porta cu disperare, sărind în picioare. Hei, Micuțule, pune mâna pe meliță și umple-ți buzunarele cu grenade. — Unde mergem? întreabă Micuțul pregătindu-și Mpi-ul cu zgomot, — Trecem dincolo să citim meniul vecinilor, răspunde Porta, atârnându-și kalașnikovul pe umăr. — Vrei să iau un sac? îl întrebă Micuțul pe un ton optimist. — Nu, are Ivan saci destui, consideră Porta. — Cine nu-și asumă riscul să facă rost de haleală este un idiot patentat, gâlgâie Micuțul, chicotind parcă din burtă. — O să vă împuște, îi avertizează Bătrânul. — Sunteți niște proști, replică Micuțul cu nepăsare. Noi vom fi cu împușcatul! — Așteptăm cu nerăbdare să ne înfruptăm puțintel din adevărata ospitalitate rusească, pentru care li s-a dus buhul, adaugă Porta în timp ce dispare în zăpadă cu un râs scurt. — Într-o bună zi n-o să se mai întoarcă, bodogăne Bătrânul pesimist. Trec mai multe ore fără nici un sunet, decât vâjâitul viforniței arctice. O rafală dușmănoasă, ticălos de lungă, rupe tăcerea. — Un Schmeisser, spune Bătrânul, ridicându-și privirea. Curând după aceea se aude zgomotul a trei grenade de mână care explodează, și o serie de rachete semnalizatoare produc o lumină albă strălucitoare deasupra terenului. — S-au întâlnit cu vecinii, spune Gregor șoptit, cuprins de groază. — Dacă se termină cu bine, spune Bătrânul îngrijorat, să-i ia dracu pe maniacii ăștia doi. — Ar trebui să-i raportezi, zice Heide. E un act grav de indisciplină. Inamicul îl va putea folosi ca propagandă. Parcă și văd titlul din Pravda: SOLDAÞII GERMANI MOR DE FOAME Misiuni sinucigașe fură pâine de la Armata Roșie! Simțim flama din gura unei arme grele lăsată la nivelul solului. Urmează țipete puternice și un șir lung de explozii. Câteva Maxim-uri latră supărate. O tăcere lungă se așterne peste deșertul de zăpadă, până și viforul glacial se domolește. Ai sentimentul că parcă întreaga regiune polară își trage sufletul adânc și se pregătește pentru ceva cu totul special. O explozie colosală — care pare a nu se mai termina niciodată — sparge liniștea nopții. — Ai grijă de noi, Doamne, gâfâie Barcelona șocat, mai mult ca sigur că au confundat depozitul de muniții cu bucătăria. — Alarmă, alarmă, zbiară isteric santinelele noastre, convinse că e pe cale de a se declanșa un atac. O limbă gigantică de foc se ridică în partea de nord-est, față de locul unde ne aflăm, iar pământul se cutremură într-o explozie lungă care se propagă în valuri. Un grup de ofițeri, în frunte cu Oberstul, ies în grabă dintr-un iglu. — Ce naiba fac rușii? întreabă Oberstul enervat. S-ar putea să se lupte între ei? Se întoarce spre un maior de infanterie. E cineva dintr-ai noștri acolo? — Nu, Herr Oberst, acest grup de luptă nu are nici un fel de contact cu inamicul. Oberstul Frick își îndeasă și mai tare monoclul în ochi și îl săgetează pe maior. — Știi că asta e realitatea sau pur și simplu crezi că e așa? Maiorul se simte evident jenat și trebuie să admită că de fapt știe foarte puține despre ceea ce se întâmplă în cadrul grupului. Este ofițer de transmisiuni și n-a făcut niciodată parte dintr-o unitate de luptă. Un șir lung de explozii și o rafală de mitralieră care mușcă îi poartă privirea de jur împrejur spre nord-est, unde limbi ascuțite de flăcări pot fi văzute pe fundalul norilor împurpurați. — E sigur vreo drăcovenie, mormăie Oberstul.. Aflați despre ce este vorba. — Da, Herr Oberst, răspunde maiorul ghinionist, fără să aibă nici cea mai mică idee despre ceea ce trebuie să afle. După câteva minute îi pasează sarcina unui Hauptmann. — Vreau o situație clară despre ce se întâmplă! M-ai înțeles, Her Hauptmann? Se petrece o drăcovenie blestemată! Hauptmannul dispare în spatele unui pâlc de pomi, unde dă peste un Leutnant. — Se petrece o drăcovenie, mă înțelegi? zbiară el către Leutnant. Am nevoie de raportul tău, aici, în zece minute. Cineva îl sâcâie pe inamic! Leutnantul o ia agale pe poteca îngustă unde dă peste grupa a 2-a. Arată cu Mpi-ul spre Bătrânul. — În picioare, Oberfeldwebel! Ce cocină! Inamicul s-a ambalat și vreau să știu de ce. Mă înțelegi? Vreau să știu. Chiar dacă va trebui să afli de la Comandantul rus în persoană! — Foarte bine, domnule, răspunde Bătrânul, plimbându-se încoace și încolo, de parcă s-ar fi pregătit să se ducă. Leutnantul dispare printre copaci și se decide să găsească o ascunzătoare unde Hauptmannul nu se va gândi niciodată să-l caute. Bătrânul șade liniștit și pufăie din pipă. În cursul orei care urmează auzim focuri dispersate, la început dintr-o direcție, apoi din cealaltă. — Au murit de mult, spune Barcelona, negru la față, ascultând sunetul ticăloșit și prelung al unei salve de Mpi. Arma declanșată bubuie și mai multe grenade de mână explodează. Prin tot vacarmul auzim răsunând un hohot puternic și fericit de râs. — Ãsta e Porta, mormăie Bătrânul, jucându-se nervos cu capacul de argint al pipei sale. Zorile se apropie și viforul s-a potolit aproape de tot. Doar când și când rafale ca niște bice de gheață învârtesc zăpada în jurul nostru. — Mă îndoiesc că-i mai vedem, afirmă Heide. Nimeni nu zăbovește la nesfârșit în, toiul unei retrageri inamice fără să fie scalpat. — Mă tem că ai dreptate, spune Bătrânul cu calm. Poate că ar fi trebuit totuși să le interzic să se ducă. — Par Allah, n-ai fi putut să-i reții, îl consolează Legionarul. Un sunet bine cunoscut ne ridică în picioare, cu armele pregătite. — Trupe de schiori, rostește în șoaptă Heide, încordat, adăpostindu-se după un copac. Mă aflu jos, într-o groapă, cu patul mitralierei fixat în umăr. Zăpada scârțâie și trosnește. Este un soi straniu de zgomot, un grohăit. Din nou un zgomot ca fâșâitul schiurilor alunecând pe zăpada înghețată. Îmi îndoi degetul pe trăgaci. O umbră se mișcă printre copaci. — Nu trage, strigă Barcelona sărind în picioare. Zărise jobenul galben cilindric al lui Porta, care părea că saltă în mod curios printre copaci. — Ce dracu? țipă Westphalianul uluit. Aproape înfricoșați, ne zgâim la pălăria plutitoare care vine săltând spre noi. Dacă pălăria stă pe capul lui Porta, atunci acesta trebuie să fi crescut în înălțime cel puțin șase picioare. Apoi avem și răspunsul la enigmă. Din zăpadă apare un ren fornăind. Lasă impresia că merge rostogolindu-se prin vată. Trage după el o akja[5] ticsită cu saci și cutii. Deasupra încărcăturii stau maiestuos Porta și Micuțul. — Voi ați fost cu trasul? strigă Bătrânul. — Uneori noi, răspunde Micuțul cu un aer de superioritate. Dar și flăcăii vecinilor au deșertat și ei destul din căcatul unchiului Stalin. — Am dat peste un nătărău de politruc, cu o față atât de slăbănoagă că ar fi putut săruta o capră între coarne fără probleme, explică Porta gesticulând. A trebuit să luăm ținta de două ori înainte de a-l putea doborî. Apoi un cârpaci găozar a început să bombăne la noi din beznă și după aia s-a apucat să tragă în noi. I-am luat la ochi flama de la gura armei și asta l-a lecuit pe veci. — Însă am luat-o pe un drum greșit, intervine Micuțul. Era beznă-beznă, de parcă bâjbâiam printre boașele unui negrul Orbecăim și, din greșeală, dăm peste o chestie ca un stat major, unde o grămadă de genii militare discută cum să câștige pacostea asta de război.. Era un soi de voenkom[6] care scotea ceva pe gură. Mi-am îndreptat bătrânul automat spre burdihanul lui și a încetat să mai vorbească, destul de brusc! "Ghermanski!", a țipat el și n-a mai avut timp să mai spună ceva, că a fost îngeraș. Porta i-a măturat pe ceilalți sub covor! — Sper că le-ai luat hărțile? întreabă Heide cu profesionalism. Nu se gândește la nimic altceva decât la obiective militare. — Ce dracu să facem cu ele? întreabă Micuțul indiferent. Nu asta ne dusesem noi să luăm. Și, pe oriunde o apucam, știam drumul înapoi! Heide nu poate decât să clatine din cap a disperare. — Ce tărăboi s-a iscat apoi, și în sud, și în nord, explică Porta. Când au ieșit afară am fost luați cu asalt și dați peste cap de o mulțime de-ai lor, și un pișăcios de ofițer ne-a tras un perdaf, mamă-mamă. Era atât de năuc, încât nici măcar n-a reacționat când Micuțul i-a răspuns: "Jawohl, Herr Leutnant!" — Aproape că valora mai mult decât viața unui individ să fii acolo, în câmp deschis, continuă Micuțul, aprinzându-și un trabuc. — Ei bine, am hoinărit puțin și am urmărit zăpăceala iscată, râde Porta cu poftă. Un maior, roșu la față ca un homar fiert, ne ia și el fuduliile la refec și ne ordonă să ajutăm să poziționăm o armă. Ordinul e ordin în orice armată, așa că ne-am apucat să-i ajutăm pe băieții de la anti-tanc să-și instaleze aruncătura de mazăre acolo unde voia maiorul Ivan. — Tot iadul s-a dezlănțuit în celălalt capăt al taberei, rânjește Micuțul. Săriseră în aer niște stocuri de muniție și s-a produs o hărmălaie cumplită. Am crezut la început că veniserăți voi să ne dați o mână de ajutor. Cineva dă alarma și toți rușii ăia împuțiți se năpustesc încotro zboară gloanțele. — Atunci s-a creat ceva spațiu de mișcare și pentru noi, spune Porta țanțoș. Ne-am vârât tărtăcuța prin companii numai ca să-i salutăm și, deodată, iată-i și pe băieții de la manutanță. — Mă îndoiesc ca vreun soldat german să fi văzut vreodată atâta haleală perisabilă la un loc, în toată viața lui, de când s-a născut, intervine Micuțul rotindu-și ochii extaziat spre cer. Au de toate, piftie de porc, ren afumat, castraveciori murați și câte și mai câte! — Da, comparația între aprovizionarea cu alimente a armatei ruse și a celei germane, în speță, remarcă Porta sec, te face să-ți dai seama că încrederea în Victoria Finală poate să se sprijine numai pe fidelitatea însăși! — Mai era și un grăsan de sergent-bucătar, care se masturba cu fotografia Marlenei Dietrich, mai zice Micuțul cu un chicotit obscen. Cea mai babană păsărică pe care pusese mâna în viața lui a fost și ultima când bebelușul ăsta automat i-a înfipt patruzeci și două de trasoare drept în puța aia nenorocită! — După aia a trebuit să ne mișcăm repede, spune Porta cu un râs scurt. Am înșfăcat tot ce-am putut să înhățăm. Când ne-am dat seama că nu putem duce decât jumătate din marfă am ieșit și am încercat să eliberăm o sanie. Așa ne-am întâlnit cu acest ren comunist, care nu a ascuns față de noi că este un critic al sistemului și, cum avea și o akja cu el, ei bine, l-am înrolat pe loc. — A trebuit să-i promit ceva fofoloancă de ren finlandeză, capitalistă, rânjește Micuțul, și s-o primească — de-ar fi chiar să mă aplec și să-i pun la dispoziție un cur german, eu personal! — Să nu-mi spui că unitatea asta o să se pricopsească și cu un elan acum? strigă Bătrânul furios. — Putem discuta chestia asta mai târziu, răspunse Porta cu nonșalanță. În timp ce vecinii se luptau cu umbrele și se pocneau între ei, am dat o raită pe la intendență. Făcea numai un om de santinelă și ăla adormise, așa că nici n-a băgat de seamă când l-am împușcat. — A dormit în timpul gărzii, zbiară Heide indignat. A meritat să-și piardă viața! — Deh, sunt pe deplin încântat că majoritatea soldaților sunt soldați răi, răspunde Porta. — Beseff[7], asta fiindcă cei mai mulți soldați sunt oameni săraci, spune Legionarul. Viața îi învață că oricât de mult ar munci vor fi în continuare săraci. — Ah! Dar soldații săraci sunt buni ucigași, replică Micuțul, și au ochi ageri și urechi ascuțite. Asta pentru că au fost obligați să fie cu ochii-n patru la vechili și la nenorociții de sticleți, încă din copilărie! — Când au trecut pe la măcelar, continuă Porta, Micuțul era cât pe-aci să ne ucidă. A scăpat o grenadă de mână într-o cutie de rachete de semnalizare. Au fâsâit prin jur, peste tot, și câțiva Ivani au rămas cu mâinile pe piept în doi timpi și trei mișcări. Dar ne-am ales cu ceva din vizita noastră, a fost cu profit. Era acolo cafea, cafea veritabilă, adusă tocmai din Brazilia. Cred că nici chiar Adolf nu mai poate s-o obțină. A fost la fel de ușor, cum ai intra într-o băcănie și ai cere o juma de kilogram de cafea! — Ba chiar mai ușor, rânjește Micuțul euforic. N-a fost nevoie nici măcar să stai la coadă și să-i dai lovelele vreunei fetișcane de la casă. Timp de câteva ore mâncăm de parcă ne-am fi pregătit pentru trei ani de foamete. — N-ar fi cazul să le dăm ceva și răniților? e de părere Heide, cel uman. Micuțul aproape că se îneacă cu gura plină de heringi murați. — Ce maimuță turbată și bolnavă te-a mușcat de cur? Oricum or să dea ortul popii pe drum. — Sunt camarazii noștri, îl pune la punct Heide, indignat. — Poate că sunt ai tăi, eu nu cunosc pe nici unul din ei, răspunde Micuțul cu insolență, vârându-și încă un hering murat în gură. — Micuțul are dreptate, să știi, spune Porta. Dacă le dai ceva răniților ni-l urcăm în cap pe bătrânul Monoclu, Oberstul. O să vrea să împărțim cu toată compania. După părerea mea, e preferabil ca vreo câțiva dintre noi să primească suficient, decât să se împartă la toată lumea și fiecare să aibă parte de prea puțin pentru a-i fi de vreun folos. Bătrânul se congestionează brusc la față. Încearcă să se lovească în spinare, fața i se împurpurează, se rostogolește într-o parte, horcăind. Se îneacă, îl răsucim cu fața în jos și îl izbim cu pumnii în spate. — Moare, zice Porta cu convingere. Of, doamne sfinte! De ce nu mestecă oamenii mâncarea cum trebuie? — N-o să moară, spune Micuțul și apucându-l pe Bătrân de glezne îl izbește repetat cu capul de pământ, în timp ce Legionarul îl bate pe spinare. O bucată voluminoasă de pate îi zboară din gură. — Doamne păzește-ne, bâlbâie Bătrânul forțându-se să-și recapete răsuflarea. Închipuie-ți, să mori în război, sufocat cu pate de ficat inamic! — E tot un drac — spune Gregor cu un zâmbet strâmb — dacă te sufoci cu pate de ficat sau îți zboară mațele în aer de pe urma explozivilor. Facem o pauză de mâncat, dar după zece minute ne apucăm din nou. Nu mai mâncăm ca să ne potolim foamea, ci din pură lăcomie. — Santa Maria del Mar, geme Barcelona, cu un râgâit prelung. Visez. Să mă ciupească cineva, mai sunt aici? — Mai ești, îi răspund eu tăindu-mi o bucată mare dintr-o pulpă de elan. — Pe toți dracii, țipă el, răsturnându-și în gura larg căscată o bucată de brânză de capră care tremura ca piftia. — Ce naiba-i asta? se vaită Porta, îngrozit, aruncându-se de-a berbeleacul la adăpost, în spatele unui morman de zăpadă. Ne împrăștiem ca pleava în vânt. Într-o clipită sunt în poziția culcat în așteptarea necunoscutului care ne trimisese un avertisment despre sosirea sa. Automatele sunt gata pregătite, degetele sunt lipite de trăgaciuri. Stăm așa culcați un timp, în așteptare încordată. — Proiectilele chimice, spune Porta cu teamă, bâjbâind după masca de gaze pe care-o aruncase de mult. Apoi Legionarul râde isteric și arată în sus spre cer. — Sacré nom de Dieu, acolo sunt proiectilele noastre chimice! Privim cu gura căscată în văzduh și nu ne vine să ne credem ochilor. Cârduri după cârduri de rațe sălbatice, în formație V, zboară cu zgomotoase fâlfâiri de aripi deasupra capetelor noastre. — Sfântă Fecioară din Kazan! se văicărește Porta, ridicându-se în genunchi. — Uite cum se duce o magazie de provizii și noi nu facem nimic! — Ce dracu fac ele aici? întreabă Westphalianul cu un aer gânditor. Rațele se duc în regiunile calde în timpul iernii. — Poate că sunt rațe eschimose, în drum să-și răcorească cururile pe blestematele alea de iceberguri, spune Micuțul lingându-se pe buze cu poftă. Priveliștea îl făcuse să uite complet faptul că nu mai era flămând. — Nu pot să-mi imaginez din ce pot trăi ele pe aici, continuă Westphalianul cu încăpățânare. Nu au nimic cu ce să-și facă plinul prin locurile astea. — Probabil că agenția de voiaj de unde și-au cumpărat biletele a dat faliment, sugerează Porta privind țintă după rațele care dispăruseră dincolo de lacul Lange. — Rațele sălbatice sunt un deliciu, spune Bătrânul visător. Dacă am fi putut măcar să punem câteva în oală! — N-am mâncat niciodată, zice Heide. Sunt la fel de bune ca rațele obișnuite? — Mai bune, îl asigură Porta. Regii și dictatorii le servesc la marile banchete, la care invită pe cei mai de seamă oameni din țară. Am rețeta regelui Angliei pentru rață sălbatică. Am primit-o" de la un bucătar din Regimentul Regal de Cavalerie pe care l-am întâlnit în Franța. — Era un englez pe care-l luaserăți prizonier? întrebă Heide cu interes. — Nu, era un amic căruia i-am spus la revedere pe plaja de la Dunkirk, când armata lui Churchill a plecat înapoi la Londra să-și cârpească uniformele. — Ia-i permis unui prizonier să scape? întreabă Heide consternat. — Pe dracu, nu. Asta și încerc să-ți spun. A plecat pur și simplu acasă! — Se întorc, țipă Micuțul captivat, arătând spre lac. — Să mă ia dracu dacă nu-i adevărat, zbiară Porta aruncând o piatră în văzduh, în speranța vană că va atinge o rață. Bătrânul pune mâna pe o carabină și trage în cârd. Micuțul și Porta sunt în picioare și privesc ca o pereche de prepelicari. Punem cu toții mâna pe carabine și Mpi-uri. Gloanțele se abat asupra cârdului gălăgios, dar nici o pasăre nu este nimerită. Dispar în spatele dealurilor. — Oh, fir-ar să fie! spune Porta dezamăgit, lăsându-se să cadă în zăpadă. — Ar fi fost primul foc de armă rațional tras în tot războiul ăsta afurisit! — Dacă vreunul ar fi fost pilot de luptă n-ar fi fost mare lucru să zboare pe sub ele și să le adune, prinzându-le de aripii spune Micuțul înghițind în sec involuntar. Mult timp, după ce rațele sălbatice erau departe, mai vorbim încă despre el. — Cel mai bine ies cu sos de mere și un fel special de sos de friptură, spune Porta. Și în primul rând, asta-i cel mai important, pielea trebuie să fie crocantă. Să trosnească ușor între dinți. — Ãia din Spania nu înțeleg chestia asta, zice Barcelona. Ei le umplu cu portocale și le fierb până se fac ca o sulă bleagă. — Cei ce fac asta ar trebui împușcați, decide Porta. E o blasfemie să strici o rață în felul ăsta. Plecăm din nou în marș și trecem printr-o trecătoare îngustă și noi tot mai vorbim despre rațe. Parapeți mari de zăpadă și gheață ne închid din ambele părți. Un miros înțepător de moarte ne umple nările, uimiți, ne uităm prin jur după cadavre. Mult mai târziu ne dăm seama că de fapt noi purtăm cu noi acea duhoare oribilă, scârbos-dulceagă. — O să puțim a cadavru tot restul vieții, spune Bătrânul cu calm. Are dreptate. După patru ani pe front mirosul de moarte ne-a pătruns atât de adânc, încât va fi greu să ne descotorosim de el. În timpul marșului vorbim despre pace. Unii dintre noi sunt în uniformă din '36 și pur și simplu nu-și mai pot da seama cum ar fi să poarte din nou haine civile și să fie în stare să se ducă la toaletă fără să ciocnească din călcâie și să ceară mai întâi voie. În realitate mai credem în pace. Porta socotea că va fi un război de o sută de ani. A elaborat o ecuație complicată care, spune el, demonstrează cum se poate realiza asta. În fiecare an unii tineri împlinesc vârsta la care devin apți de a fi încorporați și măcelăriți pe altarul Patriei. Subiectul este atât de interesant încât facem o haltă ca să-l discutăm mai în detaliu. Ofițeri din grupul de luptă pe care i-am ajuns din urmă, pe care nu-i cunoaștem, încep să zbiere la noi și să ne mâne pe noi mai în față. Le e frică și sunt nervoși, neobișnuiți să se afle în teritoriul inamicului, așa cum suntem noi. E nevoie de un soi aparte de bărbați pentru a duce la îndeplinire o asemenea misiune. Un bun luptător de gherilă n-ar trebui să fie vreun cavaler, nici un produs de serie al academiei militare. Ar trebui să aibă puțină ticăloșenie în el și mentalitatea unui flăcău de șaisprezece ani, astfel încât să nu înțeleagă în realitate faptul că el însuși poate pur și simplu să fie ucis la fel de ușor ca toți aceia pe care-i seceră el la pământ cu automatul. Siluete obscure se năpustesc spre noi din beznă. Baionetele sclipesc și pistoalele automate cântă a moarte. Durează numai câteva minute și cele câteva trupuri în zăpadă marchează episodul. Grupul de luptă continuă să mărșăluiască într-o lungă coloană. Ofițerii sunt irascibili, zbiară și scrâșnesc la oameni pentru a-și ascunde propria spaimă. Grupa a 2-a se răzlețește puțin de grup. Dacă vecinii se reîntorc ne descurcăm mai bine pe cont propriu și știm că ei vor veni după noi. Unităților siberiene le plac atacurile fulgerătoare, și să dispară apoi ca fantomele în zăpadă. — Închipuie-ți ce-ar fi să se sfârșească mâine, spune Gregor fața căpătându-i o expresie stranie, tu te-alegi c-un glonț în cap astăzi. Te pune pe gânduri, nu? — C'est vrai, mon ami, se poate întâmpla uite așa, țac, pac, dacă ți-a murit norocul, spune Legionarul. Am avut un camarad în Regimentul al doilea al Legiunii. Fusese cu noi peste tot unde văzusem lupte crâncene și murdare, fără să se-aleagă nici măcar cu o zgârietură. Îi atârnaseră de piept toate decorațiile pe care putea să le dobândească un subofițer în armata franceză. După optsprezece ani s-a hotărât să părăsească legiunea. Actele lui erau fără pată și găsise și un serviciu unde să lucreze, la Vamă și Accize. Tocmai se dusese să-și ia rămas bun de la colonel-și ciocnise un pahar cu comandantul nostru. Coborând scara, după ce își predase armamentul la magazie și sărea fericit de la un palier la altul, când a intrat cu piciorul într-o găleată cu apă și- săpun. S-a dus de-a berbeleacul pe trepte și s-a izbit puternic cu capul într-un rastel de puști, la piciorul scării. Mort pe loc. Și gâtul, și șira spinării rupte! — Poți să te sufoci cu o halcă de carne în timp ce șezi și-ți faci omeneștile nevoi, spune Porta, care deseori își ia prânzul prin latrine. — Cred că trebuie să casc ochii mai serios în viitor, spune și Micuțul cu înțelepciune. Auzi, să-ți frângi gâtul într-o găleată. Numai când te gândești și ți se face părul măciucă. ' Suntem obosiți și pesimiști în marșul de întoarcere, numai Porta este fericit ca o ciocârlie. Vinde o parte din proviziile de la ruși. Dar efortul lui afaceristic în plină ascensiune se oprește brusc. Sania dispare în cursul nopții. A doua zi elanul se întoarce înapoi, dar cu sania goală. Porta plânge cu furie. Pentru moment îl suspectează pe mecanicul șef Wolf, dar își scoate cu totul ideea asta din cap, Wolf nu s-ar duce nici în ruptul capului în apropierea frontului, cu toată lăcomia lui patologică. — Las' că pun eu mâna pe escrocul ăsta ticălos, urlă el lovind neputincios zăpada cu piciorul, și o să-mi înfig degetele astea bine manichiurate în gâtul nemernicului și-am să strâng, și-am să strâng, până nu va mai rămâne nici un fir de viață în puiul ăsta de lele. Oh, trebuie că este un pervers bătrân și păcătos, nu poate fi mecanicul șef Wolf. E un porc hoțoman și zgârcit ca toții mahării de teapa lui, dar nu e suficient de mârșav ca să facă așa ceva. În unele privințe e ca mine. Dacă vreun nătărău ticălos urmează să fie eliberat de povara vieții, atunci îl ajutăm să scape de ea într-un mod plăcut, civilizat. Îl cunosc pe Wolf ca pe mine însumi. Nu face coțcării mârșave decât dacă s-a căzut de acord dinainte asupra lor. Nu, n-ar șterpeli el ceva pentru care m-am ostenit eu cu sudoarea frunții. Și ar fi lăsat oricum jumătate, dacă a făcut-o el. Și dacă nu poate fi Wolf, totuși cine ar putea fi? Trebuie să fie cineva care nu mă cunoaște. Privește în sus spre norii călători și își încrucișează mâinile. — Dumnezeule, ajută-mă să pun mâna pe această viperă spurcată, acest șarpe blestemat, să-l biciuiesc la cur până i se face franjuri, cu sârmă ghimpată, înroșită în foc! — S-o ia dracului de vreme oribilă, oftează Gregor oprindu-se un moment să-și răzuiască zăpada de pe față. — N-o s-o scoatem niciodată la capăt, se văicărește Westphalianul cu resemnare. Să ne așezăm și să-i așteptăm pe ceilalți, și s-o terminăm o dată! — Ai căpiat, strigă Porta cu dispreț, nu te căca pe tine până nu se înnoptează. — Nu pot merge mai departe, plânge fruntașul "Hitler Jugend" de ți se sfâșie inima, trântindu-se în zăpadă. — Băiatul lui Hitler capitulează, rânjește Micuțul satisfăcut, aruncându-și automatul Schmeisser pe umăr de parcă ar fi fost o cazma. — Ridicați-l în picioare, ordonă Bătrânul aspru. — Scoală sus, mârâie Heide, gata să acționeze. Un bătăuș înnăscut, care-i teroriza pe recruți. Asta îi plăcea într-adevăr să facă. — Lasă-mă, urlă fruntașul H.J., dând din picioare spre Heide. — Ai zece secunde, corcitură lașă, șuieră Heide, împingând gura țevii Mpi-ului în stomacul băiatului. — N-o să îndrăznești, țipă îngrozit tânărul din Hitler Jugend. E un asasinat! — Nu îndrăznesc, zici! rânjește Heide ca un diavol și cu o rafală de gloanțe spulberă zăpada în jurul băiatului. Nesigur pe picioare, tânărul se ridică și o pornește clătinându-se după grupa care e deja ceva mai înainte. — Pas de defilare, răcnește furios Heide. Îndreaptă picioarele, întinde laba! Întinde bine cureaua armei, piftie ambulantă, sau îți fac curul țăndări. — Ești dement, protestează băiatul de la H.J. Heide face un pas într-o parte, își ridică Mpi-ul ca pe omăciucă și îl izbește brutal în plină față. — De data asta scapi cu atât, mârâie el cu o încântare satanică, însă data viitoare când te întinzi pe jos fără ordin, te jumulesc de tot! Înainte, marș, loază amărâtă! Pas alegărtor, dacă ești bun! Cu sângele șiroindu-i pe față, băiatul de la H.J. pornește în pas alergător, cu Heide pe urmele lui. A prins o asemenea viteză încât depășește grupa. — Ho! Unde te duci, fiul lui Hitler? strigă mirat Micuțul după el. Dacă alergi să prinzi trenul de permisie, a plecat de mult. — De ce îi curge sânge? întreabă Bătrânul amenințător. — A căzut, rânjește Heide, și s-a lovit cu fața de carabina pe care o purta în mod neregulamentar. E corect? îl chestionează el pe băiatul de la H.J., cu o expresie dușmănoasă pe față. — Da, domnule Unteroffizier, strigă băiatul. Am căzut! — Să-ți văd Mpi-ul, cere Bătrânul, întinzând mâna după arma lui Heide. Îi examinează țeava rapid. Altă dată voi fi foarte atent, Unteroffizier Heide, ca oamenii să nu mai cadă și să se lovească la față când stau lângă tine! Ascultă-mă, o să zbori într-un arc lung spre Torgau dacă descopăr că atingi cu un deget vreun subordonat, și puțin îmi pasă cât de aproape te ții de fundul Führerului! Heide se face alb ca varul și se holbează furios la Bătrân pentru o clipă. — Ai fi putut să omiți ultima remarcă. S-ar putea să ajungi să te căiești amarnic de asta într-o zi. — Mai bine lasă-mă pe mine, să aleg de ce mă voi căi sau nu, îi zâmbește Bătrânul cu condescendență. Dar dacă aș fi în locul tău, m-aș păzi! Asta pentru că vrei să rămâi în Armată după război. Nu ești prost, așa că ține-ți gura ori s-ar putea ca Armata să nu te mai vrea când lucrurile se vor pune la punct din nou, după ce se va termina și porcăria asta. — Crezi că vom pierde războiul? îl întreabă Heide cu o undă de amenințare în voce. — Tu nu crezi? întreabă Bătrânul, întorcându-se pe călcâie și îndepărtându-se. Dinspre nord-vest un foc imens luminează cerul. — Petsamo e în flăcări, confirmă Oberleutnantul Wisling. Privim toți țintă spre nord. Petsamo. Părea că trecuseră o sută de ani de când fusesem acolo. — Merde, alors, cum pot trăi oamenii în această țară blestemată, remarcă Legionarul, obosit și înghețat. Mor de dorul Saharei și al nisipului fierbinte! — Un lucru e sigur. M-am lecuit de sporturi de iarnă pentru tot restul vieții, zâmbește Barcelona cu amar, bătând din palme. Fața îi este ascunsă sub o mască de gheață. — Ce dracu vrea Adolf cu țara asta? întreabă Porta, cu o voce care vine parcă din mormânt. — Im Osten, da leuchtet ein heiliges Licht[8]... cântă Gregor batjocoritor. Departe, în vecinătatea Golfului Motovski, grupul de luptă face o haltă. În acea noapte cincisprezece oameni sunt împușcați în cap. Suntem nervoși și țâfnoși. Nervozitatea noastră se manifestă și în faptul că propriile sentinele îi împușcă pe trei dintr-ai noștri. — Devin din ce în ce mai obraznici, spune Porta examinând cu interes gaura făcută de glonț într-unul din corpuri. Drept între ochi! — C'est la guerre! Dar de ce nu le arătăm că mai suntem aici? sugerează Legionarul. — Eeehe! Hai să mergem să facem rost de niscaiva leșuri rusești, rânjește Micuțul ucigător, rotindu-și Mpi-ul într-un arc. Se formează un grup de atac sub comanda unui administrator silvic, unul dintre mâncătorii aceia duri de comuniști, care consideră orice bolșevic viu drept o insultă la adresa lui Dumnezeu și a Finlandei. Pe tăcute ne furișăm prin zăpadă și stăm la pândă, la un kilometru, pe partea cealaltă a golfului. Sosesc după câteva ore pe schiuri, în șir indian, fără cea mai mică bănuială. Am apăsat pe trăgaci până ce încărcătoarele s-au descărcat complet. Cad în față și în lături, ca grâul la seceră. Mergem repede la,ei și luăm ce e util. Câțiva mai sunt încă în viață. Administratorul are grijă de ei. Cu un rânjet hidos, de ură, le pune țeava puștii între ochi și trage. Þestele li se fărâmă precum cojile de ouă. Sunt trupe siberiene și au o mulțime de mahorcă fin tăiată în buzunare. Fumul parfumează curând aerul din jurul nostru. Sticlele lor de apă sunt pline cu vodcă. Porta e de părere că tocmai li s-a dat rația săptămânală. Descoperim că e joi, ziua de primit vodcă a lui Ivan. Probabil că erau pe jumătate beți când au ajuns aici, aceasta putea explica lipsa cercetașilor și felul în care se aruncau în întâmpinarea morții. Aveau fotografii de familie în portofele. Ședem pe corpurile lor, după scurt timp înghețate bocnă, și discutăm despre fotografii. Celor care nu ne plac le dăm drumul în voia vântului polar, însă pe iubitele tinere și pe neveste le păstrăm. Pe bărbați îi decupăm, nu fac decât să ne perturbe iluziile despre femei. La puțin timp după miezul nopții iadul se dezlănțuie complet. Armele automate scuipă moarte din fiecare unghi. Vin năvală spre noi în mantii albe ca zăpada și pe schiuri scurte. Chiar și fețele le sunt acoperite de măști albe de zăpadă. E ca și cum te-ar ataca o armată de stafii. Și se termină la fel de brusc cum a început. În multe locuri zăpada este înroșită de sânge finlandez și german. Cei răniți murmură înfiorător, dar suntem prea frânți să-i mai aducem înăuntru și nu după multă vreme frigul glacial le vine de hac. Grupul de luptă se împuținează. Cu mult peste jumătate din numărul lui sunt răniți pe care-i târâm după noi. Forța noastră scade, de la oră la oră. Începem să ne debarasăm de răniți și să-i lăsăm să zacă acolo, nu fac decât să ne rețină din drum. Spiritul de camaraderie despre care cântăm nu are mare valoare pentru grupul de luptă muribund în regiunea arctică. Mulți își pun capăt zilelor cu un glonț. Oberstul se apleacă peste aghiotantul său, un tânăr Leutnant care zace în zăpadă. Ambii ochi i-au fost distruși de explozivi. Închid pleoapele mortului și se deplasează în tăcere, cu fața impasibilă, de-a lungul șirurilor de soldați care gem. Sanitäsgefreiter Krone, fostul capelan, îngenunche alături de leutnantul Kraus. Cu o voce limpede se roagă lui Dumnezeu pentru iertare. Oberstul se oprește un moment și se uită la Leutnantul Kraus, a cărui piele are deja culoarea de pergament a morții. Dinții lui par că se proiectează straniu printre buzele purpurii, retrase într-un mârâit de câine. Moartea eroului nu este una deosebit de frumoasă, se gândește Oberstul cu amărăciune. Mai deloc nu aduce cu fanteziile corespondenților de război. La puțin timp după aceea îi adună pe ofițerii grupului de luptă în jurul său. Sosesc unul câte unul: Leutnant Linz din compania 1, Hauptmann Bernstein de la a 2-a, Leutnant Paulus de la a 3-a, Oberlentnant Wisling de la a 4-a, Maiorul Phil de la a 5-a, Leutnant Hansen de la a 6-a. Ultimul care sosește este Leutnant Schultz. — Să stăm jos, domnilor, spune Oberstul, cu o expresie sumbră. Aruncă o privire scurtă spre fețele lor. Îi știe pe cei pe care nu poate conta și pe cei care ar prefera să-l scuipe în față. — Domnilor, începe el obosit, v-am ordonat să veniți aici pentru a discuta viitorul acestui grup. Desigur, pot să dau ordin să se facă orice socotesc eu că e acțiunea potrivită. Din acest motiv sunt la comandă și dumneavoastră trebuie să-mi ascultați ordinele. Protestele sunt considerate drept răzmeriță și în situația în care ne găsim aceasta înseamnă o curte marțială și execuția imediată. Așa stau lucrurile, nu numai în armata noastră, ci în oricare alta. Face o pauză, suflă să îndepărteze zăpada de pe închizătorul Mpi-ului și ascultă pentru o clipă gemetele înfundate ce vin dinspre igluul unde fuseseră plasați răniții. — După părerea mea, situația noastră este complet fără speranță. Muniția este pe punctul de a se termina. Tot, așa și forța noastră. Peste jumătate din personalul grupului este rănit. Dacă lucrurile continuă tot așa vom fi cu toții morți în curând. În aceste circumstanțe, nu doresc să dau următorul ordin înainte de a discuta situația noastră împreună, însă trebuie să înțelegeți că oricare ar fi opiniile dumneavoastră, decizia finală este totuși a mea. — Îmi cunosc responsabilitățile și mă gândesc, înainte de toate, la răniții care suferă chinurile cele mai groaznice. Mulți dintre ei au făcut gangrena și nu avem medicamente, bandaje, nimic cu ce să-i ajutăm. E foarte îndoielnic că vom fi în stare să răzbatem. Detașamentul de cercetași care tocmai s-a întors ne-a informat că în fața noastră sunt corpuri mari de infanterie cu soldați din Siberia. Trebuie să ținem seama și de prezența unui batalion de sănii blindate. Dacă împărțim grupul de luptă în trei, există o mică posibilitate de a fi în stare să ne facem drum și să răzbim. — Face din nou o pauză și izbește cu patul armei în zăpadă — Însă fără răniți, să fie înțeles! Un murmur de mânie se ridică dintre ofițerii adunați. — Să părăsim răniții, o, Doamne? strigă Leutnantul Schultz, cel mai tânăr dintre ei, care fusese îndoctrinat în etica eroismului. — Eu vorbesc, Leutnant Schultz! mârâie Oberstul, ripostându-i supărat. Vei putea să spui ce ai de spus după ce termin eu. Putem, de asemenea, să stăm aici, să ne extindem igluurile și să sperăm că forțele noastre vor veni să ne ia, însă asta cred că este o speranță deșartă. Opinia mea personală este că cei de la Cartierul General ne-au șters de mult din evidențe. — Ce-ați zice de un regiment SS? întreabă Leutnantul Schultz, cu speranță copilărească. — Dacă sunteți în legătură cu Comandantul General, Herr Leutnant, i-ați putea sugera lui ideea, surâde în bătaie de joc Oberstul. L-ați putea informa eventual, în același timp, unde ar putea să găsească un regiment SS! — SS-Gebirgsdivision-Nord este în Finlanda, spune Leutnantul Schultz triumfător. — Adevărat, însă ei nu știu unde suntem noi, mârâie Oberstul iritat, și chiar dacă ar ști, nu vor veni să ne ia! Suntem într-o situație catastrofală. Soldații finlandezi care ne secondau au dispărut în cursul nopții. Ei știu că singura lor șansă este să răzbată în grupuri mici. — Asta e dezertare! țipă Leutnantul Schultz furios. — Te înșeli, surâde Obersul cu condescendență, finlandezii nu sunt sub comanda germană. Nici unul nu i-a jurat loialitate Führerului. La zece kilometri de noi se află un batalion de schiori siberieni. Este un batalion puternic întărit și foarte curând ne va ataca și ne va distruge. — își lustruiește gânditor monoclul, cu o batistă albă ca zăpada. — Vă sugerez să-i lăsăm pe răniți aici, împreună cu câțiva voluntari, ca să aibă grijă de ei. S-ar putea să vi se pară crud, chiar brutal, însă este singura șansă pentru restul grupului. Să rămânem aici și să luptăm,e sinucidere curată. Și îndată ce luptele se vor termina, răniții vor fi împușcați fără ezitare. Răniții dau întotdeauna bătaie de cap, și mai ales răniții inamici. Dacă-i lăsăm aici cu un Unteroffizier, care are ordin să ia contact cu rușii imediat după plecarea grupului de luptă, există posibilitatea ca un comandant rus să nu dea ordin să fie executați cu sânge rece. — Se așeză greoi pe zăpadă și arată spre Leutnantul Schultz, a cărui față mușcată de ger a devenit arămiu-stacojie. — Acum e rândul dumitale, Herr Leutnant, mi-ar face plăcere dacă ai vrea să ne propui un plan mai bun! Supărat foc, dar înăbușindu-și furia, tânărul ofițer se ridică în picioare și-l privește fix pe Oberst cu dispreț și ură. — Ceea ce propuneți este cea mai mare mârșăvie pe care am auzit-o în viața mea, spune el cu asprime. Să-i abandonăm pe camarazii noștri răniți la discreția bolșevicilor nu e numai trădare, ci crimă deliberată. Vorbiți tot timpul de salvarea grupului, de a reuși să răzbatem la ai noștri, ca și cum aceasta înseamnă ceva. Lupta înseamnă totul! Aceeași luptă, ca a strămoșilor noștri. Cei mai mulți dintre noi vor fi uciși înainte de Victoria Finală, dar aceasta e nesemnificativ, atât timp cât unii dintre cei mai buni vor trăi să o vadă. Costul acestei victorii va fi prețul cel mai mare cerut vreodată de o Patrie, însă peste o mie de ani ii vor venera pe aceia dintre noi care l-au plătit. Vă considerați ofițer german. Eu vă socotesc un laș nenorocit. Până în această clipă v-am privit ca pe un oștean german venerabil, care și-a făcut datoria, și-a respectat jurământul către Führer, știind ce impune acest jurământ. Văd acum că m-am înșelat amarnic. Dar vă jur că atât timp cât oi mai fi în stare să țin o armă în mână, propunerea dumneavoastră infamă nu va fi îndeplinită. Dacă se înfăptuiește, atunci aceasta se va face peste cadavrul meu. Vă promit, de asemenea, că voi avea grijă să răspundeți în fața curții marțiale dacă ajungem înapoi. — Ai terminat? îl întrebă Oberstul. Se întoarcespre ofițerul comandant al companiei a 2-a, Hauptmanul Bernstein, care ridică mâinile a resemnare. — Herr Oberst, ce să spun? Execut ordinele dumneavoastră. Dacă sunt sau nu de acord cu ele, asta nu are nici o importanță. Le voi executa. — Asta e tot? îl întrebă Oberstul cu zâmbet resemnat. — Da, domnule. Nu văd ce aș avea de adăugat. — Maior Phil, care e părerea dumitale? Acesta se ridică. E un ofițer de linia-ntâi, e evident. Bâțâie din genunchi cu aroganță, cum e obiceiul ofițerilor prusaci de gardă. — Herr Oberst, nu vă înțeleg! trâmbițează el, ați examinat propunerea dumneavoastră sub toate aspectele? Aceasta nu este totuși treaba mea. Sunt de acord cu Berstein. Dumneavoastră dați ordinele, iar noi le îndeplinim fără crâcneală. Cu spatele drept, se așeză lângă Hauptmannul Bernstein. Își aprinde o țigară și dă impresia că nu mai acordă interes în continuarea discuțiilor. Leutnantul Linz, din Compania întâi, sare zgomotos în picioare, bate puternic din călcâie, de trei ori, și dă salutul. — Nu mai folosești oare salutul prusac cu mâna la șapcă? îl întreabă Oberstul zâmbind, sau crezi că ești la SS, Herr Leutnant? Leutnantul, înalt și subțire, se înroșește și lovește rușinat zăpada cu piciorul. Un boț de zăpadă zboară până în poala Maiorului Phil. — Leutnantul Schultz a spus deja ceea ce aveam de spus și eu, domnule! Pocnește iarăși din călcâie de trei ori și de data aceasta salută ca la regulament. Ia loc alături de Leutnantul Schultz, ca și cum ar căuta protecție acolo. Leutnant Paulus, de la Compania a 3-a, urmează la rind. Se ridică fără gesturi teatrale, inutile, ca un frizian molcom ce este, nu salută și nici nu bate din călcâie. — Domnule Oberst, începe el, cu vocea lui domoală, profundă, comand o companie a regimentului dumneavoastră de paisprezece luni. Știu că nu sunteți ceea ce vă acuză Leutnant Schultz că ați fi. Cred că nu ați ajuns la decizia dumneavoastră fără o îndelungă și adâncă deliberare. Nu sunt în stare să hotărăsc dacă e bună sau greșită, sunt sub comanda dumneavoastră și vă aștept ordinele. Se așază alături de Hauptmannul Bernstein, care îi strânge mâna pe tăcute. Micul Leutnant Hansen, de la grupa a 6-a, nu prea vrea să-și afirme opinia. În sufletul său e de acord cu Oberstul, însă a petrecut șapte luni la Torgau pentru un ultragiu minor și pentru nimic în lume n-ar vrea să revadă locul acela. Îi aruncă o privire fugară Leutnantului Schultz, care se uită la el cu o privire glacială. — Ei bine, domnule Hansen, se grăbește Oberstul mai departe, care e opinia dumitale? — Herr Oberst, nu-mi place propunerea dumneavoastră. Inamicul îi va ucide pur și simplu pe răniți cu câteva salve de automat și aș dori să știu cine se va oferi să rămână aici cu ei. Nu le puteți ordona soldaților să se predea. Ați uitat Lembergul, unde au fost lichidați sute de răniți, cu o împușcătură în ceafă, iar preoții au fost răstigniți pe uși. Camarazii noștri nu pot fi abandonați unei asemenea sorți. Trebuie să resping propunerea dumneavoastră, Herr Oberst. Se așază din nou pe zăpadă și evită privirea Oberstului Frick. Știe că răspunsul lui a fost o eschivare lașă, însă Torgaul se conturează ca o amenințare brutală în gândurile lui. Ultimul care urmează să răspundă este Oberleutnant Wisling de la Compania a 4-a. — Domnule, sunt întru totul de acord cu dumneavoastră. Nu aveți altă soluție. În locul dumneavoastră aș da ordinul respectiv chiar dacă cineva ar convoca ad-hoc o curte marțială care să-l judece. De acord, sau nu, ordinele trebuie executate. Orice recrut știe acest lucru! — Un alt porc laș și trădător, strigă Schultz indignat. — În locul dumneavoastră, Herr Oberst, continuă Oberleutnantul Wisling, ignorând ieșirea plină de ură a lui Schultz, eu aș rămâne cu răniții. Altminteri va trebui să vă apărați în fața curții marțiale germane, asupra Regulamentului unui asemenea demers pot fi puține îndoieli. — Îți mulțumesc, Wisling, e nevoie de curaj pentru a-ți afirma opinia, așa cum ai făcut-o, dar nu mi-e teamă de curtea marțială germană. Voi ști cum să-mi apăr decizia, dacă se va ajunge acolo. Oberleutnantul Wisling ridică din umeri. Oberstul Frick se ridică în picioare și își aranjează monoclul. — A fost util să ascult opiniile dumneavoastră, însă asta nu mi-a schimbat decizia. Nu voi permite soldaților de sub comanda mea să fie măcelăriți inutil. Ca ofițer comandant, datoria mea de căpetenie trebuie să fie aceea de a aduce înapoi acasă atâția oameni valizi cât este posibil. Soldații noștri nu au importanță. — Să dezertăm de lângă acești Untermensch[9]! strigă Leutnantul Schultz în noaptea polară, plasându-și mâna teatral pe tocul pistolului, nu e nimeni care să pună pe primul loc datoria sa față de Führer și Patrie? Fiecare soldat german a jurat să-și riște viața, acolo unde este nevoie. Milioane de soldați bravi și-au dat deja viața pentru Führer. Să rămâneți în viață — acesta este unicul dumneavoastră obiectiv, Oberst Frick? Slavă Domnului că sunt puțini ca dumneavoastră. Din considerație pentru Armată trebuie să contramandați ordinul. Să construim o poziție-arici și să ne batem cu bolșevicii, să omorâm câți putem, înainte ca noi, la rându-ne, să fim uciși, îi datorăm asta Führerului și idealului magnific pe care l-a oferit poporului german. — Discuția s-a terminat, declară Oterstul răspicat, răniții vor rămâne pe loc. Grupul va porni în marș peste o oră, cu Compania a 5-a în frunte. Schultz, vei prelua ariergarda cu compania de armament greu. Și sunt convins că nu mai trebuie să-ți spun că din acest moment orice defecțiune în executarea ordinelor mele înseamnă curtea marțială pe loc. Nu voi admite proteste. S-a înțeles? — Înțeles, domnule, rostește Leutnant Schultz cu jumătate de gură. Sanitäts-Gefreiterul, fostul capelan, și doi schiori militari cu picioarele degerate se oferă voluntari pentru a rămâne cu răniții. La scurt timp după aceea, grupul pornește mai departe. Ultimul pe care îl vedem este capelanul, în picioare pe un dâmb de zăpadă, care ne face semn cu mâna. Peste o oră auzim răpăitul mitralierelor în spatele nostru. Unii spun că aud țipete. Nu aveam să știm niciodată ce li s-a întâmplat în realitate răniților și celor trei voluntari. Un zgomot de trepidație ne face să plonjăm căutând adăpost. — Tancuri, strigă Porta, plonjând într-un troian de zăpadă. O străfulgerare portocalie luminează brusc deșertul de omăt. Explozia care urmează este scurtă și seacă. — Tun de tanc, oftează Heide cu groază. — Merde, alors, sunt nebuni, spune Legionarul. Nu pot fi folosite tancurile aici! — Curând o să fii mai înțelept, purece amărât, râde sarcastic Porta, legând mai multe grenade la un loc pentru a face o încărcătură explozivă. — Ivan poate face lucruri incredibile, așteaptă numai! O să vadă limbile direct prin cururile voastre nemțești, când veți descoperi ce e în stare să facă Ivan în realitate. Dinspre malul celălalt al râului înghețat câteva cutii negre, fantomatice, se târăsc spre noi. Zgomotul nu mai lasă nici o îndoială, huruitul șenilelor și duduitul infernal al motoarelor ne îngheață sângele de spaimă. Două, trei, cinci T-34 duduie spre noi prin zăpadă. Alunecă pieziș pe povârnișul înzăpezit, spre râu. Pentru o clipă nutrim speranța deșartă că se vor răsturna, însă ele continuă sa avanseze cu un zgomot asurzitor, burdușind zăpada în urma lor. Din profil sunt aproape frumoase. Un T-34 în atac, pe un câmp deschis de zăpadă, este o priveliște impresionantă, ca niște animale carnivore, mari și suple. Toate colțurile îi sunt rotunjite și netezite, încât este aproape o plăcere să constați ce pot crea mâinile omului din metalul rigid. Înșfăcăm grenade de mână și facem mănunchiuri din ele. Este singura armă de care dispunem împotriva tancurilor. Îmi trag un picior sub mine și mă pregătesc să sar. Șiretlicul este să sari la momentul potrivit, exact când te afli în unghiul mort de vizibilitate al tancului. Mă încordez ca un animal încolțit, care se poate salva numai ucigându-și adversarul. Curajul nu are nimic de-a face cu asta. Groaza crudă, spaima de moarte sunt acelea care ne mână la încercarea disperată de a ataca un T-34, cu nimic altceva decât un snop de grenade și un Mpi. Mitralierele tancurilor din frunte ne împroașcă în dușmănie. Un detașament, care a încercat să scape cu fuga, este pus la pământ sub focul concentrat. Nu sunt omorâți toții. Un Feldwebel se oprește, ridică brațele ca într-o ultimă rugăciune, se rostogolește în față și apoi rămâne nemișcat în zăpadă. Un alt detașament aleargă în zigzag peste gheață, un T-34 îl ajunge din urmă și auzim oase și arme zdrobite de șenilele late. Tancul se răsucește pe loc, sfărâmându-le rămășițele în zăpadă... — Stați culcați! zbiară Bătrânul ieșit din minți. Două T-34 apar legănându-se pe creastă în fața noastră. Cel mai apropiat dintre ele își reglează puțin mitraliera spre stânga. Porcul ne-a luat în vizor, parcă simt ochiul trăgătorului ațintit asupra mea. Dacă trage, am încurcat-o. Știu cum e în interiorul acelor blestemate "saloane de ceai", cum numim noi tancurile T-34. Ochitorul e, desigur, un tanchist experimentat, care știe că nu e inteligent să irosești prea mult timp gândindu-te ce să faci. Fă ceva, și fă ceva rapid, acesta e cuvântul de ordine. "Trage în orice vezi în față, indiferent ce este", acesta este ordinul imprimat în conștiința fiecărui tanchist. "Dacă vrei să scapi cu viață, uită că ești om. Dacă nu poți să-i împuști, fă-i terci cu șenilele!" Fac un salt, îmi dau drumul pe panta netedă și înghețată și aterizez într-un morman de zăpadă afânată. Porta vine și el lunecând după mine. — Diavolul, gâfâie el, pregătindu-și buchetul de grenade. Ãștia put a Valhalla și a viață scurtă! Tancul fruntaș se oprește cu o smucitură. Ne ținem respirația, așteptând înfrigurați. Tancurile se opresc numai când urmează să tragă. Cu fețele încordate așteptăm bufnitura scurtă, crudă și bubuitura proiectilului exploziv care ne va face praf. Nu se poate să nu ne fi văzut, fantele de observare la tancurile T-34 sunt foarte bune, mult mai bune decât ale tancurilor noastre. Detunătura din gura țevii este asurzitoare. Tunul cu țeavă lungă împroașcă flăcări. Un suflu fierbinte din fălcile iadului se abate asupra noastră. În zăpadă se aude un sunet scârbos, un fel de clipocit parcă, la numai câțiva centimetri de noi. — N-au nimerit, mă gândesc și înțepenesc ca un animal înspăimântat, la discreția unui șarpe cu clopoței, însă nu urmează nici o explozie. — Proiectil neexplodat, murmură Porta privind cu ochii dilatați de fascinație gaura pe care obuzul a făcut-o în zăpadă. Sfântă Agnes! Un proiectil neexplodat! Probabil că preotul are dreptate și Dumnezeul german are grijă de turma lui. — Să plecăm de aici, le spun eu și încep să mă târăsc spre tancul care accelerează motorul. — Sfântă Maică a Kazanului, strigă Porta îngrozit. Ne-au tras-o! Lăsați-vă jos, vine spre noi! Tancul duduie în viteza întâi, părând aproape că se ghemuiește, gata să se repeadă. În interiorul lui pute a motorină. Leutnantul Pospelov își apasă fruntea în apărătoarea de cauciuc a vizorului. — Turela, azimut 30°, ordonă el. La mai puțin de două sute de metri în fața tancului, un grup mic de oameni înghesuiți unii într-alții se profilează pe zăpadă. Leutnantul Pospelov zâmbește cu satisfacție și le ordonă celorlalte tancuri de sub comanda lui să se poziționeze în linie pentru a-și crea un câmp larg de foc. Nu-și dezlipește ochii nici o secundă din vizor, se simte cuprins de febra vânătorii. Acesta este visul tanchistului. Þintele sunt splendid dispuse, ca pentru o execuție, ceea ce și este, de fapt. O armă anti-tanc de 20 mm latră supărător, lansându-și obuzele mici, inutile, pentru a pătrunde învelișul tancului T-34. Mitralierele scuipă cartușe trasoare. Mecanicul-conducător, caporalul Baritz, slobozește un râs. — Tâmpiții ăștia de nemți cred că ne pot scoate din luptă cu mitralierele! — Iob tvoie mat[10], râde trăgătorul-ochitor. — O să le cântăm imediat o melodie nostimă cu trompeta noastră galbenă! — Explozivi, proiectile brizante, ordonă Leutnantul Pospelov cu sânge rece. Obuzele zăngăne în camera de ardere și închizătorul se trântește cu zgomot. Mâna Leutnantului planează timp de o secundă deasupra butonului roșu, parcă șovăind, și apoi se așază pe el. Tunul bubuie, scuipă flăcări. Amabilitățile casei T-34. După o secundă, închizătorul pocnește din nou și un nou proiectil brizant stă pregătit în camera de ardere. Tunul trage mereu câte o salvă. Zăpada din fața tancului T-34 s-a înnegrit de funingine. La distanță de două sute de metri este roșie de sânge, ca și cum un nebun aruncase găleți de gem pe zăpadă. Milioane de stele îi joacă în fața ochilor Leutnantului Pospelov. Primește o lovitură violentă în piept, alunecă pe jumătate în jos, în turelă. Mecanicul, caporalul Baritz, este aruncat înapoi cu o forță formidabilă, încărcătorul îl lovește cu capul de mitraliera din turelă și-i face o tăietură adâncă în frunte. Aerul este evacuat cu putere din plămânii trăgătorului-ochitor și acesta își pierde cunoștința pentru moment. — Mama voastră de nătărăi, își iese Micuțul din fire, lovind zăpada cu pumnii. Grenada pe care au aruncat-o nu este suficient de puternică pentru a străpunge blindajul tancului T-34. Echipajul tancului rusesc a fost salvat printr-un miracol de a deveni o, jumară arsă. — Bistrei, bistrei[11], zbiară Leutnantul Pospelov la caporalul Baritz, care bâjbâie cu instrumentele și pedalele. Capul încă îi zumzăie ca un stup de albine, abia dacă înțelege cum mai e în stare să se miște și să gândească destul de limpede. Tancul-saltă înainte îndepărtându-se de acel neamț sinucigaș din zăpadă, care probabil se pregătește deja să arunce o altă grenadă. Disperații, imprevizibilii ca acesta sunt extrem de periculoși pentru orice tanc, ori îi pui la pământ, ori o ștergi. Leutnantul Pospelov se hotărăște să fugă, ca să scape. — Dă-i bice, zbiară el furios, lovindu-l cu piciorul în spate pe caporalul Baritz. Cu o sudalmă spurcată, caporalul apasă pe accelerator neștiind că se îndreaptă glonț exact spre locul de care vrea să scape. Porta și cu mine stăm culcați în zăpadă, cu buchetele noastre de grenade și așteptăm momentul potrivit pentru a ataca monstrul ce se apropie de noi, împroșcând zăpada în ambele laturi. Unul dintre obloanele turelei este deschis forțat și apare un cap cu cască de piele. — Ucide-i, câini afurisiți, țipă Leutnantul peste pustiul de zăpadă. Este strigătul unui om înspăimântat. — Fie, deci, Ivan Stinkanovici[12], rânjește Porta demonic, alergând în salturi mici spre tancul T-34, care s-a oprit din nou pentru a trage. E surprinzător că Leutnantul nu reușește să-l vadă. Buchetul de grenade zboară și lovește sub turelă. Dintr-un salt lung Porta ajunge în spatele unui parapet de zăpadă, presându-se puternic în el pentru a se feri de potopul de schije de oțel. Alte două T-34 acționează împreună, îi mână într-un grup pe soldații care aleargă. Când sunt sigure de prada lor, dau puțin îndărăt și apoi înaintează unul lângă altul, când ajung lângă grup dau în marșarier cu șenilele exterioare, astfel încât boturile vehiculelor să se ciocnească între ele într-o ploaie de scântei, strivindu-i pe cei prinși în laț și transformându-i într-un terci sângeros. — Eu zic să renunțăm, spune un Unteroffizier de artilerie antiaeriană, lacrimile șiroindu-i peste rănile deschise, provocate de mușcătura gerului pe obraji, ne măcelăresc! Porta se uită fix la el o clipă și apoi râde zgomotos. — Nu uita că e război, fiule, și ambele părți par să-l ia în serios! — Probabil crede că turnăm un film. Ruinele tăcute, părăsite, ale Verdunului sau așa ceva, îl ia în zeflemea Gregor, aruncând fulgerător o șarjă de explozibil în oblonul din spate al unui T-34, care trece duduind. Salutări din iad!, strigă plonjând să se adăpostească. Ca izbit de un ciocan uriaș, oblonul este împins înăuntru Leutnantul Pospelov țipă ca o femeie, țintuit de oblonul greu, cu marginea tăioasă. Þipă îndelung, în timp ce flăcări roșii îl împresoară cu limbile lor. Încărcătorul este aruncat afară prin cealaltă deschizătură a turelei și se zvârcolește urlând, într-o mare de flăcări care topește zăpada în jurul lui. Treptat devine crocant ca o costiță în tigaie și se transformă într-o mumie incandescentă. — Afară! zbiară mecanicul tancului, caporalul Baritz, deschizând cu forță oblonul. Cum pune piciorul jos o ia la sănătoasa. O rafală de mitralieră îl trimite mai departe de-a dura. Trăgătorul-ochitor abia a ieșit pe jumătate prin gura turelei, când tancul este aruncat în aer ca o minge de fotbal. Se dă peste cap și aterizează cu o bufnitură imensă, înainte de a se face bucățele în urma unei explozii colosale din interior. Puțin mai încolo încă un tanc se învârtește în văzduh. Din ce în ce mai iute. Flăcări roșiatice și un fum negru, îmbibat cu motorină, se revarsă din locașurile de ieșire. Numai un membru al echipajului reușește să iasă din sicriul de oțel înroșit. Aleargă pe zăpadă ca o torță aprinsă. Þipetele lui sunt înfiorătoare. Simțim dogoarea chiar din locul în care ne găsim. Legionarul își ridică Mpi-ul și descarcă o rafală lungă, milostivă, în rusul cuprins de flăcări, care se zvârcolește disperat în zăpadă. — Padaerșa, padaerșa[13], urlă acesta întinzând spre noi brațele cuprinse de flăcări. Mai multe Mpi-uri se îndreaptă asupra lui. Puțin după aceea se prăbușește. Trupul i se mistuie, sfrijindu-se într-o jumară minusculă. Comandantul încearcă încă să se degaje din turela tancului. Nu țipă, nici nu imploră, însă se străduie din răsputeri să se elibereze din cutia de oțel în flăcări. Fața i s-a carbonizat și i s-a acoperit cu o crustă. În chip straniu, ochii ii strălucesc încă cu limpezime, buzele i s-au prefăcut în cenușă... Nasul e ca o bucată de carne bizar contorsionată. Părul i-a ars pe alocuri. Mâinile îi arată cel mai jalnic, cioturi înnegrite de carne, cu care tot mai încearcă, în disperare, să forțeze deschiderea oblonului prins în balamale. — Doamne, gem eu și-mi ascund fața în mâini. Mirosul greu de carne arsă îmi întoarce stomacul pe dos și vomit în zăpadă. — Ha! Basta! mârâie Porta. Era care pe care! E vorba de o luptă serioasă și i-am promis marelui nostru vecin una peste bot! — E cumplit, rostesc eu în șoaptă. — E război, răspunde Porta cu asprime. Nu-mi face deloc plăcere să-l am pe Ivan în cârcă. Sus! Pune mâna pe o încărcătură! Trompeta de încetare a luptei n-a sunat încă. Iată că vin ultimii mușterii ai "saloanelor de ceai". Un Mpi împroașcă rafale din tufișurile pipernicite. Arunc fulgerător o grenadă în tufișuri. Un tanchist zboară în aer, pe gură îi țâșnește un șuvoi gros de sânge. Îl secer cu o salvă de automat. Se prăbușește cu un urlet prelung, rostogolindu-se în zăpadă. — Ce tâmpit, spune Porta compătimitor. Groaznic de idioți sunt oamenii! Eroi până la capăt! Ei bine, un nătărău mai puțin pe lume! Suflul unei detunături îngrozitoare ne culcă la pământ și ne mătură prin tufișurile dese. Suntem împinși în jos prin trecătoarea strâmtă și ne izbim atât de tare de stânci, încât amândoi ne pierdem cunoștința pentru moment. Renul lui Porta vine zburând prin aer, cu toate cele patru picioare rășchirate, și se izbește de zidul de gheață groasă de aproape un metru cu o bufnitură seacă. Am senzația că fiecare oscior din corp mi s-a sfărâmat. Pretutindeni în jurul nostru, un noian de bucăți de metal incandescent care cu puțin timp înainte fuseseră un tanc. Prin preajmă zace și echipajul tancului, prăjindu-se precum chifteluțele. — Ale naibii "saloane de ceai, dar la o adică le vii și lor de hac, când știi că e groasă, se fălește Micuțul căznindu-se să iasă din zăpadă. — Fir-ai al dracu de nătărău smintit ce ești, se înfurie Porta, pipăindu-și cu grijă locurile dureroase. Era cât pe ce să ne omori pe toți. — Nu poți să faci omletă dacă nu spargi ouăle, așa-i? spune Micuțul ca un filozof. Ne croim anevoie drum mai departe. Viscolul este pe cale de a reizbucni. Oberstul este aproape extenuat. Se sprijină de Oberleutant Wisling. Și Leutnantul Schultz este aproape epuizat. Se poticnește mereu și se ridică din nou cu mare greutate. Nu-l ajută nimeni. Micuțul încearcă să fredoneze un cântec de pe Reeperbahn. Legionarul aiurează despre Sahara lui și nisipul acela fierbinte. Bătrânul merge legănându-se, în stilul propriu, cu picioarele lui în paranteză. Îi vine greu să-și mențină aprinsă pipa cu capac de argint. Are mâinile adânc îngropate în buzunarele mantalei, Mpi-ul rusesc îi atârnă, pregătit, pe piept. — Dumnezeule, cum mi-aș dori să fim din nou acasă, cu cartofi din ăia finlandezi și sos de friptură de porc, oftează Micuțul nemaiputând de poftă. — Sper să fim pe undeva pe lângă lacul Lange, când vine sezonul icrelor de heringi, spune Porta zâmbind, cu buzele crăpate de ger. Legionarul își ridică brațele spre cer și rostește în arabă: "Allah să ne aibă în pază!" Nu este de demnitatea unui german să maltrateze prizonierii lipsiți de apărare. Asemenea cazuri trebuie raportate imediat și persoanele care se fac vinovate să fie pedepsite cât se poate de sever. Rudolf Hess, 10 aprilie 1934 — Mulțumescu-ți, Doamne, că ai sosit, duminică, rostește Porta, călcându-l pe porta pe picior, în timp ce împreună cu Micuțul o virează la "Kempinski"[14], unde are intenția să-și aniverseze ziua de naștere. — Aceasta este sora mea, ii spune portarului arătând spre o doamnă bine dezvoltată, de gabarit apreciabil. — Atunci fratele meu a regulat-o pe soră-sa, țipă ea încântată în restaurantul supraaglomerat. Micuțul se cațără și se așază pe două scaune de bar. — Câte unul pentru fiecare obraz, băi, puță, îi zice el barmanului și-i comandă o vodcă dublă și o sticlă de vin roșu. Își dă capul pe spate și golește paharul, plescăind puternic. — Încă una mică, dacă ești amabil, rânjește el cu jovialitate. Scena se repetă de opt ori, apoi se întâmplă ceva, ce nu va putea fi explicat mai târziu de nimeni. În orice caz, o doamnă în rochie lungă, verde, se trezește pe neașteptate cu un coș plin cu pește în cap. Micuțul înhață un castron de dulceață și i-l aruncă în figură ospătarului șef, iar acesta, la rândul lui îl pocnește în cap cu o sticlă de bere. Micuțul se răzbună înfigându-i o furculiță în braț. Ospătarul șef, țipând ca un apucat, se repede în stradă, cu furculița înfiptă-n braț. Doamna de categorie mijlocie, "sora" lui Micuțul, întinde mâna după utilajul masculin al chelnerului și îl apucă zdravăn. Acesta scoate un țipăt ascuțit și se chircește de durere. Alt chelner vine în pas de vals din bucătărie, cu o farfurie mare de Eisbein. Întregul conținut este catapultat spre tavan și împrăștie peste mesele cele mai apropiate, în timp ce chelnerul execută un plonjon în picaj, sub o altă masă. Un grup de indivizi, în ținută de rigoare, rămân cu ochii holbați și încearcă în disperare să se dea la o parte din calea Micuțului care-și croiește drum ca un tanc stalinist ce și-a pus în cap să câștige războiul pe cont propriu. Aude un bubuit ca de tunet și în clipa aceea e sigur că este un om terminat, însă nu e atât de grav. Se clatină pe picioare, pocnește câteva mutre și se duce legănându-se în bucătărie, unde găsește pe Porta angajat într-o dispută aprinsă cu bucătarul. Împreună prefac bucătăria într-un morman de ruine. Când sosește brigada mobilă, se retrag la "Câinele cocoșat", Gendarmenmarkt, unde deja se vorbește că un batalion englezde parașutiști a aterizat la restaurantul "Kempinski". CURTEA MARÞIALÃ Lautnantul Schultz nu pierde nici o clipă după ce ne întoarcem printre ai noștri. În decurs de o oră raportează la ofițerul politic. La fiecare colț se aud bombăneli împotriva malițiosului Lautnant nazist. Câțiva vânători de munte finlandezi sugerează să-i băgăm boașele în stomac și să-l azvârlim dincolo, la vecini. — O să-i suflu-n lumânare, amenință Porta, trăgându-și Naganul din tocul gălbui. — Să stai în banca ta, hotărăște Bătrânul, răstindu-se la el, să nu ne amestecăm în certurile particulare dintre ofițeri. — S-ar fi putut să fie vorba de unul de-al nostru, protestează Porta iritat. Schultz ăsta e o veritabilă jigodie. — Poate că este, spune Bătrânul cu răceală, însă nu l-a turnat pe unul de-al nostru! Dacă un ofițer trebuie să fie răzbunat, să-i lăsăm pe ceilalți ofițeri să aibă grijă de asta. — Baliverne, adaugă Porta, dar dacă găozarul îmi ajunge vreodată în fața țevii o să vezi o pereche de boașe blegi, reduse brusc la tăcere! — Asta e crimă! strigă Heide cu indignare. — Să fiu al dracului că nu e! răspunde Porta furios. Un nemernic care face bale la gură nu contează! Vorbim mult despre Leutnantul Schultz. Când discuția în sauna Jägerilor finlandezi ia sfârșit, un lucru e cert: Leutnantul Schultz nu va trebui să-și facă griji cu bătrânețea, că oricum n-o mai apucă. În timp ce noi discutam, Micuțul a pilit trei gloanțe. Gloanțele dum-dum fac o gaură imensă în om. A doua zi un Major de la poliția secretă vine să-l ia pe Oberstul Frick, iar Oberleutnantul Wisling este ridicat în timpul serviciului tehnic. Sunt suiți imediat într-un avion Ju-52 și transportați la Armata a VI-a din Münster, pentru a fi deferiți unei curți marțiale. Verdictul final se amână până se vor putea obține mărturii de la ceilalți membri ai grupului de luptă. Între timp cei doi arestați sunt trimiși la închisoarea militară Torgau, unde sunt plasați în detașamentul de "prelucrare" a cizmelor, împreună cu nenumărați alți arestați. Deținuții deja condamnați sunt supuși unui tratament mai aspru. Fiecare om din detașamentul cizmelor începe programul în fiece dimineață cu zece perechi de cizme militare noi, rigide ca fierul, din piele de culoare galbenă rău mirositoare. Detașamentul face instrucție timp de o oră cu câte o pereche de cizme. Luarea poziției de drepți și pas alergător, de jur împrejurul platoului de adunare. Când se termină ora răsună strident un fluier și toți, cât ai clipi, schimbă cizmele cu altele noi. Apoi "marș forțat". Și acțiunea continuă, fără pauză, de la orele 05,00 până la 21,00, unii leșină, picioarele li se umflă și ajung bucăți de carne însângerată, bășicile se sparg și se formează alte bășici. Pentru așa ceva nu se acordă nici cea mai mică atenție. La Torgau mila este un termen necunoscut, Este o închisoare militară, notorie pentru severitatea ei și personalul permanent e mândru de reputația câștigată. — Marș de defilare, țineți aproape, puturoșilor, zbiară Feldwebelul dintr-o cabină instalată în mijlocul platoului. Asta credeți voi că e marș de defilare? Ridicați piciorul sus, lepădăturilor! întindeți căputa! Mâinile la nivelul paftalei și jos, la meserie! La meserie, am zis! Un general-maior se prăbușește. Este un bărbat mai în vârstă care vine dintr-un post dulce într-o garnizoană periferică. Blestemele și ocările se abat asupra lui, dar el rămâne la pământ. E nevoie de furtunul de incendiu pentru a-l pune pe picioare. — Ai o oră în plus de instrucție, îi prescrie Feldwebelul cu jovialitate, cu cât o să dai jos mai vârtos nădușeala aia puturoasă de pe tine, o să-ți fie mai ușor. Și generalul continuă să înmoaie cizmele țepene, astfel încât luptătorii din tranșee să nu mai aibă necazuri cu ele. Seara, între orele 21,00 și 22,00 fiecare om din detașament depune zece perechi de cizme "înmuiate" la magazia Intendență și primește în schimb zece perechi din cele tari, nepurtate. Acestea vor trebui mlădiate prin marș până în seara următoare cel târziu. În fața Oberstului Frick merge un Feldwebel cu epoleți roșii pe umăr, prizonier politic. În spatele lui este un Gefreiter cu epoleți verzi, un criminal și în spatele Gefreiterului un artilerist cu epoleți purpurii. Apoi urmează un Rittmeister cu epoleți albi acuzat de sabotaj. Sunt mulți cu epoleți albi în detașament. Numai doi au epoleți negri. Aceștia sunt cei care l-au insultat pe Führer. Cu siguranță că vor primi pedeapsa cu moartea. Arabii sunt de la Marină. După șase săptămâni la detașamentul cizmelor, Oberstul Frick e terminat. Picioarele i s-au făcut ca niște zdrențe. Sunt de fapt bucăți umflate de carne care sângerează. La infirmeria închisorii i se amputează două degete de la picioare. Oberleutnantul Wisling se află în patul alăturat, cu coastele rupte și comoție cerebrală. Leșinase de mult prea multe ori în detașamentul de cizme. Caporalul de serviciu se întâmplase să fie prost dispus. Dar infirmeria de la Torgau nu e locul în care deținuților li se permite să rămână mult timp. Șchiopătând și cu chipurile marcate de durere, cei doi ofițeri ies la raport la atelierul de reparații al armamentului, pentru a primi temporar sarcini mai ușoare, sarcini pe care orice deținut de la Torgau ar prefera să le evite. După câteva săptămâni la atelier sunt trimiși la secția de convalescență unde se face instrucție militară de dis-de-dimineață până târziu noaptea. Pe zid, la un capăt al platoului de adunare stă scris cu litere mari, albe: GELOBT SEI, WAS HART MACHT[15] Dar groaza cea mai mare la închisoarea militară Torgau era Gustav de Fier, temutul Hauptfeldwebel care se furișa de colo-colo pe tălpi de cauciuc ca un înger răzbunător în uniformă de infanterie. Deținuții și personalul permanent se temeau de el deopotrivă. Oamenii experimentați, care petrecuseră un timp îndelungat la Torgau, de o parte sau de alta a ușilor celulelor, susțineau că dacă Gustav de Fier se uita la cineva mai mult de trei minute, nefericita persoană cădea moartă la pământ. O căutătură a ochilor albaștri glaciali ai lui Gustav de Fier era suficientă ca să-ți înghețe sângele în vine. O altă particularitate a acestui Feldwebel de Fier, scund și îndesat, era vocea sa spartă, ca un trosnet de vreascuri. Avea obiceiul să utilizeze cât se poate de puține cuvinte, însă fiece cuvânt făcea cât o carte întreagă. Chiar și un surdo-mut debil mintal putea înțelege cuvintele care-i țâșneau lui Gustav prin gura cu buze lipite. Nu zbiera niciodată, cum făceau alți ofițeri de rang inferior, dacă nu stăteai aproape de el, nu puteai auzi ce spune. Dar nici nu era necesar. Umblau vorbe despre un Unteroffizier paralizat, care se afla acolo în infirmerie, comisia medicală militară de la Berlin îl declarase complet paralizat, ca atare se hotărâse să fie iertat și trimis acasă. Faptul era atât de șocant și insolit, încât până și deținuții au zdrăngănit din gratiile celulelor când au auzit decizia. Dar cu o zi înainte ca soldatul paralizat să fie eliberat, Gustav de Fier a luat totuși hotărârea de a se duce să vadă această persoană stranie, care părăsea închisoarea Torgau într-o manieră atât de neregulamentară. Cu șapca bine trasă pe ochi, a intrat fără zgomot în salon și, proțăpit acolo, a început să-l săgeteze cu privirea pe paralitic, care în câteva secunde, numai ce l-a zărit pe Gustav de Fier, a paralizat și mai rău. Buzele lui Gustav de Fier s-au întredeschis și acesta l-a bombardat cu trei cuvinte pe Unteroffizierul paralizat! — Atenție! Marș for-țat! Ceea ce nu fusese în stare să vindece o întreagă comisie medicală, cu toată expertiza ei clinică, a lecuit Hauptfelwebelul de la Torgau în treizeci și una de secunde. Paraliticul a sărit din pat ca o capră de munte, a ieșit în fugă din salon, a traversat platoul de adunare și a intrat în birourile închisorii, unde a bătut din picioarele paralizate și a strigat cu voce sonoră: — Prizonierul nr. 226, de la infirmerie, raportează că este pregătit de luptă! De atunci, Gustav de Fier vizita întotdeauna cazurile incurabile, pe care doctorii le abandonau. Gustav de Fier este capabil să vindece nu numai ființe umane, poate să repună pe picioare și cai-, și catâri, în fața cărora medicii veterinari se declară neputincioși. Când companiile disciplinare se reîntorc la Torgau, seara târziu, Gustav de Fier le așteaptă îmbrăcat într-o tunică albă imaculată, fie iarnă, fie vară. După cum afirma el, unui soldat nu-i este niciodată prea frig sau prea cald, starea vremii nu contează pentru el. Oamenii spun că el nu remarcă dacă este iarnă sau vară. Companiile de pedeapsă trebuie, de regulă, să-și încheie corvezile zilnice defilând în jurul lui Gustav de Fier și cântând în gura mare: — Es ist so schö, Soldat zu sein[16]! Este singurul cântec pe care Gustav de Fier îl îndrăgește. Sâmbătă dimineața șederea la Torgau ia sfârșit pentru Oberstul Frick și Oberleutnantul Wisling. Sunt ridicați de la compania de pedeapsă, care este în exercițiul funcțiunii. Trei polițiști militari îi așteaptă în birourile închisorii. Părăsesc Torgau în tăcere. Seara ajung la Berlin și sunt predați corpului de gardă al armatei din gară. Ofițerul feroviar, un Rittmeister mult mai în vârstă decât Oberstul Frick, se simte întrucâtva jenat. Dacă ar fi avut alte grade, ar fi știut ce să facă cu ei, în schimb le oferă țigări de foi și un pahar de vin, chiar dacă ospitalitatea contravine regulamentului. La orele 22,00 se dă alarma de atac aerian. Toată lumea intră în adăposturi. Stingherit și evident în încurcătură, Rittmeisterul le spune că, în situația în care vor încerca să fugă va fi obligat să tragă în ei. — Îmi pare rău, dar astea sunt ordinele, le explică el arătându-le arma proprie, un pistol de recuzită, puțin probabil în stare să rănească pe cineva la o distanță mai mare de cincizeci de metri. Chiar deasupra gării un indicator incandescent de țintă înflorește ca un pom de Crăciun iar aerul se zguduie de zgomotul bombardierelor. În adăpost se strâng unul într-altul. Rittmeisterul s-a așezat între cei doi deținuți și li se adresează cu "camarazi". Sosesc apoi și bombardierele. Liniile de cale ferată sunt contorsionate, căpătând forme de nerecunoscut, vagoanele de marfă zboară prin aer ca mingile de tenis. Un muncitor feroviar este azvârlit hăt-departe, dincolo de gara de mărfuri și se face praf izbindu-se de Monumentul Eroilor Războiului din 1914—1918. Pe străzi se scurge fosfor incandescent. În el se topesc complet resturile de carne omenească. Oamenii se sufocă în pivnițe. Se produc multe pierderi umane și materiale la Berlin în această seară. Artileria antiaeriană bubuie și bombele explodează. Din când în când, un bombardier este lovit și se dezintegrează în aer într-o ploaie imensă de stele, la înălțime, deasupra orașului. În adăpostul antiaerian, Rittmeisterul îi împărtășește Oberstului Frick ce anume îi place lui la muzica lui Sibelius. Oberleutnantul Wisling șade cu ochii închiși și se gândește în trecut. Gândul îl poartă la perioada petrecută la Potsdam, când urma Academia de Război și își amintește de fetele drăguțe și dornice de pe băncile de la Sans Souci. Îl trec fiorii și se blestemă. Acum, în ceea ce îl privește, totul s-a sfârșit și asta numai pentru că și-a dezvăluit sentimentele reale în acea noapte rece ca gheața, acolo sus, la Cercul polar. Ar fi trebuit să-și țină gura, ca Majorul Pihl și ceilalți, și atunci ar fi putut să aibă șansa să-l prindă sfârșitul războiului în viață, acum nu mai avea nici o șansă. Chiar și cel mai prost ostaș din armată ar ști la ce duce asta. Singurul element incert era dacă îl vor împușca sau îl vor spânzura. În mod curent, pe militari nu-i decapitau, numai pe civili. Oricum, era mai bine prin împușcare sau spânzurătoare. Oberstul Frick, căruia i se returnase monoclul când a părăsit închisoarea Torgau, îl lustruiește cu atenție înainte de a-l pune înapoi la ochi. Îl cercetează pe Rittmeister, care pare foarte bătrân și căruia uniforma parcă nu i se potrivește. — Desigur că Sibelius este un mare compozitor, dar mi-e teamă că înțeleg prea puțin muzica. Sunt militar de profesie. Aveam paisprezece ani când am intrat la Școala de cadeți și nu am avut niciodată vreme să mă ocup de muzică. Un țiuit prelung, strident, le întrerupse conversația. Atacul aerian a luat sfirșit. Acesta este semnalul PERICOLUL A TRECUT. Peste tot în Berlin sunt incendii. Un fum înțepător, care miroase ca dracu, se abate în valuri peste oraș. — Se duc înapoi acasă, mama lor de gangsteri aerieni, zice furios un om mai în vârstă din Garda Națională, cu insigna partidului în piept, omoară femei și copii nevinovați. Nimeni nu-și bate capul să-i răspundă. "C'est la guerre", ar fi spus micuțul Legionar. Timp de o fracțiune de secundă pe Oberstul Frick îl străfulgeră gândul să fugă. Ar fi lucrul cel mai ușor din lume să-l culce la pământ pe bătrânul Rittmeister. Peste tot, în orașul cuprins de flăcări, domnește panica, ar exista suficient timp să scape cu fuga, fără nici un risc, înainte ca ei să se dezmeticească și să plece în urmărirea lui. Avea mulți prieteni la Berlin și chiar dacă descoperirea lui i-ar costa viața, era convins că l-ar fi ajutat. Numai câte o noapte în fiecare loc, până la Osnabrück și dincolo, în Olanda, apoi legătura cu Rezistența olandeză, unul dintre prietenii lui făcuse așa. Evadase de la Germershein. Cineva care iese din colimator cu sprijinul Rezistenței olandeze are o șansă serioasă să supraviețuiască. Se uită în jur după o armă și se decide la lampa de birou a Rittmeisterului. Oberleutnantul Wisling îl privește cu ochii, abia mijiți. Se înțeleg imediat din priviri. Nu sunt gărzi între birourile Rittmeisterului și marele hol al gării, ticsit de oameni care se grăbesc. Dacă reușesc să ajungă până acolo, sunt în siguranță. Ar fi ca și cum ar sări într-o mlaștină; mâlul i-ar înghiți din toate părțile și i-ar ascunde. După aceea afară, pe una din ieșiri, și aiurea pe străzile în flăcări. Pe spătarul scaunului atârnă centironul cu tocul pistolului Rittmeisterului. Trebuie s-o luăm neapărat cu noi, reflectează Oberstul. Încuviințează din cap către Eisling, care se ridică având aerul că ar dori să-și dezmorțească picioarele. Întinde mâna după lampă, tremurând de încordare. Are mâna pe ea când ușa se izbește de perete și intră un Leutnant tânăr, cu cască de oțel, urmat de cinci infanteriști cu automate. Vin cu silențiozitatea unui tanc Tiger în atac. Leutnantul e energic și activ, ochii lui de un albastru spălăcit licăresc dintr-o față murdară, înnegrită de funingine. Salută neglijent cu două degete la cască și face semn din cap spre cei doi ofițeri care se holbează la el, uluiți. — Ãștia sunt? mârâie el cu brutalitate în glas. — Da, răspunde Rittmeisterul turtindu-și boneta pe cap, absolut perplex. Aceștia sunt cei doi domni care vă așteaptă. — Domni, știi că-i bună! rânjește Leutnantul, scoțându-și P-38-ul greu și îndreptându-i țeava spre cei doi captivi. Dar, dacă vreți, fie și așa. E în regulă, în ceea ce mă privește! Domnilor, trâmbițează el pe nas, cântărindu-și pistolul în mână, e datoria mea să vă avertizez că la orice încercare de evadare, acesta o să se descarce! Să nu credeți că puteți să vă sinucideți, încercând să scăpați din mâna noastră! Nu ați fi primii pe care i-am nimerit în noadă. Zâmbește ca un lup care-și arată colții. Este evident obișnuit să aibă de-a face cu deținuții. Curios că nu e la Poliția militară, reflectează Oberstleutnant Wisling privind diagonala albă a infanteriei, dar apoi își amintește că infanteria e casă bună atât pentru ofițerii buni, cât și pentru cei răi. Un gentleman veritabil îl poți întotdeauna găsi la infanterie, și dacă ești în căutarea unui ticălos desăvârșit îl poți găsi tot acolo. — Mergem, nu? rânjește Leutnantul bâțâind nerăbdător din genunchi. În deplină camaraderie, bineînțeles? În pas alert, domnilor. Să terminăm odată și treaba asta. Preferăm să nu rămânem în compania dumneavoastră mai mult decât e necesar. La ieșirea din gară îi așteaptă un camion acoperit cu prelată. — Sus cu voi! le ordonă Leutnantul cu asprime. — Unde mergem? întreabă Oberstul Frick. — Gura, mârâie un soldat tânăr, lovindu-l cu patul armei. Camionul circulă prin Berlin cu o viteză amețitoare. Intră bălăbănindu-se pe poarta masivei clădiri a Comandamentului General din Bendlerstrasse, unde sunt duși jos în beciuri. Un Oberfeldwebel îi salută cu amabilitate aspră. Este tot infanterist. Sunt obligați să predea toate bunurile personale: centură, bretele, șireturi, ca să nu se spânzure și să tragă pe sfoară curtea marțială. — Deschideți gura și v-o închidem noi la loc, le promite un soldat bătrân la înfățișare, cu emblema S.A. pe buzunarul de la piept. După zece minute sunt luați iarăși și duși undeva sus, pe scări. Un maior gras de Jägeri, șezând cu aroganță în spatele unui birou, se prezintă ca ofițerul procuror la proces. Îi măsoară cu privirea o clipă, de parcă ar fi niște vite scoase la vânzare. Răsfoiește câteva file din hârtiile pe care le are în față și se apleacă pe spate în scaun, cu o expresie de om satisfăcut: — Domnilor, am hotărât să fac tot ce-mi stă în putință pentru a asigura condamnarea dumneavoastră potrivit articolului 91 a. Își pocnește degetele. Asta vrea să spună că intenționăm să fiți executați și că, aproape sigur, voi avea grijă să atârnați în ștreang. Sunteți acuzați de comiterea unei crime infame, acolo sus, pe frontul Arctic. Dacă restul Armatei ar fi să vă urmeze exemplul, am pierde în curând războiul, dar, slavă Domnului, există puțini de teapa voastră în marea Armată germană. Veți fi spânzurați! Trece ușor cu mâna peste insigna de aur a partidului de pe piept. — Știați că unui om îi trebuie până în douăzeci de minute să moară la capătul unei frânghii? întreabă el cu un rânjet sardonic. Cât despre voi, sper că va dura de două ori mai mult. E datoria mea să fiu prezent la fiecare execuție de care mă ocup în calitate de ofițer procuror. În mod normal, nu particip, însă în cazul vostru îmi va face o plăcere imensă. Gardă! — răcnește el cu o voce care răsună în toată clădirea. Luați prin surprindere, cei doi infanteriști intră tropăind în birou, convinși că deținuții îl atacaseră pe procuror. — Luați-i pe acești doi ticăloși din fața mea, urlă Majorul isteric. Scoateți-i afară de aici, aruncați-i în cea mai mizerabilă celulă de care dispunem! Celulele din beciurile situate în Bendlerstrasse seamănă cu niște cuști de la Grădina zoologică. Drugi verticali groși le separă de coridoare, de-a lungul cărora gardienii se preumblă încontinuu. — Porci, porci ordinari, rostește în șoaptă un Hauptmann de artilerie în celula vecină cu cea a Oberstului Frick. Are fața lovită și tumefiată, unul din ochi îi este complet închis. — Ce Dumnezeu ți s-a întâmplat? îl întreabă Oberstul pe tăcute. Începe să-i tremure tot corpul. — M-au bătut, șoptește ofițerul de artilerie. Mi-au zdrobit dinții, m-au electrocutat, vor să mă facă să mărturisesc ceva ce nu am făcut. — Unde ne găsim? întrebă Oberleutnantul Wisling curios. — La Unitatea de Curte Marțială a Armatei a III-a, secția a 4-a, răspunde un Stabszahlmeister. Nu vă așteptați la nimic bun. Șederea aici e scurtă și deloc plăcută. Eu sunt de trei săptămâni. E ca și cum ai trăi într-o gară. Ai impresia că jumătate din armată urmează să se prezinte în fața curții marțiale. Curând nu va mai rămâne nimeni neinculpat. Cică ducem lipsă de soldați, și cu toate acestea îi împușcăm pe ai noștri mai repede decât o pot face rușii. — Ce ai făcut? îl întreabă Oberstul Frick, privindu-l pe ofițerul de intendență. — Nimic! răspunde Stabszahlmeisterul. Un râs înăbușit se aude din celula de vizavi. — Dacă vrei să întâlnești oameni nevinovați, atunci caută-i în temniță, spune în zeflemea un Obergefreiter. — De ce ești aici? îl întreabă Oberstul pe un ofițer de marină, căpitanul de corvetă care stă în celulă și fredonează, aparent fără să se sinchisească de ceva pe lume. Ochiul stâng îi zburase dintr-un foc de armă, lăsându-i numai o gaură sângerândă. — Pentru că am cântat, surâde ofițerul de marină amuzat. — Că ai cântat? întreabă Oberstul cu îndoială. — Așa cum am spus. — Nu te pot arunca în temniță pentru așa ceva, spune Oberstul. — Pe naiba, uite că au putut, răspunde marinarul. Te pot întemnița pentru mult mai puțin decât asta. Începe să cânte în surdină: Wir werden weitermarschieren Wenn Scheisse vom Himmel fällt. Wir wollen zurück nach Schlicktown, denn Deutschland ist der Arsch der Welt! Un der Führer kann nicht mehr[17]! — Domnilor cu frunze de stejar la guler nu le-a plăcut textul meu, astfel încât probabil că vor face în așa fel ca să fiu spânzurat. — Imposibil, țipă Oberstul, nevenindu-i să creadă. Pentru o asemenea absurditate nu e nimeni spânzurat! — Ba, uite că în cazul ăsta da, surâse ofițerul de marină. Am cântat cântecul acesta stând pe puntea submarinului, când ne întorceam dintr-o incursiune și am dat întâmplător peste o bază de submarine la Brest. Îl vor spânzura și pe primul meu ofițer. L-a întrebat pe un ofițer cu grad înalt în SS, care ne ieșise în întâmpinare pentru a ne ura bun venit, dacă Grofaz[18] mai trăia. — Era beat? îl întreabă Oberstul Frick nedumerit. — Nu, doar curios. Ce petrecere am fi încins dacă ar fi pus cineva o bombă sub Hitler în timp ce noi ne luptam pe mare cu Marina Britanică. Mugetul pătrunzător al unei sirene de alarmă antiaeriană le întrerupse conversația. Un Feldwebel se precipită pe coridor. — Toți deținuții pe burtă, cu mâinile la ceafă! Culcați sunteți mai feriți de șrapnele. Cine se ridică e împușcat fără milă! răcnește el. În momentul următor clădirea e zguduită de o explozie. Lumina se stinge și întreaga închisoare rămâne în beznă. Licăririle câte unei flăcări iluminează în răstimpuri figurile livide de spaimă. O tăcere insuportabil de apăsătoare coboară asupra închisorii, apoi urmează zgomotul infernal al exploziilor. După zgomot ai impresia că bombele cad într-o succesiune rapidă în apropiere de Spree. Tencuiala cerne din tavan, de parcă ar ninge. Se aude un zăngănit de geamuri sparte. Fosforul incandescent se scurge ca o lavă. Berlinul geme în spasmele morții. Tunurile artileriei antiaeriene de pe Bendlerstrasse bubuie fără încetare. — Ajutor, ajutor, dați-mi drumul! Mamă! Mamă! răzbate țipătul ascuțit al unui copil. — Þine-ți gura, țânc nenorocit, răcnește o voce nemiloasă poruncitoare. Rămâneți pe podea! Se aud două împușcături. Licărește o lampă. O înjurătură reprimată și din nou totul reintră în tăcere. A sunat ceasul morții. Moarte dincolo de ziduri, moarte înăuntrul lor, bântuie grăbită pretutindeni. Fie că ești în mișcare fie că te-ai ghemuit într-un colț, îi simți umbra de gheață pândindu-te. Unii se obișnuiesc și cu asta, devin flegmatici, alții se năruie înfrânți și sfârșesc la ospiciu. Alții, iarăși, sunt reduși la tăcere cu un foc de armă. Pretutindeni în oraș nervii sunt încordați la maximum: în închisori, infirmerii, adăposturi antiaeriene, în interiorul tancurilor duhnind a motorină, în cazărmi, oriunde ți-ai arunca privirea, suverane sunt moartea și spaima. Un alt muget prelung al sirenei anunță sfârșitul raidului aerian, însă răgazul e numai de câteva ore, când bombardierele cu steaua albă sau cu cercuri roșii, albe și albastre se întorc din nou. Berlinul e în flăcări. Pompele de incendiu duduie pe străzi. Misiunea lor este disperată, imposibilă, zi și noapte serviciile de pompieri din Berlin se luptă cu flăcările aprinse de bombele incendiare. Un zgomot neplăcut, iritant, se aude de pe coridor. Cheile zornăie, fierul scrâșnește pe fier. — Nenorocire! Nemernicul ăsta păduchios s-a spânzurat! — Mai slăbește-ne, spune o altă voce cu asprime. Ar trebui să-i punem pe toți la zid și să-i lichidăm! La ora opt primii deținuți sunt duși în fața curții marțiale. Târziu după-amiază vine un pluton pentru a-i transfera pe deținuții care au fost condamnați, sunt luați pentru a nu se mai întoarce niciodată. Nimeni nu știe ce se întâmplă cu ei. Într-o dimineață vin după Oberstul Frick și Oberleutnantul Wisling. Escortați de patru soldați, sunt duși la tribunal și fiecare este încuiat într-o cămăruță. Înainte de a apărea în fața curții li se permite să aibă o scurtă convorbire cu ofițerul lor apărător, un Oberstleutnant bătrâior, binevoitor. — Nu pot face cine știe ce pentru voi. — Le zâmbește, strângându-le mâinile. — Dar regulamentul prevede să fiu prezent, Și, după cum știți, avem un profund respect pentru buna orânduială și corectitudine. — Asta este o audiere preliminară? îl întreabă Oberstul Frick cu multă nădejde. — Ce simț al umorului! râde Oberstleutnantul cu poftă. Audiere preliminară? Nu face parte din procedură, mai ales în cazuri ca acestea. Totul e absolut clar și consecințele au fost decise cu multă vreme în urmă. M-ar surprinde foarte mult ca sentința să nu fi fost semnată deja de Procurorul Militar General. Nu v-ați supus unui ordin al Führerului și ați recunoscut acest lucru! Aș vrea să-l văd pe acel ofițer apărător care ar putea face ceva pentru voi! Fumați? — împinge o tabacheră cu țigări spre Oberst. — Curtea se va întruni la ora zece. — Privește afară pe fereastră. — Ploua torențial. Ofițerul procuror cere să fiți spânzurați. Dar cred că știți deja! Voi încerca să obțin schimbarea verdictului în execuția prin împușcare. Þinând seama de multele decorații pe care le-ați primit, cred că voi reuși. Mai există încă oarecare respect pentru asemenea lucruri, deși începem să primim chiar deținuți cărora li s-a acordat Crucea Cavalerului, fapt de necrezut cu numai șase luni în urmă. Sfinte Dumnezeule, uitați-vă la voi! N-ați avut posibilitatea să vă bărbieriți și să vă aranjați uniformele? Arătați de parcă ați venit direct din tranșee. O să-i facă o impresie proastă președintelui curții. — Nu ne putem nici rade, nici spăla, declară Oberleutnantul Wisling sumbru. — Îmi pare rău, spune Oberstleutnantul, totul se duce de râpă. Uneori avem până la douăzeci de sentințe de condamnare la moarte într-o singură zi, ieri au fost trei generali. Să nu credeți că mie îmi place acest lucru! însă trebuie! Și sunt soldat! — își lovește coapsa cu palma. Sună a gol. Artificial, Surâde trist: — am condus un batalion din regimentul motorizat de infanterie. — Ofițer de carieră? îl întreabă Oberstul Frick, fără interes. — Da, exact, oftează Oberstleutnantul. În curând nu va mai rămâne nici unul dintre noi. Privește din nou afară la ploaia care lovește în geamuri. E nevoie de mai mult decât Grofaz, pentru câștigarea războiului. — O tragedie, spune Oberstul calm. — Tragedie? De ce? îl întreabă Oberstleutnantul. Noi, germanii suntem precum câinii înfometați care aleargă după un cârnat ce ni se flutură prin fața botului, tot rupem din el, însă nu reușim deloc să punem laba pe el! — Cât va dura procedura juridică? îl întreabă Oberstul nervos. — Zece, cel mult douăzeci de minute. Sunt oameni ocupați, și sunt o mulțime de cazuri care trebuie rezolvate într-o zi. Cazul vostru nu este deosebit de dificil. Dacă reglementările n-ar cere-o, aproape că nici nu ar fi necesar să veniți în fața curții. Un Feldwebel din gardă v-ar fi putut spune cu multe zile în urmă care va fi rezultatul. — Atunci am putea la fel de bine să ne întoarcem în celule și să scăpăm de tot acest circ, e de părere Oberleutnantul Wisling. — Nu, aici n-ai dreptate. Uiți ce prevăd reglementările. Nici un german nu încalcă reglementările. Regulamentele și articolele legii constituie o necesitate a vieții, rostește cu seriozitate ofițerul apărător. Un polițist militar deschide ușa și pocnește din călcâie cu destul de mult zgomot. — Să-i punem punct deci, oftează ofițerul apărător ridicându-se în picioare. Sala de ședințe este la fel de rece ca și ofițerii din completul de judecată. De pe perete, Adolf Hitler se uita fix în jos, la acuzați. Nu prea inspiră speranță. Ai senzația că marele portret este viu și emană o autojustificare necruțătoare. Ofițerul procuror ia loc la o măsuță în stânga președintelui și întinde câteva hârtii în față, nu multe, însă destule pentru o sentință de condamnare la moarte. Intră cei trei ofițeri judecători. Dau salutul hitlerist. Ofițerul procuror începe numaidecât să țipe. Asta se și așteaptă de la el. Fața i se împurpurează, vocea'âi crește până la octava cea mai înaltă. — Acești trădători, răcnește el, au încercat să înfigă un cuțit în spate luptătorilor noștri de pe linia frontului. Au comis o crimă monstruoasă. Nu sunt numai trădători, ci și ucigași, care au predat eroi germani răniți în mâinile acelor animale sovietice și au comis această crimă imfamă numai pentru a-și salva propriile vieți mizerabile. Au încercat totodată să convingă și pe alți soldați germani să participe la activitatea lor criminală. Când propunerile lor bolnave au fost respinse, acest Oberst ticălos le-a dat ordin vitejilor germani să ia parte la crimă și să-i abandoneze pe răniți ca pe o grămadă de leșuri. Solicit cu insistență ca ambii acuzați să fie condamnați la moarte, în conformitate cu articolul 91 a: Sfidarea ordinului și ajutorarea, inamicului; articolul 8, alineatul 2: Trădare împotriva poporului și a securității statului; articolul 73 și 139, alineatele 3 și 4: înaltă trădare. Nu solicit să fie, luat în considerare articolul 149: dezertare. Regret că nu există o pedeapsă mai severă decât pedeapsa cu moartea. În acest caz este prea umană. Cei trei ofițeri judecători mâzgălesc distrați hârtia din fața lor, nici nu fac măcar efortul să ascundă faptul că ei găsesc procesul plictisitor și îl urmăresc pe procuror numai cu o ureche. Ofițerul procuror se așază și îi face semn cu capul, zâmbind, ofițerului apărător. Ofițerul apărător își răsfoiește documentele câteva clipe, apoi se ridică lent în picioare, își îndreaptă tunica, își trece mâna cu manichiură frumoasă prin părul cărunt și schițează un zâmbet camaraderesc spre procuror și ofițerul președinte. — Rog curtea să țină seama de decorațiile ofițerilor acuzați și de atenția acordată sarcinilor, așa cum rezultă din statele de serviciu anterioare. Rog curtea să analizeze crimele lor cu clemență. Se așază la loc, evitând privirea încărcată de reproșuri a Oberstului. — Vor acuzații să facă vreo declarație în apărarea lor, înainte de pronunțarea sentinței? întreabă Kriegsgerichtsratul, uitându-se nerăbdător la ceas. Oberstul Frick se ridică și începe să explice situația disperată, fără de soluție în acel iad arctic. — Irosiți timpul curții, îl întrerupse cu asprime Kriegsgerichtsratul. Ai abandonat sau nu soldații germani răniți la discreția trupelor rusești, da sau nu? Ai dat ordin unității să se retragă, da sau nu? Oberstul își dă seama că o asemenea logică sumară este imposibil de combătut. — Da, răspunde acuzatul, așezându-se din greu. — Și tu, — îi face semn cu capul Oberleutnantului Wisling —, ai declarat clar că ai fost de acord cu ofițerul tău comandant? — Întreaga procedură e un amestec de adevăr și fals, o denaturare infamă a faptelor, strigă Wisling cu vocea gâtuită de indignare. Refuz să recunosc această caricatură de tribunal! E un abator! Oricărui judecător care se respectă i-ar fi rușine să facă parte din el! — Stai jos și fii liniștit! Ești cel mai ticălos din câți s-au prezentat până acum în fața curții, se răstește ofițerul procuror cu scârbă, congestionat la față. Kriegsgerichtsratul dă din cap și șușotește un moment cu cei doi ofițeri asistenți. Cu o voce joasă, plăcută, începe să citească de pe o hârtie care se aflase în fața lui în tot timpul procesului. — Pentru lașitate, dispreț față de Führer, comandantul Suprem al Marii Armate Germane, sprijin acordat inamicului și sabotarea ordinelor, acuzații Oberst Gerhard Frick și Oberleutnant Heinz Wisling, sunt condamnați la moarte prin împușcare. Își pierd definitiv drepturile civile și militare. Toate bunurile vor fi confiscate în folosul statului. Ambii acuzați sunt degradați la rangul de simplu soldat și le vor fi retrase toate decorațiile primite. Sentința urmează să fie adusă la îndeplinire cât se poate de repede. Pentru acte anterioare de vitejie, acuzaților li se permite să solicite acordarea grațierii de către Înaltul Comandament General, Zona a III-a de apărare, Berlin/Spandau. Kriegsgerichtsratul își scoate ochelarii cu rame aurite, îi privește pe condamnați cu o indiferență glacială și le face un semn polițiștilor militari de la ușă. Cu mișcări exersate, tresele și decorațiile le sunt smulse condamnaților de pe uniforme. Ultima decorație e vulturul din partea dreaptă a pieptului. — Duceți-i afară, mârâie Kriegsgerichtsratul, gesticulând cu mâinile de parcă ar fi alungat muștele. — Ați avut baftă, indivizilor, remarcă unul dintre polițiștii militari, când ajung înapoi în beci. — Baftă? Ce vrei să spui? îl întreabă Oberleufnantul Wisling, fără vlagă. — Vi s-a permis să cereți grațiere, rânjește amuzat Unteroffizierul din poliția militară. Asta o să vă mai țină în viață câteva zile, poate chiar săptămâni, altfel ați fi fost terminați în următoarele două zile. E oarecare lipsă de spațiu în pușcărie, astfel încât ducem la îndeplinire ordinele de îndată ce le primim. Veți avea deci timp berechet să meditați, generalul care răspunde de grațieri se află pe undeva prin Rusia în momentul de față, așa că va trece probabil ceva timp până să primească petiția voastră — și cine poate ști dacă are vreme să-și bată capul cu ea când o va primi? Cu siguranță are de furcă cu chestii mai importante decât cu voi doi, călători spre ceruri — și, până când se vor întoarce hârtiile voastre, cine știe ce dracu s-o mai întâmpla, și pe aici! Evenimentele se succed rapid în aceste zile, Ivan e în ofensivă: — Heute sind wir rot Morgen sind wir tot[19], murmură el încet. — Infanteristul Frick și infanteristul Wisling, raportează că s-au întors de la curtea marțială, îi aduce la cunoștință Unteroffizierului de serviciu, pocnind din călcâie. — Presupun că nu raportează să fie eliberați? rânjește Unteroffizierul de serviciu sarcastic, punându-le câte o cruce mare, roșie, în dreptul numelor din registrul camerei de gardă. Semnul morții. — Într-un fel, da, răspunde polițaiul jovial. — Copii, copii, le spune Unteroffizierul de serviciu, dându-le câte o țigară la fiecare, fiți fericiți că vi s-a permis să faceți cererea de grațiere, altminteri vi s-ar fi dat un stâlp de care să atârnați chiar mâine. Adunăm la un loc un grup mai mare de "turiști". Să nu-mi spuneți mie că noi prusacii nu suntem plini de omenie. Întindeți mâinile, flăcăi. E obligatoriu cu lanțuri. Așa spune la regulament. Cei care și-au pierdut dreptul de a-și purta capul pe umeri trebuie puși în lanțuri. Wisling încuviințează în scârbă. Adevărul începe să se strecoare și în creierul lor. Stomacul i se contractă și gura i se umple de fiere. — E o găleată acolo în colț, îi indică Unteroffizierul de serviciu, care cunoaște simptomele. Wisling ajunge la ea în timp util și vomită. A doua zi, dis-de-dimineață, sunt ridicați din celule și legați strâns cu lanțuri, cu mâinile la spate. Camionul este plin de deținuți care stau de-a curmezișul în spate, doi polițiști militari musculoși, cu Mpi-uri gata pregătite, se cațără- și se așază pe oblonul din spate. Răcnesc la cea mai mică mișcare a vreunui deținut. La tribunalul militar al Forțelor Aeriene din Tempelhof sunt preluați încă trei aviatori și un soldat de la artileria antiaeriană. Se poate distinge că cei trei sunt ofițeri, după materialul mai fin al uniformelor, li s-au scos decorațiile și epoleții. Pornesc mai departe prin Berlin, trec pe lângă Plötzensee, unde Călăul Oficial e foarte ocupat în fiecare zi cu ghilotina lui. Camionul hurducă prin Alexander Platz. Sediul Poliției s-a înnegrit de fum. Mai preiau doi ofițeri SS condamnați de la cazarma Gross-Lichterfelde. — Hei, mișcați-vă târtițele! Ne grăbim! strigă polițaii, arțăgoși care-i ajută să urce lovindu-i cu paturile Mpi-urilor. Deținuții se uită cu ochii pierduți la străzile după care tânjesc, ticsite de oameni care trec în grabă. Un tramvai uruie la colț, clinchetul clopotului său e ca o muzică a libertății. — Unde ne duc? îi șoptește Oberstul Frick deținutului de alături, ofițerul de marină degradat. — Gura, porcule, se răstește un polițist militar de pe oblonul camionului, sau îți bag dinții în gât! Ridică gura țevii Mpi-ului ca și cum ar fi gata să-și ducă la îndeplinire pe loc amenințarea. Camionul își croiește drum zdruncinându-se pe pavajele cu hârtoape. Ruinele arse rânjesc spre norii încărcați de ploaie, din multe din ele încă mai iese fum, după incendiile din noaptea trecută. Pretutindeni sunt dezgropate trupuri din pivnițele năruite. Patrule SS, înarmate până-n dinți, se strecoară pe străzile înnegrite de fum, la pândă după jefuitori. Dacă-i prind îi execută sumar. Au la ei frânghii și există o mulțime de stâlpi de felinare în Berlin. Un grup de femei din fața unei măcelării se uită lung, cu curiozitate, după camionul care trebuie să o ia pe trotuar pentru a evita craterul unei bombe din mijlocul drumului. Polițailor de pe oblonul camionului se pare că le place călătoria. Escortarea deținuților este considerată o muncă ușoară. E o îndatorire ca oricare alta, ca instruirea recruților, distribuirea muniției, a hainelor și a echipamentului. Unii primesc însărcinarea de a face de gardă, ani în șir, pe lângă Comandamentele Generale, cazărmi, depozite și aeroporturi, nenumărați soldați luptă pe front ca infanteriști, artileriști, tanchiști, ucid și execută împreună, într-un mod sau altul. Polițiștii militari escortează deținuți. O îndeletnicire cu mult mai agreabilă decât să te târăști prin tranșeele pline de noroi. Oberleutnantul Wisling îi observă cu ochi mijiți, se gândește din nou cum să scape. Ar fi destul de ușor să-i răstoarne peste oblon pe polițiștii aceia grași, nesimțiți și să fugă, însă problema era cum să ajungă până acolo. Ar trebui să treacă peste trei bănci. Deținuții sunt îngrămădiți unul într-altul și polițaii l-ar împușca înainte de a fi trecut de primii din ei. Se gândește să se târască pe sub bănci, printre picioarele celorlalți deținuți. Începe să se miște încet. Vecinul lui înțelege imediat ce încearcă să facă, însă e mai greu decât se așteptase să se târască cu mâinile încătușate la spate. Abia a ajuns la a doua banchetă, când camionul cotește și intră pe poarta cu grilaj a cazărmii Regimentului de Infanterie Gross Deutschland. Aceasta fusese transformată în închisoare militară, pentru că toate închisorile obișnuite erau aglomerate. Cu toate că, după Rusia, Germania e țara cu cele mai multe închisori din lume, acum erau neîndestulătoare. Dar cum exista și o penurie catastrofală de recruți, autoritățile puteau utiliza cazărmile goale în acest scop, nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu și națiunea germană. Camionul se oprește cu o smucitură și toți deținuții cad de pe bănci. Asta îl salvează pe Wisling; scapă nedescoperit. Aproape că plânge de deznădejde când camarazii deținuți îl ajută să se ridice pe picioare. — Afară cu voi, nemernicilor! zbiară polițiștii militari, agitând paturile Mpi-urilor cu brutalitate. Pas alergător, lepădăturilor! Credeți că sunteți la sanatoriu, nu? Peste tot numai țipete și zbierete, amenințări și înjurături. Mai presus de toate, gardienii trebuie să fie severi cu deținuții, altminteri viața agreabilă de la cazarmă ar putea curând să ia sfârșit. Numai deținuții o duc cel mai greu, oricum, și ei sunt drojdia Celui de-al Treilea Reich. Se deplasează în grabă, cu lanțurile zăngănind pe platoul de adunare. Praful li se învolburează în jurul pașilor grăbiți. — Pas alergător, grăbește pasul, un-doi, un-doi! zbiară polițistu militar, rotindu-și ciomagul lung cât mai aproape de deținuți. Câțiva infanteriști în vârstă privesc atenți și curioși de la ferestrele deschise, nu pentru că ceea ce se petrece este o priveliște nouă în sine, ci pentru că s-ar putea întâmpla totuși ceva ieșit din comun. Oberstul Frick cade cu fața-n jos și își zdrobește fața în noroiul din curte, nefiind în stare să evite căderea din cauza brațelor imobilizate la spate; însă loviturile de picior și cu patul puștii îl readuc rapid pe picioare. Un deținut într-o închisoare militară din Germania învață uimitor de repede modalitatea de a se ridica iarăși în picioare fără să folosească mâinile. Sunt mânați de jur-împrejurul platoului de defilare, cu țipete și zbierete. Încă un deținut cade cu fața în jos și se izbește cu capul de o piatră ascuțită. Își face o rană adâncă în frunte și sângele începe să-i șiroiască pe față. — Scoală, parșivule! răcnește un Unteroffizier, lovindu-l cu brutalitate. Cine dracu ți-a ordonat să te culci? Pas alergător, pas alergător, câine! O să poți să stai culcat după ce o să te umplem noi cu plumbi, porcule! Îi primește un Leutnant de poliție militară, cu o gură fără buze, cu tuleie pe obraji, ochii, însă, îi strălucesc de fanatism, un produs al lui Himmler, de cea mai josnică teapă. Oberstul îl privește cu o presimțire rea. Dintr-o experiență amară știe că acești flăcăi necopți sunt și cei mai câinoși. Le e teamă că nu par suficient de duri și se reped cu capul înainte, în orice și oricine, numai pentru a-și anestezia propria spaimă. — Tu cine ești? întreabă tânărul Leutnant, cu o voce primejdioasă, arătând spre unul dintre bieții deținuți așezați în rânduri. — Maior von Leissner, Regimentul 460 de Infanterie. Cu o lovitură în care-și pune toată greutatea corpului, Leutnantul îl izbește pe bătrânul ofițer în plină față, încât acesta se clatină un moment, ca și cum ar fi pe punctul de a leșina. — Cum te cheamă? urlă Leutnantul, cu voce frântă. — Infanteristul von Leissner! Din nou pumnul încleștat îl izbește în figură pe maiorul degradat, care e destul de în vârstă pentru a-i fi bunic Leutnantului. — "Domnule Leutnant", sac nenorocit ce ești! Nu vezi ce grad am? Cincizeci de genuflexiuni! Executarea! — Infanteristul von Leissner, Domnule Leutnant, cincizeci de genuflexiuni, precum ați ordonat! Leutnantul se îndreaptă țanțoș spre cel de alături, ca și cum episodul cu maiorul nici nu s-ar fi întâmplat. Următorul deținut simte și el, pe pielea lui, pumnul Leutnantului. Acesta găsește întotdeauna un pretext, deținutul strigă eventual prea tare sau nu suficient de tare, sau a răspuns incorect. După ce a trecut el printre rânduri nu rămâne nici un deținut fără sânge pe față, apoi se postează în fața rândurilor și bate delicat din mâinile înmănușate. — Cei îndrituiți să facă cerere de grațiere, doi pași înainte, marș! zbiară el cu o voce pițigăiată, infantilă. Îi numără și compară cifrele cu lista pe care o are. Blocul 4! ordonă răstit. Un grup de Unteroffizieri care își arată colții îi împing spre Blocul 4. Se abat asupra deținuților ca animalele de pradă înfometate. Comenzi isterice, răcnete, și țipete răsună în incinta cazărmii. Tânărul Leutnant se plimbă fudul ca un cocoșel în jurul celor rămași, cei care nu au dreptul să ceară grațiere. — Bucurați-vă de soare, face el glume răutăcioase pe seama lor, mâine dimineață vă trimitem pe voi, ceilalți, pe lumea cealaltă! Să iasă în față cine urmează să fie bărbierit cu briciul cel mare! Un ofițer de artilerie face un pas înainte. E un bărbat corpolent, greoi și cu o figură suferindă. Leutnantul îl privește așa cum se uită șarpele la un iepure. — Ofițer în rezervă, comentează el cu un rânjet viclean. — Da, Herr Leutnant! Leutnantul îl pocnește cu patul puștii în plină față. Marginea căștii de oțel îi zdrobește osul nasului. Þâșnește sângele. — Să fiu al naibii dacă porcul ăsta criminal nu încearcă să-mi vândă gogoși! zbiară el, ridicând indignat mâinile, arogându-și titluri la care nu e îndreptățit! Pe burtă, maimuțoiule! Ca un copac în cădere, fostul artilerist se prăbușește înainte, figura-i neprotejată izbindu-se cu putere de pământ. — E bun! râde tânărul Leutnant încântat, polițaii râd și ei împreună cu el, slugarnic, întregul careu din fața cazărmii clocotește de o veselie debordantă. Până și infanteriștii curioși din blocul companiei se amuză. — Artileristul Schröder, Oberleutnant în rezervă degradat, condamnat la moarte pentru sabotarea ordinelor, vă raportează la ordin, domnule Leutnant! — Vezi, deja e mai bine, surâde Leutnantul cu o amabilitate sadică, și ce e artileristul Schröder în viața civilă? — Profesor, domnule. — Ei, ei, un profesor! o licărire primejdioasă îi apare în ochii albaștri spălăciți. Fără nici un fel de avertizare îi trage un șut între picioare și îl izbește cu dosul mâinii înmânușate peste față. Profesorul-tunar îndrăznește să stea pe loc repaus, nu-i așa? Păcătosul se crede la școala lui din sat, unde face ce poftește cu copiii lipsiți de apărare ai Führerului. Nu, scumpul meu prieten, el e acum în anticamera morții, așteptându-și rândul la bărbierit cu briciul cel mare! — Mută grămada de aici, îi ordonă el unui Unteroffizier, mi se face scârbă când o văd. Tânărul Leutnant se amuză, chinuindu-i pe deținuți timp de încă o oră, până când exhibiția lui macabră este oprită de un maior care se întorcea din plimbarea zilnică matinală, călare, în Tiergarten. Leutnantul primește o muștruluială pe cinste. Trebuie să stea în poziție de drepți și să se uite fix în ochii calului nervos al maiorului. Nu este decât un enorm și jalnic complex uman de inferioritate. Toată aroganța sa a dispărut. Maiorul nu se mișcă din loc până nu sunt duși toți deținuții în Blocul 2, anticamera iadului, unde sunt trimiși toți cei care nu au dreptul să solicite grațierea și așteaptă plutonul de execuție. Maiorul îl privește din nou disprețuitor pe Leutnant și se apleacă ușor înainte, peste gâtul calului. — Îți lipsește al doilea nasture, domnule Leutnant, îi trâmbițează acesta, șfichiuindu-și cizmele strălucitoare cu cravașa. La ora 15,00 te prezinți la compania care trebuie să plece în deplasare. Le lipsește un ofițer de pluton. Crezi că mutarea te deranjează? — Da, domnule maior! — Și eu cred la fel, mârâie maiorul, sfichiuindu-și din nou cizmele cu cravașa. Pe Frontul de Sud vei găsi utilizare surplusului dumitale de energie. Știi care este destinația Batalionului de Marș? — Nu, domnule maior. — Vor fi transportați cu avionul la încercuifea din Cirghizia. Ai grijă să faci onoare regimentului și să meriți o Cruce de Fier. Maiorul dă pinteni calului care se smucește nervos și-l împroașcă pe Leutnant cu spumă pe față. Calul pare că zâmbește în sinea lui, în timp ce traversează platoul de adunare. Caii militari capătă instincte mult mai dezvoltate, pe care semenii lor civili nu le ating niciodată. Abia după ce maiorul nu se mai zărește, îndrăznește Leutnantul să ia pe loc repaus și să-și șteargă spuma de cal de pe față. Fir-ai al dracului de cal jidănesc, înjură el, sper să ajungi la camera de gazare! Se duce târșâindu-și picioarele la dormitoarele companiei și își împachetează echipamentul. Ce nu mai încape aruncă în foc, mai degrabă decât să lase ceva în urma lui. La Batalionul de Marș este întâmpinat de un Oberleutnant ciolănos, care imediat îi aplică o admonestare severă și îi prezice un viitor dezagreabil. I se trasează să răspundă de sectorul de aprovizionare — o retrogradare evidentă. Ceilalți ofițeri, toți veterani de linia frontului, îl ignoră. După trei săptămâni se prăbușește un adăpost și îl îngroapă, nimeni nu se sinchisește să-l mai scoată de-acolo. Perioada lui de serviciu în linia frontului durase numai douăzeci și cinci de minute. Deținuții își predau uniformele la magazie și primesc uniforme de dril stacojii. Li se leagă mâinile și picioarele cu cătușe din lanțuri scurte de oțel, apoi sunt rași în cap pentru a-și da perfect seama de starea mizerabilă în care se găsesc. Până și câinii de pază par să-i disprețuiască și-i mârâie, arătându-și colții, deândată ce se apropie de ei o haină roșie. Cătușele de la glezne sunt în mod deliberat atât de scurte încât deținutul trebuie să țopăie ca o vrabie. Scările sunt cele mai păcătoase. O pură tortură, și cu toate acestea gardienii continuă să strige: — Mai repede, mai repede, pas alergător, pas alergător! Oberstul Frick e primul care cade în timp ce urcă scara abruptă. Loviturile de picior și de pat de armă se abat ca o aversă pe spinare și în rinichi. — Să fiu al dracului dacă nu doarme pe el, zbiară un Feldwebel presând brutal cu gura țevii Mpi-ul în ceafa fostului Oberst. Mai mult mort decât viu, ajunge într-o celulă, în care mai sunt deja opt alți camarazi de suferință, în dril roșu, cu numere galbene pe piept. În celulă i se scot cătușele de la încheietura mâinilor, dar nu și de la glezne. — Și cică oamenii ăștia sunt concetățenii noștri, oftează Oberstul prăbușindu-se pe un scaun de lemn. Îi privește abătut pe tovarășii lui de suferință, îmbrăcați în roșu. — Hugo Wagner, se prezintă cel mai în vârstă dintre ei. — E un ins integru, cu o fizionomie severă. — Artilerist, fost general-locotenent și comandant de divizie, condamnat potrivit articolului 91 b. Bănuiesc că vă spune totul. Și dumneavoastră? Spânzurătoare sau împușcare? — Împușcare, răspunde Frick cu o indiferență care îl surprinde și pe el însuși. — Atunci ați avut noroc. Eu voi fi spânzurat! Mai sper, totuși, că-mi vor schimba sentința — în execuție prin împușcare, înainte de a fi prea târziu. Ușa se deschide cu un zăngănit puternic și un Feldwebel aruncă pe măsuță o foaie de hârtie și un creion. — Uite aici, mârâie el în silă, uitându-se la Frick ca și cum chiar prezența acestuia era o insultă. Scrie-ți cererea de grațiere. Mă întorc s-o iau în douăzeci de minute. Ai grijă să fie gata până atunci! Ai înțeles? Doar n-o să-ți scrii istoria vieții! Să nu uiți asta Artilerist de Rahat! Trântește ușa cu atâta putere în urma lui încât cade tencuiala din tavan. — Slavă Domnului, murmură Oberstul Frick ușurat, în sfârșit, pot explica ce s-a întâmplat în realitate. Toată afacerea asta e o urzeală de minciuni și a fost mistificată complet. — Nu v-aș recomanda să scrieți în acest mod, îl previne fostul comandant de divizie. Nu va face decât să-i irite, și înainte ca Generalul să fi parcurs jumătate din scrisoare ar respinge-o și ar semna ordinul de execuție. Nimeni nu e câtuși de puțin interesat de dumneata sau de cazul dumitale special, și dacă vei fi grațiat, ceea ce mă îndoiesc — gradul dumitale e prea mare —, va fi pur și simplu pentru că vei putea fi folosit în vreo afacere foarte împuțită. Absolut deloc de dragul dumitale. Scrie așa: Degradatul Oberst cutare, numele întreg și data nașterii, și adreseaz-o Generalului care acordă grațiere, Comandamentului General nr. 3. Începe la două degete de la margine, să nu uiți asta. După aceea pune data, ora, condamnat la moarte de Curțile Marțiale ale înaltului Comandament, Berlin. Apoi cere ca sentința să fie comutată în muncă silnică pe viață. În fine, la trei degete mai jos, pe pagină: Cazarma de Infanterie, Berlin — Moabit, data, Heil Hitler și semnătura. — Heil Hitler? întreabă Frick cu uimire. — Credeți că această formă de salut s-a schimbat pentru că ați fost condamnat la moarte? surâde fostul general-locotenent. Exact după douăzeci de minute, Feldwebelul cel posac e înapoi. Își aruncă repede ochii pe cerere, dă din cap satisfăcut și părăsește celula fără o vorbă. — Credeți că am vreo șansă de a fi grațiat? îl întreabă Frick, cu speranță în priviri. — Firește că nu. Oamenii sunt grațiați, dar atât de rar, încât devine ceva senzațional când se întâmplă. După părerea mea, în cazul dumneavoastră particular grațierea este total exclusă. Dacă ați fi fost soldat simplu, un recrut obișnuit, ați fi avut o șansă infimă, în funcție de dispoziția Generalului din ziua respectivă. Dar un ofițer de carieră, condamnat pe baza articolului 91 b, nici o șansă! Veți fi împușcat! — Doamne sfinte, atunci e o curată pierdere de timp să trimiți cererea! exclamă Frick, cuprins de disperare. — Dorești atât de mult să renunți la viață? îl întreabă Generalul sarcastic. Cererea de grațiere te va ține mai mult în viață, nu ți se întâmplă nimic până ce nu se întoarce. Nu vei fi luat de aici mâine dimineață la orele 8,00, cum se poate întâmpla cu oricare dintre noi ceilalți, în următoarele opt zile nu-ți vei petrece nopțile cu spaima-n suflet. — Vin să vă ia la orele 8,00 dimineața? întreabă Frick cu o voce tremurândă. Simte deja gheara rece a morții asupra lui. Întreaga celulă degajă frică. Spaima iradiază din pereți, picură din tavan, se ridică din podea. — Da, în fiecare dimineață, exact la orele 8,00, auzi pașii lor tropăind și zăngănitul armelor pe coridor. O să auzi cum se deschid și se închid ușile celulelor. La 11,00, exact când bate orologiul cazărmii, nu mai ai de ce să te temi în ziua aceea. Avem aproape încă o zi de trăit și toată închisoarea respiră din nou. Frica ne învăluie iarăși când cade întunericul și ne întindem din nou în pat. Perioada cea mai grea este dimineața, între 4,00 și 8,00. E vremea când auzi țipetele din alte celule. Unii reușesc să se sinucidă, dar ferească Dumnezeu ca încercarea lor să nu izbutească și sunt readuși la viață! Gardienii pun foarte tare la inimă asemenea încercări. Dacă deținuții reușesc să păcălească plutonul de execuție, gardienii sunt trimiși în prima linie a frontului. — Nu e nici o posibilitate de evadare? îl întreabă Obersatul, însuflețindu-se la față. — E absolut imposibil, respinge Generalul ideea, cu un surâs ironic. — Și în timpul raidurilor aeriene? se interesează Oberstul cu încăpățânare. Când e confuzie generală? — Nu aici, zâmbește Generalul. Aici celulele se zăvorăsc dublu și gardienii joacă cărți. Și dacă s-ar întâmpla ca o bombă să nimerească din plin, ce-i cu asta? Inamicul a dus pur și simplu la îndeplinire sentința, în ceea ce ne privește. Suntem trecători și total irecuperabili. Ce diferență poate fi dacă suntem expediați cu o zi mai devreme sau cu o zi mai târziu, important e numai ca noi să fim lichidați și sentința să fie raportată ca îndeplinită. Scoate-ți din cap orice gând de evadare, acceptă-ți soarta așa cum este. Va fi mai ușor pentru dumneata. — E îngrozitor, spune Oberstul, trecându-și mâna pe capul chilug, să încerci să te obișnuiești cu gândul că urmează să fii măcelărit ca un animal. — Sunt de acord cu dumneata, admite Generalul. — Unde au loc execuțiile? — Unde ați fost până acum Oberst Frick? îl întreabă Generalul sarcastic. Nu-ți dai seama cum se fac lucrurile în zilele noastre, în Germania? La Morellenschlucht oamenii sunt împușcați în grup, cei mai mulți pentru delicte minore. — Și execuțiile prin spânzurătoare au loc tot acolo? întreabă Oberstul înfiorându-se. — Desigur. Spânzurătorile stau în șiruri. Unica sentință care autoritățile militare au cerut să nu aibă loc pe teritoriul armatei este decapitarea. Asemenea operații sunt efectuate de autoritățile civile la Plötzensee, și îndeplinite de Executorul Principal. Cei care urmează să ajungă sub ghilotină au fost deja excluși din armată și trebuie considerați ca un soi de civili. Cu puțin timp înainte de ora de culcare, Oberleutnantul Wisling este îmbrâncit în celulă. Are fața tumefiată și plină de sânge. Se așază pe podea și-i privește pe ocupanții celulei cu ochi pustii. Aproape toți dinții i-au fost zdrobiți și rotula unui genunchi îi stă căscată. Mai multe coaste îi sunt, de asemenea, rupte. Se vaită de durere când răsuflă. — Am sărit la ofițerul de serviciu și am încercat să-l strâng de gât, explică el calm. — A fost o prostie, spune Generalul. E numai în dauna ta și adeseori în detrimentul altor deținuți nevinovați. — Da, a fost o prostie, admite Wisling, pipăindu-și ușor corpul contuzionat. — Nu-i chiar atât de rău aici, îi explică Generalul, așezându-se comod pentru noapte pe salteaua de zegras umedă, pătată de mucegai. Am fost în multe locuri care erau și mai proaste: Torgau, Germersheim, Glatz, Fort Zittau, Admiral Schröder Strasse. Era un iad, în cel mai adânc înțeles al cuvântului. Aici cel puțin suntem lăsați în pace în celule și ni se dă aceeași mâncare ca și soldaților. Ar fi trebuit să vedeți cu ce ne hrăneam la Germersheim! — De când stați în închisoare? îl întreabă Oberstul cu nedumerire. — De patrusprezece luni, dar curând se va isprăvi și cu asta. Mă aștept să fiu ridicat în orice dimineață. Unica șansă pe care o am e ca războiul să se termine pe neașteptate. — Mai e până atunci, apreciază un camarad de celulă cu pesimism. — La Peenemünde se fac experiențe intense cu o nouă armă, se aude o voce dintr-un colț al celulei. E o armă teribilă, care nu seamănă cu nici una din cele știute. Dacă reușesc s-o producă, vor câștiga războiul. — Am auzit de arma asta, remarcă Oberstul, ceva în legătură cu apa grea, pe care o aduc din Norvegia. — Am lucrat la ea, se destăinuie haina roșie din colț, sunt chimist, dar din păcate unul care n-a învățat niciodată să-și țină gura. Acesta e motivul pentru care sunt aici. S-a întâmplat într-o seară minunată, cu prea mult coniac și fete frumoase. Fata cu care m-am culcat lucra pentru Gestapo. Au apărut chiar a doua zi, pe când ne mai tratam încă mahmureala. Tineri politicoși, în haine lungi de piele și cu borurile pălăriei lăsate în jos. Gestapo, un mic scut oval din tablă cu un lănțișor și un ordin comunicat politicos... Fiți amabil și însoțiți-ne! Am dori să clarificăm o mică chestiune! — Chimistul din colț râde cu amărăciune și arată cu degetul spre piept. — Mica chestiune eram eu! S-au purtat relativ blând cu mine. Totul s-a terminat în circa o oră, inclusiv interogatoriul! O lună mai târziu o curte marțială — zece minute — și iată-mă aici! La 6,00 se aude un zăngănit de găleți pe coridor. Se ciocănește puternic cu o cheie într-o ușă, acesta este semnalul pentru coborârea din pat și strângerea saltelelor grămadă. Curând după aceea se aduce micul dejun: o felie de pâine, un cocoloș de margarină și o cană cu surogat de cafea, chioară, călâie. Apoi urmează așteptarea. Închisoarea duhnește a spaimă și groază. Minutarul orologiului din turn se mișcă în svâcnituri abia perceptibile. Bate de opt ori și, exact la țanc, pe coridor răsună tocuri ghintuite. Se răcnesc ordine tăioase. Oțelul se lovește de oțel. În celule contenește orice discuție. Ochii se ațintesc în ușile cenușii. Primul lot a fost deja dus sub escortă. Zgomotul pașilor cadențați lasă în urmă un ecou, care se stinge mai departe, pe coridor. Un degradat, medic militar stagiar, izbucnește într-un hohot de plâns sfâșietor, cu sughițuri. — Vino-ți în fire, omule, îl dojenește Generalul Wagner cu asprime. Nu-ți ajută la nimic plânsul, nu face decât să-ți înrăutățească situația. Așa ceva îi irită pe gardieni. Acum e prea târziu pentru regrete. Ar fi trebuit să-ți dai seama mai devreme că o nulitate de medic militar de marină ca dumneata nu-l poate critica pe Hitler fără să fie pedepsit. Ce-ai fi spus dacă vreun criminal te-ar fi făcut vraci, în loc de doctor, ai fi râs de o asemenea glumă? O tăcere copleșitoare se lasă asupra celulei. Undeva, în apropiere se aude zdrăngănit de chei și nume strigate. Cel mai tânăr deținut din celulă, un Gefreiter de numai șaptesprezece ani, se furișează până la ușă să asculte. Vestonul din dril roșu, roba morții, atârnă larg pe el. Un fost Leutnant șade împietrit pe patul de lângă general și se uită ca hipnotizat spre ușă. Se va da ea oare brusc de perete în clipa următoare? Și vreo figură criminală de sub marginea unei căști de oțel va striga unul sau mai multe nume? Începe să plângă cu suspine, își pierde complet controlul și se prăbușește pe podea — o masă de carne tremurândă. E la capătul a trei săptămâni de așteptare — în fiecare dimineață. Generalul, care e îndeajuns de în vârstă pentru a-i fi tată, se uită o clipă la el. — Termină cu prostiile astea! Capul sus, omule! Adu-ți aminte că ești soldat — ofițer! Scoală sus, pieptul înainte, suge burta! Da, e o prostie, dar ajută! Te-au învățat asta la școală și la "Hitler Jugend". Acum îți poate fi de folos! Ce urmează să se întâmple o să se întâmple oricum, plânsul nu schimbă nimic. Leutnantul începe să țipe. oribil! Zguduitor! General Wagner îl apucă de pieptul tunicii și îl pălmuiește răsunător de mai multe ori. — În picioare, băiete, fă un efort să-ți revii! îi comandă el cu severitate. Leutnantul ia poziția de drepți. E livid ca un cadavru, dar își revine, sclipirea din ochi îi dispare. De afară se poate auzi cum se apropie pașii detașamentului morții. Nu sunt prea departe. Þipete puternice se aud dintr-o celulă apropiată. Feldwebelul de serviciu blestemă și ocărăște. — Nu pot să mai suport, murmură chimistul. Înnebunesc! — Ce o să faci, omule? îl întreabă Generalul Wagner în batjocură. O să te arunci la pământ în fața plutonului de execuție? O să le spui că ești nevinovat și că nu trebuie să te omoare? — Oh, Doamne, aș dori să fiu luat azi, se văicărește chimistul disperat. Atunci s-ar sfârși totul. Se ridică. Gura îi e ca o orbită roșie. Înainte ca ceilalți să ajungă la ei, acesta strigă: Luați-mă, asasini blestemați! Omorâți-mă! Împușcați-mă, naziști nemernici! Îl trântesc la podea și îi acoperă gura cu trupurile, pentru a-i înăbuși țipetele. Ascultă înspăimântați la ușă. Vor veni gardienii cu bastoanele lor lungi? Este strict interzis orice zgomot în celule. Þipetele sunt considerate drept zgomot. Relativ repede, chimistul se liniștește. Șade jos într-un colț cu buzele tremurând, ca un iepure îngrozit. — Dacă cineva dintre dumneavoastră, contrar așteptărilor, va supraviețui, spune Generalul molcom, aș dori să-l rog să o salute pe soția mea, Margrethe Wagner, Hohenstrasse 89, Dortmund, din partea mea. Să-i spună că am murit demn, o va ajuta. Explicați-i că tot ce am avut asupra mea a fost confiscat de trezoreria statului german, din acest motiv nu i-am putut trimite nici măcar verigheta. Toți deținuții repetă adresa, pentru a și-o imprima în memorie: Margrethe Wagner, Hohenstrasse 89, Dortmund. Generalul își ridică ochii spre fereastra înghețată. Un răstimp nu scoate nici o vorbă, gândurile îi sunt departe, la Dortmund, în Westphalia. — Am presimțirea că vor veni după mine astăzi, spune el brusc, netezindu-și tunica roșie. Dar n-au venit să-l ia pe General în ziua aceea. Orologiul din turnul companiei de stat major a bătut de unsprezece ori. Întreaga închisoare scoate un geamăt de ușurare. Până la 8,00, a doua zi dimineața, e vreme lungă. — Instrucție pe platou, marș, marș! Fluierele țiuie strident printre clădirile cazărmii. Un val de zgomote se ridică din toate părțile, cătușele zăngăne, cheile zdrăngăne iarăși și cizmele tropăie. Deținuții cu tunici stacojii sar într-un picior, cu sufletul la gură. Ghinioniștii care cad sunt izbiți fără milă cu patul puștii. Un automat lătră prelung, în dușmănie. Deținutul care încearcă să vorbească cu vreunul din sărmanii săi camarazi este culcat la pământ, într-o baltă de sânge. E târât ca un sac înapoi în celulă. Capul i se izbește cu un sunet sec de treptele scării. — Javră împuțită, porcule! zbiară gardienii la el. În furia lor nu se pot gândi la ceva mai bun. Un Feldwebels din corpul medical apare alergând cu geanta de Cruce Roșie. Îl săgetează pe deținutul rău rănit cu o privire veninoasă. — Aruncă scârnăvia pe podea, mârâie el, o să bag destulă viață în lepădătura asta, cât să-l ducem până la stâlpul de execuție! — Să nu-l droghezi, spune unul dintre gardieni îmbufnat. — Nici în vis nu mi-ar trece prin cap așa ceva, răspunde Feldwebelul sanitar. I-aș tăia puța, dacă ar fi după mine! Toți trei râd zgomotos. Platoul de adunare este plin, condamnații, în uniformele lor stacojii, amestecați cu deținuții cenușii-verzui obișnuiți, care se simt regi în comparație cu "roșii". — Formați coloane de câte trei! răcnește Feldwebelul de serviciu. Încolonați pentru drum, înainte- marș! Păstrați dracului distanța aia, saci ambulanți! Cu cântec înainte! Instrucția în curtea închisorii se termină întotdeauna cu un soi sau altul de "terorizări", în funcție de dispoziția sergentului-major de serviciu. După-amiaza trece repede. Lent, umbrele prelungi ale înserării se strecoară peste platoul de adunare și se cațără pe peretele opus ferestrei. Vine seara, apoi noaptea. Conversații pe șoptite, voci care bâiguie înspăimântate. Ceasul morții lor se apropie cu pași repezi. Micul dejun se consumă în tăcere. Puțini au cât de cât poftă de mâncare. Orologiul din turn bate din nou, opt bătăi mortuare. Ecoul unor voci tainice se aude pătrunzând în fiecare celulă prin pereții cazărmii. Plutoanele de execuție mărșăluiesc pe coridoare. Cizme grele se apropie de celula 101. Cei nouă deținuți își țin răsuflarea. Cu gura căscată și cu ochii ieșiți din orbite privesc țintă spre ușă. Știu că plutonul s-a oprit chiar în fața celulei lor. Zdrăngănit de chei grele! Cheia grea este introdusă în broască și se răsucește de două ori, ca două împușcături. Ușa masivă se izbește de perete. O cască de oțel sclipește amenințător din prag. Paturile puștilor scrâșnesc pe ciment. Tăcere, tăcere, o tăcere de pândă. O față cruntă se uită scrutător în celulă de sub marginea căștii. Al cui nume va fi rostit de acele buze subțiri, fără culoare? Generalul Wagner face jumătate de pas înainte, alb ca varul. Buzele lui au culoarea cernelii. Groaza'de moarte i se insinuează cu fiori de gheață pe șira spinării. E convins că numele lui va fi strigat. Chimistul și Leutnantul se înghesuie și mai adânc în firidă. Micuțul Gefreiter stă în spatele mesei cu gura pe jumătate deschisă, ca și cum ar fi pe cale de a scoate un țipăt. Ușa se închide cu zgomot masiv. A fost o greșeală. Candidatul care urmează să fie dus la moarte este în celula alăturată. Un țipăt jalnic și prelung de groază sfâșie tăcerea așteptării. Pe cimentul coridorului este târât un trup omenesc. Trei dintre zăbrelele de fier ale ferestrei își aruncă acum umbra. Când se profilează și a patra, ca o linie trasă cu creionul, va fi ora 11,00 și viața își poate reîncepe cursul. Atmosfera devine aproape veselă. Acum, acum, se gândește Oberstul. Umbra a ajuns aproape la chiuvetă. De la capătul îndepărtat al coridorului se aud pași apăsați, grei. Se apropie repede. — Imposibil să mai aibă timp să facă ceva, spune în șoaptă Leutnantul, privind înfiorat spre locul unde urmează să se ivească umbra celei de-a patra bare. — Vom vedea curând, răspunde Generalul calm, făcând doi pași spre ușă. Tânărul Gefreiter începe să hohotească spasmodic. Nimeni nu-i dă atenție, fiecare se gândește la sine. — Vino, umbrar imploră Oberleutnantul Wisling. Nu mai pot fi decât câteva secunde până la ora 11,00. Tropăiturile se apropie necruțătoare. Nici o cizmă militară din lume nu are sunetul acela de rău-prevestitor al cizmei naziste germane, e astfel confecționată încât să inspire spaimă și groază. Tropăitul trece mai departe. Puțin mai încolo pe coridor se aude un cuvânt aspru de comandă. Pașii se reîntorc. Poc! Poc! Poc! se opresc exact în dreptul celulei 109. Ceva nu e în regulă. Cea de-a patra umbră se conturează clar acum. Deținuții o privesc încruntați, agățându-se de ea ca de o firavă speranță. După ora 11,00 nu mai este ridicat nimeni. Nu s-a mai întâmplat asta niciodată, de ce să se întâmple tocmai azi? Hai ceasule, bate, pentru Dumnezeu, bate odată! Mai dăruiește-ne încă o zi de viață! Viața e atât de scurtă, încât o zi este un cadou nemaipomenit, chiar și la închisoare. Cheile zornăie. Sunetul pe care îl fac când intră în broască îți zdruncină nervii. E sunetul pe care numai un gardian îndrăgostit de munca lui îl poate produce. Chiar înainte ca ușa să se deschidă, de la orologiul din turnul sediului Companiei de Stat Major se aud cele unsprezece bătăi. Cheia este retrasă din broască. Ordinele interzic execuțiile după orele 11,00. De la un capăt la altul al închisorii răsună comenzi energice. — Armele pe u-măr! La stân-ga! Marș for-țat! Poc! Poc! Tropăiturile se îndepărtează și se mistuie pe coridor. — Doamne Isuse Christoase, răsuflă din greu chimistul, în colțul său, n-aș fi crezut niciodată că un om poate să suporte așa ceva fără să-și piardă mințile. N-au nici un fel de milă față de noi? — Milă nu există în Germania, râde Generalul sarcastic, însă putem fi siguri cel puțin de un lucru. Unul dintre noi va fi luat mâine între orele 8,00 și 11,00. — Cine? întreabă Leutnantul cu o voce tremurândă. — Dacă ești foarte curajos poți să ciocănești în chepeng și să întrebi, surâde Generalul, însă te pot asigura că, dacă ești dumneata acela, nu vei fi în stare să mergi mâine dimineață până la stâlp fără să te susțină cineva! — Diavoli infami! rostește Leutnantul în șoaptă, furios. — Diavoli — râde batjocoritor Generalul. Și zici că ai făcut Academia de Război! Dragă tinere, ei nu sunt mai diavoli decât ești dumneata sau eu, ci doar un produs al educației militare din al Treilea Reich. Fii onest, acum! N-ai fost și dumneata un admirator al sistemului până a ajunge să-l cunoști pe cel al Curții Marțiale Germane? Leutnantul înclină capul și subscrie tacit la cele spuse de generalul Wagner. La fel de ușor ar fi putut să fie el unul dintre ofițerii gardieni de aici. În schimb, printr-un renghi al sorții, este un deținut condamnat. Oberleutnantul Wisling se uita spre Generalul Wagner. Omul ăsta e croit din lemn de tei și din fier, se gândește el? Cu siguranță că pe el veniseră să-l ia azi dimineață. Depășise de mult termenul normal de deținut în tunică roșie și pesemne că era conștient de asta. — În '34 am luat parte ultima oară la competiția trăgătorilor de elită din Morellenschlucht, relatează Oberstul Frick, în treacăt, privind în sus spre fereastra cenușie. Era în august și era foarte cald. Ne umflasem burțile cu cireșe" galbene răscoapte, care se așternuseră ca un covor gros, sub pomi. Suflul exploziei obuzelor de mortiere le scuturase. Ne-a apucat durerea de stomac... Ușa se deschide cu bubuitul obișnuit și este introdus un nou deținut înspăimântat. — Feldwebel Holst, Regimentul de Infanterie 133, Linz, Dunăre, se prezintă el. — Oberst Frick, regimentul 5 de Grenadieri, Potsdam, surâde Oberstul cu tristețe. — Aristocrații cu pălării elegante, spuse Generalul Wagner ironic. Nu fac parte dintr-un asemenea dispozitiv aristocratic. Regimentul de Panzere 11, Paderborn. — Am fost la Paderborn, spune Gefreiterul de șaptesprezece ani. Regimentul 15 de cavalerie. Pocnește din călcâie, îi vorbește totuși unui General, deși degradat și condamnat. — Leutnant Pohl, Regimentul 27 de Artilerie, Augsburg, se prezintă și tânărul Leutnant, înfricoșat. — Cât de protocolari am devenit dintr-o dată, râde Wisling. Foarte bine: Oberleutnant Wisling. Regimentul 98 Vânători de Munte, Mittenwald. — Îl cunoști pe Schörner? îl întreabă Generalul. Cred că era la comanda regimentului dumitale? — Da, era Oberleutnant. Acum e Generalfeldmarschall, și nu mai puțin urât decât altădată, spune Wisiing zâmbind cu amărăciune. — Când organizam probele de tragere la țintă, la Morellenschlucht, continuă Oberstul Frick, era interzis să tragem ceva la măsea înainte, era important să nu fim nervoși când ne venea rândul. Ne distram la Morellenschlucht. dar numai vara. Iarna era al naibii de frig și sufla un vânt năpraznic, de parcă tot frigul venea tocmai din Rusia, vâjâind printre copacii aceia încovoiați. — Și acum ți-a venit vremea să-ți sfârșești zilele în Morellenschlucht, conchide sec Generalul. Știai că pe vremea Kaiserului se executau soldați acolo? — Nu, habar n-am avut. — Este una din caracteristicile noastre cele mai remarcabile, ale nemților, oftează Generalul apatic, nu știm niciodată nimic. Suntem o nație cu ochelari de cal. Dumnezeu mai știe câți oameni nevinovați au fost împușcați la Morellenschlucht. — Te doare când te împușcă? se băgă brusc în vorbă tânărul Gefreiter. Camarazii deținuți se uită la el cu uimire. Nici unul dintre ei nu se gândise la asta. Spaima de moarte însăși era atât de copleșitoare, încât nimeni nu se preocupase de posibila durere fizică. — Nu cred că vei simți ceva, îi răspunde Generalul cu convingere. Un singur glonț te poate omorî instantaneu. Statul e generos și îți acordă douăsprezece! — Nu cred că mă vor împușca vreodată, spune Leutnantul cu o notă de isterie în glas, voi fi trimis la o unitate specializată. O simt. Știu asta. Când vor descoperi ce pregătire am își vor da seama cât de util aș putea fi într-o unitate specializată! Vă dau cuvântul meu că vă voi vizita soția și îi voi transmite ultimul dumneavoastră mesaj, Herr General. Am multă considerație pentru dumneavoastră și vă admir! — Să nu faci asta, oftează Generalul. Avem un mare defect noi, germanii: avem nevoie întotdeauna de cineva pentru care să nutrim respect și în numele căruia să ucidem. Căruciorul cu mâncare hodorogește pe coridor. Orologiul bate de opt. Ordine, zăngănit de arme, zbierete și sudalme, zornăit de chei. Mulți sunt luați în dimineața aceasta. Închisoarea trepidează. Acum sunt din nou trei umbre de bare pe podea. Curând va apărea și a patra. Ușa se deschide cu același zgomot masiv. — Paul Köbke, mârâie Feldwebelul. Chimistul care n-a putut să-și țină gura se scoală în picioare. — Nu, nu, geme el. E o greșeală. Nu sunt aici de foarte mult timp. Trebuie să fie vorba de dumneavoastră, Herr General! — Gura, Köbke! tună Feldwebelul iritat, făcând un pas în celulă. O să-i vină rândul și Generalului, ca și vouă, celorlalți. Astăzi e rândul tău, și grăbește pasul! Grupul tău de "turiști" te așteaptă. Îl îmbrâncește astfel pe Köbke, încât acesta cade în brațele a doi Unteroffizieri, care îi pun cătușele cu îndemânare de experți. — Pe curând, rânjește Feldwebelul, trântind ușa cu putere. Patria are dreptul să pretindă cetățenilor ei să sacrifice totul pentru ea. Prin urmare, ordon ca fiecare persoană aptă să poarte armă să fie chemată imediat sub drapel și trimisă la luptă împotriva inamicului, indiferent de vârstă sau starea sănătății. Adolf Hitler, 21 septembrie, 1944. — Să vă ia dracu, spune supărat Bătrânul, când intră în pivniță și ne vede zăcând acolo, printre toate sticlele alea. — Mai încetișor, se vaită Micuțul, simt așa, ca un mic drăcușor în dovleacul ăsta al meu, care-mi tot bate țăruși pe dinăuntru, cât îl țin puterile! — Sunteți o turmă de porci mizerabili, îi mustră Bătrânul. — Ai perfectă dreptate, sughiță Gregor, e o nedreptate să stăm în pivnița asta umedă și să ne cherchelim. — Sfântă Agnes, aiurează Porta, dacă o ținem tot așa, riscăm să ajungem niște epave alcoolice și să ne facem ficații praf. — Oh, capul meu, se văicărește și Barcelona epuizat. — Să ieșim la aer și să vedem dacă ăia au încheiat pacea în timp ce noi sugem vârtos la rachiul Armatei Roșii. Bătrânul ne cicălește întruna și nu se oprește până nu o virăm printre pomii fructiferi, și dăm cu ochii de o cască ce se ivește încet de după barajul de pe șosea. Răsună o împușcătură și casca dispare. Ne aruncăm la pământ în iarba jilavă și luăm la ochi obiectivul. La scurt timp apare altă cască. Carabina automată a lui Heide descarcă un foc și casca se rostogolește pe pământ de cealaltă parte a baricadei. Durează aproape douăzeci de minute până să apară următoarea cască. De această dată Porta e acela care trage; împușcătura îi zdrobește fața soldatului inamic. Din nou urmează un lung răstimp de așteptare, apoi apare o altă cască. — S-au țicnit? mormăie Bătrânul, lovindu-se cu palma peste frunte. Și în aceeași clipă răsună carabina de franctiror a Micuțului. Mai zboară o cască, și cade rostogolindu-se. După o vreme, când vedem că nu mai apar și alte căști ne furișăm prin spatele cazărmii. Acolo zac, cu fețele zob. Îi scotocim prin buzunare și în desagii cu provizii și ne vedem nepăsători mai departe de drum, târându-ne din greu pașii. EXECUÞIA Mecanicul șef Wolf ține sfat la masa mare, rotundă, din cantina Companiei a 5-a, cu cei doi câini lupi ai săi, ce își arată colții, de o parte și de alta a scaunului, gata să sfâșie în bucăți pe oricine, la cel mai mic semn din partea Marelui boss al Mafiei Germane. Cele două gorile chineze sunt instalate fiecare pe scaunul ei, în spatele stăpânului lor. Ele consideră dușman pe oricine intră în cantină și care trebuie făcut inofensiv, cât mai curând posibil. În jurul mesei se înghesuie o gloată de lingăi — admiratori, "curierii" provizorii ai lui Wolf, care rămân în garnizoană atât timp cât îi convine marelui boss. Porta se oprește și se lovește peste frunte, cu falsă surprindere. — Ce, mai trăiești, căcăstoare ambulantă? strigă el vesel. Þi-a spus vreodată cineva că arăți ca un găozar clasa-ntâi? Să dăm drumul la puțin aer aici, miroase ca un canal colector! — Permiteți așa ceva? întreabă un armurier, aplecându-se slugarnic spre Wolf, care se lasă cu scaunul pe spate imitându-i pe marii granguri văzuți în filmele americane. Îl cântărește din priviri pe Porta și nu se simte câtuși de puțin insultat. Acesta e un lux care te poate costa bani, singurul lucru pe care Wolf îl îndrăgește și îl respectă. El este mai întâi de toate un om de afaceri. Poți să-l și scuipi de-a dreptul între ochi, atâta timp cât dorești să plătești un asemenea privilegiu. Micuțul îl apucă pe armurier de pieptul tunicii și îl saltă ca pe un iepure care trebuie sacrificat. — Ce dracu! țipă armurierul îngrozit, dând din picioare în toate părțile. — Fleanca, păduche, mârâie Micuțul, care are chef să sfarme obiecte, să batjocorească oameni; să distrugă una sau alta, pe scurt, e posedat de impulsul normal, sănătos, de a face ceva pe care ceilalți să-l bage de seamă. Mecanicul șef Wolf râde cu satisfacție la perspectiva ca această zi mohorâtă și jalnică să se mai învioreze. Lingăii lui râd și ei zgomotos, împreună cu el, pur și simplu nu îndrăznesc să facă altceva. — Îndrăznești să atingi un Unteroffizier? strigă armurierul și încearcă să-i tragă Micuțului un picior în figură. — Unteroffizier! rânjește cu dispreț Micuțul, învârtindu-l prin aer ca pe o morișcă. Nu ești decât un freacă-pușcă nenorocit. — Omoară-l, propune Porta cu mărinimie, golind dintr-o sorbitură zdravănă, zgomotoasă, o stacană de bere. Dă drumul unui râgâit satisfăcut și cere să i se umple din nou. Bucătarul Oberfeldwebel Weiss intră grăbit cu un P-38 în mână. — Dă-i drumul, strigă el țintind spre Micuț. Să nu-ți imaginezi că mai ești de capul tău, aiurea, printre eschimoși, și că te dai în spectacol cum poftești. La locul meu de muncă e disciplină, și mai ales în bucătăria mea. Dă-i drumul omului, ți-am spus! E un ordin! — Care om! întreabă Micuțul, ridicându-l pe armurierul care gângurea și mai sus deasupra capului său. — Ãla pe care-l ții în mâini, ticălosule, răcnește Oberfeldwebelul, ieșindu-și complet din fire. — Ãsta nu e om, ci un freacă-pușcă, răspunde Micuțul, învârtindu-l pe armurier din nou în aer. — Dă-i drumul, țipă Oberfeldwebelul Weiss, agitând pistolul spre noi ceilalți, ca și când ar goni găinile. — Bine, atunci, oftează Micuțul resemnat și-l aruncă pe armurier de-a dreptul prin fereastra închisă, încât ne trezim cu cioburi de geam și așchii de lemn care ne zboară pe lângă urechi. Pentru moment Oberfeldwebelul rămâne indecis, holbându-se la resturile ferestrei prin care a dispărut armurierul. — Herr Oberfeldwebel, Instrucțiunile au fost îndeplinite! rânjește Micuțul și salută. Purpuriu la față, Weiss trage puternic aer în piept, deschide și închide gura de mai multe ori fără să-i iasă vreun sunet de pe buze. Arată ca un balon din care a scăpat aerul. — N-o să-ți permit să-mi distrugi cantina, se vaită el îmblânzit. Bea-ți berea până la fund și plătește la birou. Cântă cântece germane bune, roagă-te la Dumnezeu pentru victorie, și altminteri ține-ți gura. Dacă nu te supui regulamentului, zbori afară învârtindu-te. — Bizuie-te pe noi, suntem de partea religiei, îl asigură Micuțul scoțând capul pe fereastra spartă să vadă unde a ajuns armurierul. Lingăii sunt alungați de la masa rotundă ca un stol de vrăbii dintr-o grădină de zarzavaturi proaspăt semănată. — Împarte cărțile, poruncește binevoitor mecanicul șef Wolf, miză dublă! Weiss își face și el loc la masă și cere arogant cărți. — Cine dracu te-a poftit și pe tine? îl întreabă foarte surprins Porta, punând accent pe "tine". — Vezi-ți de treabă, îl previne Weiss, dându-și importanță. Cine ești tu de fapt? Sunt cu mult deasupra unui căcăcios de Obergefreiter. Porta îl privește cu condescendență. — Asta-i bună, fir-aș al dracului! Nu știi că am același grad cu Comandantul Șef, Obergefreiter Hitler? — Lăsați prostiile astea, intervine Wolf categoric. Împarte cărțile, Porta, și tu, Weiss, tacă-ți fleanca sau zbori afară cu un picior în cur! — Să fiu azvârlit afară din propria bucătărie? strigă Generalul Bucătăriei, stârnit. Pare pe punctul de a pune la cale ceva. — Proprie? Tu nu posezi nimic, declară sigur pe el Wolf. I-am ordonat Hauptfeldwebelului Hoffmann să-ți dea bucătăria asta, pentru că te-am socotit drept unul de-ai mei, dar s-ar putea să mă fi înșelat. — Sigur că nu. Sunt cu tine până-n pânzele albe, se lingușește bucătarul comandant, năpădindu-l nădușeala la gândul de a se reîntoarce la trupă. — Vrei mai mult de patru cărți? întreabă Porta cu un zâmbet strâmb, în timp ce ochii lui de vultur îl surprind pe Weiss subtilizând o carte. — Dacă încerci cumva să trișezi, răcnește Wolf cu un patos fals, atunci se cheamă că noi doi am terminat cumetria și o să ajungi cât ai zice pește din bucătăria ta plăcută și călduroasă, într-un tranșeu rece ca gheața, să lupți pentru cauza cea dreaptă, dar fără speranță, a Führerului și a Patriei! Weiss se îmbufnează. E sfârșitul lunii și criza lui de bani e catastrofală, trebuie să câștige câteva sute de mărci. Nu-'și mai poate permite să dea drumulpe piața neagră la nici o provizie, ofițerul cu manutanța s-a arătat surprins, de trei ori până acum, în legătură cu ritmul furtișagurilor. Nu va dura mult și castelul său din cărți de joc se va prăbuși. — Ai o față de parcă te-ai gândi la cursa cu obstacole a lui Napoleon spire Moscova, rânjește Porta, examinând cu o plăcere sălbatică chipul palid al lui Weiss. Wolf câștigă primele două jocuri și în continuare pe următoarele trei. Este într-o bună dispoziție exuberantă. — Sper că nu te bate gândul să trișezi, ai? îl iscodește Porta inchizitorial, privind cu lăcomie grămada considerabilă de bani din fața lui Wolf. — Resping asemenea insinuări cu disprețul pe care-l merită, ripostează Wolf cu aroganță. Gregor înjură cu năduf, a pierdut deja o sumă bunicică. Bătrânul tace și e plin de draci pentru că a pierdut deja două sute de mărci, pe care avea intenția să le trimită acasă, lui Liselotte. Lui Weiss e cât pe-aci să-i dea lacrimile. Solicită un mic împrumut pe termen scurt. E încă optimist și mai speră că maldărele de bani din fața lui Wolf și Porta ar putea fi făcute să-și schimbe proprietarii. Generos, Porta îi împinge dinainte cinci sute de mărci. — Semnează doar bucățica asta de hârtie, te rog! Weiss își aruncă ochii pe înscris. — Optzeci la sută! urlă el, simțindu-se grav jignit, asta-i dobândă cămătărească! Cum îndrăznești să-i faci o asemenea ofertă unuia mai mare în grad, unui Bucătar Șef? Nu știi că e o sfidare la adresa regulamentului și chiar un delict civil? — Vrei să avem o discuție despre ilegalități? îl întreabă Porta, cu o căutătură șireată în ochii lui adânciți în fundul capului. Ce-ai zice de un Oberfeldwebel care împrumută bani de la ordonanțe? — Un șut în cur și s-a dus cu tresele lui amărâte, strigă bucuros Micuțul, folosind prilejul pentru a ascunde două cărți. Consideră banii împrumutați de Weiss ca fiind deja ai lui. Weiss se dă bătut și semnează hârtia, cu o mutră posacă. Bagă rapid cele cinci sute de mărci în buzunar, de parcă i-ar fi frică să nu i le fure cineva. Porta își drege zgomotos glasul. O flegmă substanțială aterizează într-o găleată de lângă ușă. — Termină cu scârboșeniile astea, îl admonestează Weiss posomorât, aia nu-i scuipătoare, e căldarea pentru cafea a Companiei a 3-a. — E-n regulă, răspunse Porta prompt. Data viitoare o să te scuip pe tine între ochi. Wolf râde în hohote, de parcă ar necheza, și câștigă iarăși. Gregor ia un împrumut de la Porta, însă, firește, în condițiile impuse de acesta, adică optzeci la sută dobândă. Weiss pune cărțile pe masă. Nu înțelege cum e posibil să-i intre permanent cărți atât de proaste. E livid ca un cadavru. Pentru o clipă îi trece prin cap să se sinucidă, dar renunță la o asemenea idee. După o a treia mână, la care nu a participat, roagă în șoaptă să i se acorde un nou împrumut. Porta îl privește cu neîncredere, șovăind, însă după o pauză lungă îi împinge trei sute de mărci și desfășoară solemn un nou înscris. — Ce mă-sa? răcnește Weiss, roșu la față ca un rac fiert. Plătibili în douăzeci și patru de ore! De ce? — Pentru că ești un risc mare, rânjește Porta cu nerușinare, continuând să împartă cărțile cu gesturi experte. — Un risc mare? mormăie deznădăjduit Weiss. Ce știi tu de așa ceva? — Mai mult decât îți închipui tu, îi surâde Porta cu subînțeles. Cum vin băieții, care se pricep la socoteli, să-ți facă inventarul, te și văd în rândurile marilor eroi necunoscuți. Weiss se face vânăt la față. — Vrei să insinuezi că sunt un hoț? — Nici nu mi-a trecut vreodată prin minte că ai putea fi greu de cap, rânjește Porta cu impertinență și aproape că îi vine să sară în sus, când descoperă că are în mână trei popi. Wolf nechează iarăși și îl bate pe spate pe Porta, cu pretinsă prietenie. — Probabil că ai dreptate, Porta, tu și cu mine putem să adulmecăm un manglitor de porci de la un kilometru. Weiss duhnește numai a inocență respingătoare și transpirație la subsuoară. — Sper că simțul tău al umorului va suporta să vadă așa ceva, rânjește Porta plesnind triumfător pe masă cu cei trei popi ai săi. — Îți doresc la fel, surâde Weiss trântind și el cei doi ași și o damă. A și întins mâna să-și tragă spre el banii lui Porta. — Stați așa, le strigă Micuțul, punând pe masă doi ași și un popă. Schimbase rapid un doi cu unul din așii pe care ședea. — Mă, tu trișezi, nu-i așa? îl întreabă Porta pe Micuțul, privindu-l încruntat. — N-am trișat de când mă știu! țipă Micuțul ofensat. Porta se uită în jurul mesei. Știe că Micuțul a trișat. Treiul pe care șade, și pe care l-a schimbat cu un popă, îl arde ca focul și n-are nici o îndoială că Micuțul șade și el pe o carte pe care a înlocuit-o. Ar putea, desigur, să-i pretindă Micuțului să se ridice și atunci va fi dat în vileag, dar dacă Micuțul e într-unul din momentele sale inteligente, mai rare, ce-i drept, va pretinde ca și toți ceilalți să se ridice, și atunci și Porta se va da în vileag. Pe de altă parte, e posibil să mai fie și alte cărți fierbinți la clocit. Asta ar însemna ca jocul să se reia de la început și toate câștigurile să fie restituite. Face un calcul fulgerător în cap și decide că e preferabil să lase jocul să curgă așa cum e. Cu dobânzile aferente de optzeci la sută la împrumuturi și cu ceea ce câștigase, avusese o zi bună. Se decide însă să-l urmărească pe Micuțul aidoma unui câine alsacian care nu pierde din ochi un os furat, cu carne pe el. Porta câștigă următoarele cinci mâini. Weiss se retrage din joc și se duce în pivniță să mănânce pâine și zahăr. Auzise că zahărul este o bună sursă de energie. Porta îi acordă un nou împrumut, însă de data asta trebuie să depună garanție de cincizeci de kilograme de cafea. Ce-o să facă mâine dimineață compania fără cafea, asta nu-l frământă pe Weiss. Mai e vreme lungă până la micul dejun și se mai pot întâmpla o mulțime de lucruri până atunci. Ușa se dă de perete cu zgomot și intră tropăind șeful Intendenței de stat major Sieg, ținând la subsoară o servietă mare, amenințătoare, împodobită cu vulturul Reichului. Dolofan bine și cu un mers legănat, șovăielnic, se prăbușește într-un fotoliu șubred, care pârâie sub greutatea lui. Weiss se face verde la chip. — Ce dracu vrei? îl întreabă Wolf, fără a încerca să-și mascheze dezgustul față de această vizită neașteptată. — Deh, și tu acum, îl întrerupe Sieg cu un aer arogant și trântește cu putere servieta pe masă, unde poposește cu aspectul amenințător al unei bombe cu acțiune întârziată. Ar fi mai inteligent s-o luăm ceva mai ușurel, nu crezi? Pocnește din degete și arborează un rânjet dezagreabil, dezgolindu-și un șir de dinți pătați de nicotină. — Poate ar fi mai inteligent și pentru tine, fiule, îi spune Wolf, arătându-și colții, ca și tizul[20] lui, de-o manieră care nu prevestea nimic bun pentru Sieg. Sieg se uită la Wolf cu ochii mijiți. — Cu riscul de-a fi ultimul lucru pe care l-aș face vreodată, șuieră el, mi-aș dori să te văd pe tine și pe Porta ciuruiți de gloanțe înainte de sfârșitul acestui război! — Gogoman amărât, rânjește Porta cu un aer superior. Saltă paharul plin ochi de vodcă din dreptul lui Sieg și îl golește dintr‑o sorbitură lungă, de om fericit, apoi pescuiește un trabuc din buzunarul tunicii lui Sieg și cere un foc. Stupefiat, Sieg îi întinde propria brichetă de aur. Porta întârzie cu aprinsul, însă în cele din urmă reușește. Suflă rotocoale aromate de fum spre tavan, iar bricheta o băgă la el în buzunar. — N-a fost de cadou, fir-al dracului, protestează Sieg, cu glasul stins. — Ai spus poftim, nu-i așa? i-o reteză Porta de sus, și acum îți spun mulțumesc! Cadourile sunt totdeauna binevenite. — Nu ține, strigă Sieg furios, te pun sub urmărire, Porta, sunt Șeful Intendenței, să știi! — Ești un nătărău, declară Porta. Þine-o tot așa și îți trag un șut în cur de te duci zece metri în aer! Sieg sare mânios în picioare și răstoarnă cana lui Gregor. Masa e o baltă de bere. Gregor îl privește cu reproș. — Ai grijă să nu te ia apa, băiete, îl avertizează el și șterge masa de bere cu fularul de ofițer al lui Sieg. — Fularul meu! răcnește Sieg ca un turbat. — Berea mea, zâmbește Gregor, aruncându-i la picioare, pe podea, fularul îmbibat de bere. — Ce dracu te crezi tu că ești? îi strigă Sieg, strângând din pumni, pradă unei furii neputincioase. Þi-o plătesc eu! Nu mai sunt câtuși de puțin bătrânul tău amic. Acum sunt Șeful Intendenței! Și am prieteni destul de mari, în stare să strivească un păduche ca tine! — Semeni cu un iepuroi gălăgios în călduri, îi spune cu dispreț Porta. "Șeful Intendenței! Găoaza Armatei!" — Þi-ai făcut numărul cu vârf și îndesat, strigă Sieg amenințător, fluturându-și fularul îmbibat de bere pe deasupra capului. — Ne-am hotărât să te eliberăm de povara grea a vieții, îi zâmbește diabolic Porta. — Þi-aș trage un picior drept în cur, dacă nu mi-ar fi teamă că-mi pierd cizma, spune Wolf, agitând cu admirație o cizmă ofițerească lucrată manual. — Te arestez, rage Sieg, scoțându-și Mauser-ul. Cu ochi de ucigaș, armează pistolul și ridică piedica. Cu o mișcare fulgerătoare, Bătrânul îi zboară pistolul din mână intendentului turbat. — Acum poți să alegi dacă reglăm problema aici și acum, sau fac raport! În cazul din urmă, ai fost oricum un soi de ofițer pentru o perioadă destul de lungă! îi spune Bătrânul tăios, băgând Mauser-ul la el în buzunar. — Ce vrei să spui cu... o să reglăm aici și acum? întreabă Sieg ezitant. — Ești un nătărău fără pereche, dă din cap Bătrânul, confirmându-și vorbele. Nu te-ai schimbat o iotă de când erai șelar în grupul nostru. — Eram Oberfeldwebel, îl corectează Sieg, bombându-și pieptul, și acum sunt ofițer! — Mofturi, îi ripostează Bătrânul cu răceală. Ești un fel de funcționar de stat în uniformă și nimic mai mult! Cum îți convine? Vrei să te luăm la bătaie aici, sau preferi să tranșezi chestiunea cu Porta, în spatele bucătăriei? Sieg se clatină nesigur pe el, meditând cu furie oarbă. E și mai voinic, și mai puternic decât Porta și fusese unul din cei mai buni boxeri în școala de recruți. Pe de altă parte, nu știi niciodată cu ce tertipuri ascunse e în stare să umble Porta. După aproape un minut dă din cap, decis: — Sunt gata să-i stâlcesc mutra individului! Porta se ridică din poziția ferit, în spatele lui Wolf, și își scoate ceremonios tunica. — Sunt gata să-mi las mutra stâlcită, dacă sărăcia asta gelatinoasă, care se împleticește pe picioare, crede că e omul în stare s-o facă. Wolf se apleacă și-i șoptește ceva la ureche, care-l face să se cutremure de râs. Nu după mult timp stăm în cerc, în spatele bucătăriei, așteptând ca lupta să înceapă. Porta și Wolf își apropie capetele și îl examinează pe Sieg ca un cuplu versat de copoi bătrâni. — E voie să folosim mănuși? întreabă Porta slugarnic. N-aș putea să suport să-mi stric manichiura cu o asemenea față. — Poți să-ți tragi și cizmele pe mâini, în ce mă privește, îi strigă Sieg cu dispreț, oricum, n-o să apuci nici măcar să lovești că te-am și făcut afiș. — Știai că Șeful Intendenței o regulează pe nevastă-ta în timp ce tu ești plecat cu treabă, să numeri sacii de barabule? îi rânjește Barcelona cu impertinență. — Te bag în mă-ta! țipă Sieg furios. Soția mea nu s-a culcat cu nimeni altcineva decât cu mine. Era virgină când am cunoscut-o. — Dacă n-ar fi fost nu te-ar fi luat niciodată! strigă provocator Micuțul. — Am eu grijă și de tine, după ce termin cu ăsta, îi promite Sieg sumbru. — Pune-ți dracu odată mănușile alea, strigă el, îndreptându-se spre Porta, care încă mai trebăluiește cu o pereche de mănuși negre. — Îmi spui când ești gata, rânjește voios Porta, trăgându-și bine mănușile pe mână. — Prima repriză, ordonă Bătrânul, coborând mâna. Sieg atacă orbește cu capul înainte, ca un elefant în călduri. Porta face un pas lateral și Sieg trece glonț pe lângă el, fără să-l nimerească, în schimb intră din plin în Gregor, pe care-l ia pe sus, aruncându-l într-un morman de cartofi pe jumătate putreziți. — Alo, aici sunt, îi strigă Porta, care s-a dat câțiva pași înapoi, ce dracu ai cu Gregor când cu mine te lupți de fapt? Fornăind, Sieg se ridică înapoi pe picioare, frecându-și pumnul stâng. — Am să te calc în picioare, mârâie el cu încrâncenare. De-un secol aștept clipa asta. Pe Dumnezeul meu, dacă nu te fac țăndări! — Abia aștept, zâmbește afabil Porta. Ejaculez la gândul să te fac bucăți. Face un joc de picioare, parcă dansând, și se îndreaptă spre Sieg, cu mâinile înmănușate ridicate, pentru a-și proteja figura. Sieg încearcă o directă de stânga, dar Porta nu mai e de mult unde credea el. Se întoarce și vede ceva negru, care vine spre el și-l izbește în figură cu o forță năpraznică. Forța loviturii îl ridică de la sol și îl depune la mai mulți metri depărtare în vârful unei lăzi de gunoi. — Aduceți un sanitar, le spune Bătrânul răstit. Intră repede în cantină. Nu vrea să știe ce s-a întâmplat. Wolf râde zgomotos și îndelung. — Data viitoare nu va mai admite așa ușor ca adversarul să poarte mănuși, nu-i așa? — Atunci înseamnă că a învățat ceva, nu? râde Porta, lăsând amprenta unei lovituri de pumn într-o tablă de oțel de lângă ușă. — Splendid lucrat! exclamă Micuțul plin de admirație. Mănuși plumbuite! Porta își scoate mănușile cele negre. Sunt căptușite cu plumb, mănuși rusești plumbuite, o amintire de la un locotenent NKVD, căzut la datorie. — Merde, ça va border[21], spune Legionarul, punându-l în gardă. În circa două săptămâni, când va fi în stare să gândească din nou, își va da seama că a fost ceva suspect cu mănușile astea! — De-aia nu mai pot eu, răspunde Porta nepăsător, izbind cu mănușile plumbuite de perete. În războiul ăsta mondial sunt și momente dificile. Până acum am reușit să-mi mențin capul limpede și să mă strecor fără daune. — Și dacă te împușca pe la spate? îl întreabă Micuțul, știind prea bine că Sieg este un adversar periculos și necruțător. — Eu sunt acela care îi împușc pe alții și nicidecum cel care este împușcat, se fălește Porta. Intră în cantină și dă pe gât o stacană de bere. — Plouă, oameni buni, constată Micuțul dârdâind, pe când orbecăiau prin beznă după drumul înapoi la liniile companiei. Misiune Z.b.V. stă scris pe avizierul Grupei a 2-a, adică Misiune Specială. Enervant. Z.b.V. poate însemna orice. La orele 07,30 fix ne urcăm pe brânci în marele Krupp-Diesel care a venit să ne ia. — Și acum, băieți, țineți minte că mă aștept să onorați compania din care faceți parte, răcnește Hauptfeldwebel Hoffmann, în timp ce ne deplasăm, e o mare cinste, pentru niște figuri triste ca voi, să fiți selecționați pentru acest gen de misiune specială. Ochii Führerului sunt ațintiți asupra voastră. Pieptul înainte, bărbia-n jos, șoimilor! La Spree dăm colțul și continuăm de-a lungul râului, în direcția Spandau. — Bănuiam eu, spune Bătrânul cu lehamite în glas. O execuție! — Deh, să ne bucurăm totuși că se va termina curând și suntem liberi restul zilei, spune Porta și începe să-și facă planuri pentru după-amiază. — Dacă știam că e vorba de-o execuție, zice Barcelona cu mânie, m-aș fi dat bolnav. — De-aia nu ți se spune niciodată nimic dinainte, îi explică Gregor, în timp ce-și încearcă piedica puștii. — De ce nu lasă porcăria asta în seama SS-iștilor sau a MP[22]-iștilor? protestează Barcelona cu scârbă. Suntem soldați, nu călăi, fir-ar al dracului să fie! — C'est la guerre, ești sclavul puștii, ca și noi toți ceilalți, îl dojenește micuțul Legionar. Nu e treaba ta să te întrebi de ce. Așa e când trăiești pe grămada de bălegar a armatei — unde mai mult ca sigur, o să și mori. — Voi ăștia o să vă scrântiți mințile de-atâta gândire, spune nepăsător Micuțul. — Ce-ți pasă de ce ni se spune să facem? Când îl lichidez pe unul, nu mă gândesc decât că e întocmai ca pe Reeperbahn, când îl expediai în apă pe nenorocitul de clown de pe piedestal. — Ai jucat deci și tu rolul clownului cândva, remarcă Porta sarcastic. — La nevoie, oftează Micuțul. Nu eram în stare mai mult decât să mă urc acolo, pe stinghie, ca orice amărât de papagal, și apoi mă prăbușeam înapoi în băutură. După ce am fost doborât de o sută șaiștrei de ori, mi-am zis că e de ajuns. Primeam trei mărci pe oră pentru asta. Așa că am plecat, dar mai înainte le-am dat ceva ultimilor doi care m-au doborât, să-și amintească de mine. Înainte de Morellenschlucht, printre șirurile de pomi încovoiați de vânt, camionul se oprește pe nisip. Pătrunși de frig până-n măduva oaselor, săriră jos. Un vânt ca de gheață ne spulberă în față valuri de cristale micuțe de zăpadă și ne obligă pe toți să ne ridicăm gulerele mantăilor umede. — Nu era nevoie să ne lustruim cu atâta zel cizmele, spune Porta îmbufnat, uită-te la cizmele mele! Sunt deja murdare de noroi până sus. Fir-ar să fie, trebuie să le lustruiesc din nou, înainte de a mă duce să mă văd cu fetele "La Câinele Ghebos". O luăm la pas, bombănind pe cărarea bătătorită pe care mii de soldați o bătuseră anevoie înaintea noastră. Bătrânul merge în frunte, legănându-se, cu umerii aduși în față, o ținută care nu-i nici pe departe cea reglementară. P-38-ul greu i se bălăbănea spânzurat de centură. Conține opt cartușe. Împușcăturile de grație. Un maior MP ciolănos, cu o înfățișare bicisnică, ne așteaptă. Ne inspectează în tăcere echipamentul, îl interesează în special puștile. Ne măsoară din ochi și ne apostrofează cu vorbe de ocară — o turmă de porci jegoși, nedemni să purtăm uniforma germană. Nici nu încearcă măcar să ascundă că i se face scârbă numai când se uită la noi. Singurul lăudat e Iulius Heide. — Pe loc repaus și atenție la mine, strigă maiorul în zloată. Utilizăm drept ținte dreptunghiuri mici de pânză, chiar dacă sunt inutile. Și rațiunea pentru care le folosim acum e că am avut probleme cu unele plutoane care nu le-au folosit. Fiți atenți aici. Vreau să văd toate cele douăsprezece gloanțe în ținta respectivă. Să vă ferească Dumnezeu dacă găsesc găuri aiurea! Mai deunăzi doi tâmpiți au nimerit organele sexuale ale omului. Asta-i curată lenevie! Trasul în gol cu premeditare vă va costa. Aplicații la țintă, zi și noapte, timp de trei săptămâni. — Bâțâie din genunchi și ne privește cu ochi cruzi. — Vreau să vă văd plini de vitalitate azi! Vor fi de față martori! Nu tinerii care vin de regulă de la instanța curții marțiale, nu, ci ștabi de la partid, presa și administrația civilă. Au cerut permisiunea să asiste, vor să vadă sânge, perverșii ăștia nemernici! Grupa va detașa două echipe de siguranță și nimănui, nici chiar Reichsmarschallului în persoană, nu i se va perrnite accesul în perimetrul de securitate. Nu vreau să mai văd și alte cadavre zăcând aiurea, inutil. Tu, Oberfeldwebelule, lătra el, arătând cu degetul spre Bătrân, porți răspunderea, față de mine, ca numai cei condamnați la moarte să fie executați. După ce am plecat și nu mai răspund de ceea ce se întâmplă aici, puteți să-i secerați pe toți dinspre partea mea. Nu e nici o pierdere. Dar dacă dă dracu' ca unul dintre observatori să fie nimerit în timp ce am eu răspunderea, pe Dumnezeul meu dacă nu-mi fac șireturi la bocanci din mațele voastre, până la unul! Ne aflăm aici pentru a executa un ordin și îl vom executa cum se cuvine. Sper să nu fie printre voi unii slabi de înger, care eventual să leșine. Dacă pe vreunul din voi îl vor lăsa picioarele, mă voi ocupa personal de el după ce se termină treaba și am să-i trag un șut în cur de-o săi iasă șira spinării prin scăfârlie! Ce dracu faci cu casca aia? zbiară el cu năduf la Micuțul, care-și dăduse casca pe ceafă. Cum te cheamă? — Creutzfeldt, răspunde Micuțul clipindu-și zăpada din ochi. — Generalul Creutzfeldt, poate? răcnește maiorul pe un ton iritat. — Încă nu, domnule, răspunde Micuțul, ștergându-și un strop de zăpadă aproape topită de pe față. — Te-ai țicnit, soldat? Ia-ți labele murdare de pe figură când stai în poziție de drepți! Notează-l pe-ăsta! Bătrânul se duce legănându-se la Micuțul și face cele ordonate. — PK-iștii vor să fotografieze corpurile, continuă țâfnos maiorul, dar să nu văd pe nimeni că trece de cordon înainte ca ecoul împușcăturilor să se fi stins. S-a mai întâmplat și altădată. Câte un netot se mai trezește și el să tragă după ce a tras restul plutonului, și-l împușcă pe câte un prost de gură-cască. M-aș prăpădi de râs să se întâmple una ca asta, dacă n-aș avea eu răspunderea. Lui Heide și mie ni se încredințează sarcina de a lega victima, cea mai păcătoasă treabă din toată execuția. Ne uităm nefericiți unul la altul, cântărind în mână bucățile scurte de frânghie. Ne îndreptăm spre stâlpii de execuție. Vor fi utilizați numai doi dintre ei, ne spusese maiorul. Frânghiile se bagă prin găurile din stâlpi, care sunt vechi traverse de cale ferată, se pot vedea cu ușurință găurile prin care se fixau șinele. Sunt doisprezece asemenea stâlpi pe un rând și e limpede că atunci când e nevoie se poate efectua rapid un număr mare de execuții. Rămânem în fața stâlpilor de execuție, înțepeniți de frig, apoi ni se acordă permisiunea să ieșim din formație, dar să stăm prin apropiere, gata pregătiți. Nu a sosit încă nici unul dintre observatorii speciali, e timp berechet. Condamnații sosesc de regulă cu cel puțin o jumătate de oră întârziere. Martorii sunt deja aici. Ne face plăcere să-i vedem și pe ei tremurând de frig. O cioară se uită la noi dintr-un pom îndoit. Frânghiile prinse de stâlpi flutură, parcă le-ar face semne condamnaților. — Ce vreme să mori, oftează Bătrânul deprimat, ridicându-și gulerul, împotriva prevederilor regulamentului. — E mai bine când e soare, apreciază Gregor. Gândul la un mormânt agreabil și călduros, pe frigul ăsta, îți alină sufletul. — De ce dracu nu începe odată blestemăția asta, să ne întoarcem și noi acasă și să mergem la fete, spune Micuțul, înlăturând zloata de pe el. Aruncă cu un măr stricat după Heide, care se ferește cu iuțeala fulgerului, astfel încât fructul moale îl depășește și-l nimerește pe maiorul de la Poliția Militară, drept între ochi. Toți se uită la maior într-o tăcere expectativă, pe când acesta se șterge pe față de resturile mărului stricat. Își scoate de pe cap casca, proprietate personală, lustruită lună, și se uită la ea un moment cu ochii mijiți. Și ea e împroșcată de bucățele de măr putred. Îi vine sufletul la loc. Cu ochii bulbucați și cu părul — foarte scurt tuns — zbârlit ca o blană de câine turbat, se îndreaptă spre Micuțul cu un potop de înjurături și amenințări. — O să-ți scot mațele pe cur, porc mizerabil ce ești! De-a ce dracu crezi că te joci aici? E vânăt de mânie și arată de parcă ar fi gata să-l mănânce pe Micuțul, care stă țeapăn în poziție de drepți și privirea încremenită în zare. — Porcule, descreieratule, cum îndrăznești să arunci cu mere stricate într-un maior? Þi-ai pierdut mințile? Mi-ar plăcea să te priponesc de stâlp în locul unuia dintre condamnați. Ocările plouă în capul Micuțului, vreme de un sfert bun de ceas. Cioara din copacul strâmb croncăne zgomotos. Îți lasă impresia că ar râde. Se pare că și maiorul gândește la fel. Azvârle cu o piatră în ea, dar aceasta se ridică numai câțiva centimetri în aer și revine la loc pe creangă, unde începe să-și curețe penele cu ciocul, pentru a se conforma regulamentului când va avea loc execuția. Proferând în continuare blesteme, maiorul se îndreaptă spre o baracă unde sună supărător un telefon. Va trece o bună bucată de timp până să uite el Grupa a 2-a, Compania a 5-a! Un curier călare sosește împroșcând zloată și întreabă de maior. Soldații își pun în ordine ținuta. Ceva e pe cale să se întâmple. Maiorul iese din cabană. — Execuția se amână cu trei ore, latră el. Ni se ordonă să așezăm armele în piramidă, așa cum au făcut-o întotdeauna soldații care staționează, de când s-au inventat armele de foc. Ploaia se întețește iar vântul devine și mai tăios. — Să vă găsesc în ordine, ordonă maiorul înainte de a pleca Mă întorc îndată! Martorii obligatorii stau în picioare lângă baracă și dârdâie Dintr-un motiv pe care nimeni nu-l cunoaște, intrarea în barăci e interzisă. Capelanul e albăstrui la chip, și totodată singurul dintre cei prezenți care nu poartă manta. Aceasta este cea de-a noua noastră participare la o execuție de când am ajuns împreună în Compania a 5-a. Cândva, cei ce furnizau personalul pentru plutoanele de execuție, erau Pionierii, dar acum o face tot mai des propria unitate a condamnaților. Vântul tăios și rece ne pătrunde până-n măduva spinării. Dârdâind, ne suflăm în mâinile roșii și umflate. Maiorul revine și dă ordin să se distribuie mâncarea. Cine știe ce tăntălău a neglijat să închidă bine capacul containerului și mâncarea este abia călâie. — Fir-ar să fie, înjură Porta, doar avem dreptul la mâncare caldă. Porcăria asta e rece ca fuduliile unei maimuțe în sezonul ploios! Bate dușmănos cu lingura în gamelă. Curierul călare se reîntoarce. Execuția s-a amânat cu încă două ore. — Înseamnă că o să amurgească în momentul când va trebui să-i trimitem pe lumea cealaltă, conchide Porta posac. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să nu fim obligați s-o facem la lumină artificială. Am mai avut parte. Nu-i plăcut. Candidatul la stâlp a trebuit să fie cărat pe întuneric și când au aprins luminile s-a putut vedea că era o drăcoaică de fată. Asta a pus capac la toate. Doi din pluton au aruncat puștile la pământ. Leutnantul a rămas ca măgaru-n ceață. Și-a frânt sabia de genunchi și a aruncat cu resturile în ofițerul procuror. L-au dus legat, bineînțeles, și a preluat conducerea un ofițer MP, așa că am terminat-o pe fată, dar nu fără ca unul de-al nostru să cadă lat, cu fața-n jos. Arma, casca și celelalte s-au dus de-a rostogolul până la picioarele fetei și ea a țipat atât de tare încât aproape că era să aterizăm după gratii, noi, restul băieților. Leutnantul s-a trezit la închisoarea din Torgau, de unde a revenit la noi ca simplu soldat. Un an mai târziu i-au făcut de petrecanie la Sennelager, condamnat ca dezertor. Nu-mi surâde deloc ideea să trag la lumină artificială! — Și eu am luat o dată parte la executarea unei fete, ne povestește Gregor, dar s-a petrecut în plin soare. Asta era pe când mă aflam la Reiterregiment, la Könsberg. Mi s-a spus dinainte că va fi o puștoaică. Au turnat rachiu în noi cu nemiluita, așa că eram făcuți binișor când au adus-o. Era atât de albă la chip, încât am crezut că e deja moartă. Când am încărcat armele a vomitat atât de puternic încât ne-a împroșcat și pe noi. Mi-am ridicat cătarea, astfel încât gura țevii să țintească la o distanță potrivită deasupra capului ei. Să împușc o fată, zău că n-am putut! Mi s-a părut că s-a încovoiat puțin înainte ca noi să deschidem focul, și atârna caraghios în frânghii, într-un fel mai deosebit. Ofițerul MP, cam palid la față, s-a dus într-acolo să-i tragă împușcătura de grație. De trei ori i-a pocnit Walter-ul. Eram în poziție de voie și-i priveam pe sanitari cum o dezlega. Hop, că vine și ofițerul de la Procuratura Militară și începe să zbiere de parcă îl apucase strechea. Nici o gaură de glonț nu era în trupul fetei! Celor unsprezece camarazi ai mei le venise aceeași idee ca și mie și au tras și ei ca să nu nimerească. Ofițerul MP, care era novice în jocul ăsta, trăsese în pământ. Tipul de la tribunal, capelanul și toți ceilalți, țipau în același timp. Ce poznă, și nici măcar pusă la cale. Fătuca își bătuse joc și de ei. Murise de un atac de inimă. Ne-am potrivit însă pe cinste. În frunte cu ofițerul MP, ne-am pomenit în Batalionul 500, la Heuberg. Mai târziu am fost eliberați care încotro. Din câte știu, sunt singurul rămas în viață din acel pluton. Aș fi fost și eu mort, și încă demult, dacă nu l-aș fi preluat pe generalul meu într-un autocamion de zece tone. Nu observasem că trecusem pe lângă mașina unui General. Mi-am dat seama de asta doar când l-am văzut pe el și pe doi MP într-un BMV venind în mare viteză după mine. Am accelerat și am pus o frână atât de bruscă, încât ambii MP-iști s-au bălăcit în noroiul din șanț, însă Generalul avea telefon în Horch-u! lui, așa că, atunci când am ajuns la intersecția Kehl, aștepta să mă salute, pe mine și camionul meu, o întreagă armată de polițiști militari. Cu rânjetul lui de serviciu, ca un samsar de cai, Generalul m-a întrebat dacă conduc automobilul la fel de bine ca și camionul. Nu puteam să neg. Se fâțâia în uniforma lui de General, încât frunzele de stejar își aruncau razele tocmai până în Franța. După ce mi-a luat pulsul, a fost de părere că m-am născut pe blocul motor și că am fost conceput de o pereche de supape. După două zile de la cele întâmplate devenisem șofer de General și, dacă n-ar fi fost Oberstul Warthog, aș mai fi și astăzi. Și asta ar fi însemnat că puteam fi sigur că trăiesc până la sfârșitul războiului. Să fii șofer de General este curată asigurare pe viață. Nu ajungi niciodată undeva pe unde ai putea risca măcar să te și zgârii. — Dar cum ai făcut să obții toate tinichelele astea care-ți atârnă pe piept? se minunează Bătrânul. — Treabă de echipă, răspunde Gregor cu mândrie. Când îi atârnau câte ceva Generalului se găsea întotdeauna un mărunțiș și pentru mine. Când a primit el Crucea Cavalerului, cu "verdețuri", mi-au dat și mie Crucea de Fier. Maiorul se duce din nou în oraș cu mașina. Începem să sperăm în sinea noastră că toată treaba a fost contramandată. Pe când maiorul stătea întors cu spatele, Porta ridică un braț, și cu palma celuilalt braț apucă de interiorul cotului, pentru a arăta ce credea despre el. Nu puteai să aștepți cu chestia asta până ce ordonau "de voie"? mârâie Bătrânul acru. — N-am făcut-o ca o glumă, rânjește Porta cu mârlănie. — Și uite cum se duce după-amiaza noastră, oftează Micuțul melancolic. Ceilalți sunt de mult în oraș, și toată păsărica din târg e ocupată. — Îmi amintesc că o dată eram portar la "Motanul", râde Porta. Într-o după amiază, târziu, intră un nătărău sucit, care căuta să-și lase lapții pe undeva. Era comis voiajor, vindea vase de bucătărie, și se vedea de la o poștă ce era. A dispărut în camera verde cu Brigitte, înghițitoarea de sule din Höchster. Oale și Crătiți a debutat mușcând-o de ureche. Ea i-a tras una și i-a spus să înceteze. Puțin mai târziu a mușcat-o de sânul stâng. "Termină cu mușcatul", a strigat ea enervată, "dacă ți-e foame, îți cumpăr o pungă cu alune. Aici e prăvălie pentru ciocăneală, nu bufet cu crenvuști, și eu nu sunt pe lista de bucate. Sunt aici ca să fiu ciocănită, nu ronțăită." "Tu să fii fată bună și drăguță — îi zice Oale și Crătiți, cu o expresie imbecilă pe chip — că dacă nu, Tăticu se vede obligat să-ți dea bătăiță, nu?" A luat-o în brațe și de data asta a mușcat-o de celălalt sân. A apucat-o bâzdâcul pe femeie și a încercat să-i dea un picior în boașe, însă forța pe care o căpătase tot cărând oalele și cratițele alea de colo-colo i-a prins bine idiotului și unde nu mi ți-o răstoarnă cu curu'-n sus pe genunchi și-i trage câte o palmă zdravănă peste buci. Isuse Christoase, s-o fi auzit cum țipa și urla! însă cu cât se zbătea mai tare, cu atât îl făcea mai fericit pe "Oale și Crătiți". I se înroșiseră de-a binelea fesele, ca plita de gătit încinsă, până a reușit să scape. Șuiera și scuipa și când și-a văzut poponețul maltratat în oglinda mare a început să înjure ca un birjar într-o dimineață friguroasă după o noapte petrecută pe capră. I-a arătat sânii care purtau încă amprenta dinților lui. "Canibal nemernic ce ești! Mi-ai prăpădit toată noaptea asta, să știi. Cine să mai vrea o damă cu mușcături de rechin pe țâțe? O să te dau pe mâna Marelui Willy, așa o să fac! Cântărește o sută patruzeci de kilograme și se mișcă iute pentru cât e de barosan. O să te strângă de boașe așa cum se scopesc purceii de lapte!" "Nu, nu vreau să-l văd", se dă bătut Oale și Crătiți. "A fost numai așa, de amuzament!" "Ooo, ești într-adevăr nostim, bă libidinosule. Sânii ăștia sunt carnetul meu de bancă, băiete!" Oale și Crătiți a înghițit de câteva ori în sec și, deși dovleacul lui mai avea scurgeri pe ici, pe colo, nu era nevoie să se izbească cu capul de zid ca să-l facă să funcționeze. Și gândul că "Marele Willy" se află pe undeva pe sub acoperișul "Motanului", cultivându-și bicepșii, îl făcea să gândească mai repede. A scos cinci sute de mărci din buzunar și a întrebat-o dacă suma asta n-ar putea să ajute la dispariția mai grabnică a amprentelor dinților lui. "Ești cumva ovrei sau așa ceva?" îl întreabă înghițitoarea de sule. "Circumcis, da? N-am nevoie de balamuc cu nenorociții ăia de copoi rasiști". Oale și Crătiți a privit-o ofensat și și-a șters membrul. Era un falus german obișnuit. Apoi înghițitoarea de sule a început să se îndrepte spre ușă și el a înțeles aluzia. O nouă bancnotă de cinci sute de mărci i-a apărut în mână. "Þi-a trebuit ceva timp" a zâmbit ea, vârând bancnota sub lavabou. Gândul că aceștia puteau fi bani falși nu i-a trecut nici o secundă prin minte. S-a strecurat din toată inima în pat cu Oale și Crătiți. "Bon apetit, micuțule mizerabil, i-a ciripit ea în triluri. Ronțăie și morfolește după placul inimii și pentru încă două sute poți să mă și altoiești. Le ofer clienților mei ce doresc. Dar totul are un preț!" A scheunat de plăcere în timp ce individul a bătut-o zdravăn peste fese cu cureaua și, când a răsturnat-o pe spate, a miorlăit ca o mâță articulată de doi cotoi experimentați . "O să revin curând", i-a promis el la plecare, dar nu peste mult timp ea și-a dat seama că fusese păcălită, când sticleții au ridicat-o de la casa de economii pentru că încercase să plaseze cele două bancnote false de cinci sute de mărci . Ea, desigur, a negat că ar ști că banii erau falși, însă lucrurile s-au complicat când au găsit în camera ei, o hârtie de două sute de mărci, tot contrafăcută. A intrat la mititica și a stat o bucată de vreme dar de Oale și Crătiți nu s-a mai auzit nimic niciodată. — Aproape că nu merită să mai trăiești în Germania de când avem forma asta specială de Socialism, comentează Gregor mai departe. Era o vreme când puteai să-i spui unui copoi să stea în banca lui și să se joace singur de-a hoții și vardiștii. În zilele noastre apar în toiul nopții și te înhață chiar dintr-o fofoloancă zglobie. Și dacă nu faci mărturisiri imediat îți stâlcesc fațada de arăți ca un buldog, și ești gata să începi să latri! — În afara Germaniei oamenii numesc asta un stat polițist, încheie Porta cu un rânjet larg. Drepturile constituționale șii civile poți să i le bagi direct în cur unei curve dată la reformă de pe Reeperbahn! Micuțul, care mănâncă pâine cu zahăr, înghite cu oarecare dificultate o bucată imensă și o împinge mai departe, cu un rachiu și o gură de bere. Apoi dă drumul unui râgâit bogat. — Orice s-ar întâmpla, spune el apatic, tot în Stația David aterizezi, unde te pun pe un scaun bine lustruit de sute de cururi fremătânde. Apoi îți spun ce poți să refuzi să răspunzi, potrivit articolelor numerele caca și maca. Cică, poți să ai un avocat, zic ei, dar înainte de a apuca tu să afli cât de cât ce drepturi ai, încep să te lucreze într-așa un hal, încât îl fac și pe Isus Christos să declare că de fapt el a pus la cale ultimul jaf de bancă în Piața Adolf Hitler și că îi zburase tărtăcuța Kaiserului pentru că purta cravată roșie. Drepturi cetățenești, șuieră el disprețuitor, e tot atâta adevăr în chestia asta cât în nenorocita de Biblie! Dacă adresa ta e în strada Sankt Pauli, iar poliția și cetățenii te consideră un escroc murdar, și dacă te bat zdravăn, ar putea să-ți smulgă o mărturisire despre prezumtivul autor al ultimei crime nesoluționate cu care ei încă se mai moșmondesc. Și dacă ești, într-adevăr, în rahat, pe una din străzile alea lăturalnice care dau în Bernhard Nocht Strasse, acolo unde târfele pot fi cordite numai în beznă deplină, nici măcar nu-ți citesc din ceaslov, ci își pun dobermanii ăia împuțiți pe urmele tale pentru a le face rost de o lecție practică de sfâșierea găoazelor. Ai auzit ultima chestie? Haita de câini a lui Wolf l-a ronțăit pe încă un amărât care n-a fost în stare să-și plătească la timp datoria acestui mafiot ticălos! — Sunt crude javrele alea. Te mușcă de cur cât ai zice pește, constată Porta cu dezgust. Nu mi-ar plăcea să am corcituri de-astea chiar dacă ar vorbi douăsprezece limbi și ar putea scrie în sanscrită, și ar ști regulamentele de instrucție britanice și prusace de la cap la coadă. — Javrele alea sunt diavoli curați, spune Gregor cu ură în glas. Toți câinii sunt proști. Uită-te numai la ei. Unul din ei începe să latre pentru că vreun prăpădit de ovreiaș i-a făcut pipi pe nas. Imediat un alt patruped idiot îi raportează și apoi un al treilea trece la acțiune. Și o țin tot așa, noaptea întreagă dacă e nevoie, și n-au la ce să latre. Numai așa, ca să nu lase pe nimeni să doarmă. Doamne, cum urăsc eu câinii! Unul câte unul ar trebui striviți, împăiați și montați pe rotile, astfel încât blestemații de iubitori de câini să-i poată trage după ei, fără să se mai răhățească pe toate străzile. — Spune-mi, se întoarce Porta spre Micuțul, ți-a plătit Sieg datoria? — Mi-a râs în nas și m-a lăsat să Înțeleg că tu ești în drum spre casa de sticlă și că vei mai ieși de acolo în poziția orizontală, cu douăsprezece găuri în corp, răspunde Micuțul cu o privire melancolică. Dacă n-ar fi fost patru nemernici pe lângă el în acel moment, l-aș fi făcut afiș. — O să-i zdrobesc rotulele de la genunchi nemernicului, se dezlănțuie Porta cu sălbăticie, și pe urmă îi iau la rând coastele, ca să fie treaba completă. — Mai bine să-l înjunghiem pe individ și apoi să-l împușcăm, sugerează Micuțul cu patimă. Nu pot să-i sufăr pe oamenii pe care nu te poți bizui! Porta ridică un picior și dă drumul unui vânt imens, care-i face pe toți domnii din preajma barăcii să se uite la el cu reproș. — Aveți grijă să le faceți asigurare pe viață, ne avertizează Bătrânul conștiincios. — Am luat parte la o execuție la Frafenwsăhr, unde funiile nu au fost "asigurate" cum se cuvine și condamnatul sălta pe locul de execuție ca un pui de găină decapitat. Ce scandal a mai fost! Toată lumea a intrat în panică. Capelanul a rămas șocat pe veci, când i-a văzut pe militari alergând după condamnat pe tot terenul de execuție. — Doamne sfinte, țipă Barcelona înspăimântat, a scăpat? — Cum am zis, ca un pui de găină decapitat, după ce-i dai drumul din mână, spuse Bătrânul impasibil. — Tătucu Attila s-ar răsuci în mormânt, rânjește Porta. — Oamenii obișnuiți n-ar înțelege asta niciodată, e de acord Micuțul, clătinând din cap. Nu-ți vine a crede ce se poate întâmpla în armata asta blestemată. Când era un Gefreiter de serviciu la Torgau, într-o joi dimineața, am primit ordinul să-i facem de petrecanie unuia, o muhaia de marinar, un tip ciudat, care făcuse o mulțime de lucruri foarte curioase la viața lui. Începuse școala la șapte ani și reușise să rămână trei ani în clasa întâia și încă trei într-a treia. A părăsit școala într-a patra. A încălcat legea germană de parcă lucra planificat. Curtea marțială a decis să fie împușcat, însă fiind un ins mai aparte, i-au comutat pedeapsa în spânzurătoare. Era acolo la Torgau un Feldwebel de stat major, expert în strangularea cu funia, și i-au încredințat lui lucrarea. Au descoperit însă că omul nu avea gât, în adevăratul înțeles al cuvântului. Umerii și gâtul erau otova, și cum poți să spânzuri un om fără gât? Pentru ce altceva le-ar da Dumnezeu oamenilor gât, vă întreb eu pe voi? Așa că gâdele și condamnatul au discutat problema și au convenit să determine Marina să confecționeze o funie specială pentru cazul ăsta. Și Feldwebelul i-a promis că executorul va întreprinde o treabă bună și rapidă, fără să-l facă să sufere pe condamnat, însă cu chestia asta a greșit el. Prima încercare a mers prost, pentru că funia nu fusese suficient de întinsă, cel puțin asta au spus. Marinarul a alunecat din laț și s-a dus glonț prin trapa deschisă. Nici măcar cu o zgârietură nu s-a ales. Ca din pușcă se duce până-n fundul șanțului și o dată ajuns acolo se pune pe blestemat și înjurat. — Sper că nu s-a rănit? întreabă Porta. — Nu într-atât încât să nu fie în stare să se urce de unul singur înapoi pe eșafod. Era cel mai puțin afectat dintre noi toți. A urlat la Feldwebelul de stat major, că e un tembel neîndemânatic care nu se pricepe să spânzure oamenii. A doua oară lațul a fost întins bine de tot astfel încât s-a declarat mulțumit până și condamnatul. Dar n-a ajutat la nimic. S-a strecurat iarăși prin laț, ca un țipar dat în aia mă-si. "Labageala asta ar fi de ajuns să-l termine și pe cel mai negrotei", a strigat marinarul în timp ce se urca a doua oară pe eșafod. Feldwebelul nu mai știe ce să spună, tot scuzându-se, și tipul de la Procuratura Militară îi promite marinarului că, dacă iese prost și a treia oară e grațiat. Vreți să mă credeți sau nu, dar alunecă din nou din laț, și la a treia încercare. Pe Feldwebel l-au apucat pandaliile și s-a pornit să alerge roată în jurul eșafodului, de parcă încerca să se muște singur de cur. Și, înainte de a apuca noi să-l oprim, și-a pus lațul de gât și și-a dat drumul cu grație în gaură. Era mort de-a binelea când am ajuns noi la el. O spânzurare admirabilă, perfectă, efectuată asupra lui însuși. Capelanul a vorbit în latină cu Atotputernicul și cu Procuratura Militară, ofițerul procuror și ofițerul apărător au procedat la o convorbire tainică, care s-a sfârșit aproape într-un meci de box. Marinarul fusese condamnat la moarte o dată și ei îl executaseră deja de trei ori la rând. Era neregulamentar, a confirmat ofițerul apărător. Au convenit să înainteze problema la oficiul procuraturii pentru a se lua o decizie. Uitând, prudent, că îi promiseseră marinarului grațierea dacă nu mergea nici a treia oară. Toți marinarii au plecat. Nu mai puteau să suporte. Să-l spânzuri pe același om de trei ori într-o zi, era prea mult și pentru cel mai rezistent stomac După ce au plecat, noi, toate sentinelele, ne-am dus la gaură să-l scoatem de-acolo, însă el nu mai voia să vină sus. Își pierduse toată răbdarea. Subofițerul de serviciu ne-a ordonat să coborâm după el, însă nimănui nu-i ardea de așa ceva. Așa că l-am adus pe un altul, de la Marină, încarcerat acolo pentru că vânduse o ambarcație localnicilor, în timp ce își făcea serviciul militar în Norvegia. Era un tip simpatic, prietenos, și care avea un papagal nemaipomenit, vorbea foarte convingător. L-a scos pe marinar din gaură fără nici o problemă. Ei bine, au fost o groază de discuții la o groază de instanțe judecătorești de tot felul, dar în cele din urmă s-au hotărât să-l lase să se ducă înapoi la Marină și să-l împuște ei, deși erau unii care erau de părere că gloanțele vor aluneca pur și simplu pe lângă el, pentru că era numai oase. Un hoțoman deștept din Kiel ajunsese la concluzia că singura cale sigură de a se descotorosi de el era să-l înece, așa că au decis să-i facă rost de o călătorie sub chila unui vas de război, cum se făcea în timpurile bune de odinioară. Așa cum se cunoaște, celor condamnați la moarte nu li se permite să călătorească cu trenul, așa că l-au transportat la Kiel într-o furgonetă Kübel. Asta i-a salvat viața păcătosului. Kübel-ul n-a mai ajuns niciodată la Kiel, unde îl aștepta, gata pregătită o tragere pe sub chilă[23]. În apropierea localității Celle un bombardier de vânătoare, care se răzlețise, observă Kübel-ul și-l ia la întrebări de-i face îngerași pe cei trei vânători de capete. N-au mai rămas din ei decât căștile de tinichea și însemnele, dar marinarul nostru nu s-a ales nici măcar cu o zgârietură. Nici moartea n-ar avea nimic de făcut cu o pungă de oase ca el. A dispărut și n-a mai auzit nimeni de el de-atunci. — Sacré nom de Dieu, ça commence à bouillir[24]. Cât mi-aș dori să fiu în drum spre Franța, cu tot ce-i al meu în spate, oftează Legionarul, aprinzându-și o țigară, "Caporal". Franța, un pahar de vin bun și un castron mare de bouillabaisse! Mon Dieu, dorul de casă mă sfâșie-n bucăți. — Bănuiesc că nu te gândești să decolezi acum, nu? îl întreabă Porta îngrijorat. Vânătorii de capete te-ar sălta la fel de rapid cum își culege maimuța păduchii dintre picioare. — Dacă e s-o faci, fă-o, îi spune Micuțul, ia-o pe-acolo, și-i arată spre vest. Martorii din preajma barăcii se preumblă de colo-colo, impacientați. Ploaia s-a transformat iar în zloată, care li se depune pe haine. Telefonul din baracă zbârnâie iritant. Toți privesc într-acolo. — Plecarea s-a amânat cu încă două ore, ne strigă un aghiotant de la procuratură, de parcă ar anunța o modificare în orarul trenurilor. — Ducă-se dracului de lumină artificială, afurisește Bătrânul. — Poate că au fost grațiați, spune Westphalianul cu optimism. Ar fi prima oară când aș fi într-adevăr fericit că am pierdut atâta amar de vreme așteptând în zadar, — Nu se mai acordă grațieri, îi răspunde Bătrânul sumbru. S-a ajuns atât de departe, încât nu-și mai pot permite. — Mai deunăzi le-au tăiat capul la două fete, la Halle, numai pentru că cumpăraseră cupoane la negru, le spune Gregor, pipăindu-și gâtul cu tandrețe. — La prețul ăsta... Mai bine mănânci margarină, le spune Micuțul, trecându-l fiorii. — Ce ați zice să mergem să luăm mâncarea de seară? strigă Porta dintr-un tufiș, unde stă pe vine cu pantalonii lăsați. — Maiorul n-a pomenit nimic, zice Bătrânul pe gânduri, dar la dracu, du-te! Micuțul și Gregor au zbughit-o spre camion. — Să dea naiba să vă atingeți de fasolea cu porc înainte de a vă întoarce, că vă secer la pământ, le strigă Porta din tufiș, ștergându-se cu o frunză lată de castan. Recipientul cu mâncare miroase ademenitor. Supa de fasole e groasă ca un terci. E și jumătate de bidon de bere și masa noastră capătă un iz de petrecere. — Nici musafirii la masa de adio nu cred că au parte de ceva mai bun ca noi, gândește Porta jovial cu voce tare, aruncându-și mâncarea în gură. Uitaseră să ne dea și un cuțit, așa că trebuie să trecem halca de porc din mână în mână și să mușcăm câte o bucată din ea. Nu e mai puțin gustos din cauza asta. — Trebuiau să-i tragă și puțin usturoi pe deasupra, continuă Porta, servindu-se cu o bucată barosană. — Ce bucuros o să fiu când se va termina războiul ăsta, spune Heide, să putem ieși din nou la manevre ca lumea. — Ai tărâțe în loc de creier, strigă Porta scuturând din cap. Cum se sfârșește războiul, voi, nătărăilor, ați avea chef să plecați în manevre, și înainte de a ne dumiri pe ce lume ne aflăm ați și început un nou război, să verificați dacă ceea ce ați manevrat e bine sau rău? — Nu va mai fi alt război, spune Heide cu convingere. Războiul nostru mondial va fi ultimul! — Și atunci la ce dracu ne mai folosesc Armata și manevrele? întreabă Bătrânul nedumerit. — Pentru că armata e o necesitate firească, cum sunt și închisorile și polițiștii, zice Heide gesticulând prin aer. — E ceva adevăr în ce spune, admite Gregor, mângâindu-și meditativ barba. O țară fără Armată e ca un bărbat fără boașe! — Hai, vrei ceva? îi zice Bătrânul unui funcționar de la Procuratură, care s-a așezat lângă noi. — Nu, mulțumesc, n-am poftă, spune funcționarul, un om în vârstă. — Tu m'emmerdes[25]! exclamă Legionarul cu un râs scurt. Ãstuia îi e frică să vadă cum sunt împușcați oamenii! — Nici nu e ceva care să-ți placă, admite calm Bătrânul. — Toți cei care strigă și clamează pentru pedeapsa cu moartea ar trebui aduși să vadă cu ochii lor cum e să-i iei viața unui om, spune Gregor, suflând în mâinile înroșite de frig. — La Madrid nu s-a făcut atâta tapaj în privința asta, explică Barcelona. I-am pus la zid, pe un rând lung și le-am tras-o cu un automat Schmeisser. Totdeauna de la stânga la dreapta, ca o secerătoare într-un lan de grâu. După aceea lotul următor. De martori și de toate astea nici nu ne-am sinchisit. Pe unii dintre ei nici măcar nu i-au judecat. — Să bem o ceașcă de lapte — elixir, să ne gonească frica asta necontrolabilă, spune Porta, râzând scurt și umplându-ne cănile. — Aveți rachiu! se miră funcționarul. — Pot să pariez că e prima ta ieșire la iarbă verde, râde Barcelona, Există întotdeauna trăscăul cuvenit la asemenea petreceri, să-ți stingă pârjolul de pe suflet. Porta întinde gamela pentru încă o porție. Stomacul lui pare a se întinde văzând cu ochii. Își apropie o bucată zdravănă de carne de porc, o mestecă, o înghite și o împinge mai departe cu bere și rachiu. — Doamne, cum poți mânca, îi spune uimit Bătrânul. Unde îndeși atâta? Porta își curăță lingura cu limba și și-o vâră în cizma răsfrântă, unde poate să dea lesne de ea dacă i se face foame din nou. Se prăvălește pe spate în buruieni, punându-și casca sub cap, drept pernă. — Dă-mi halca aia de porc, îi poruncește el Micuțului. Cum o văd mă apucă iarăși chinurile foamei, oftează el. Așa sunt de când mă știu. Se ridică de fund și trage o bășină ca tunetul, care le parvine și celor de lângă barăci, unde martorii stau în continuare în picioare și îngheață de frig. — Ai mâncat vreodată să te saturi de-a binelea? îl întreabă Bătrânul, zâmbind cu indulgență. — Niciodată! Chiar, într-adevăr, niciodată, admite Porta, fără să fie măcar nevoie să se gândească la răspuns. Mereu mai rămâne un locșor pentru încă puțin. Acasă, la bătrânul domn Porta, în Bornholmerstrasse, existau două lacăte imense la cămară, pentru a-l ține la distanță pe fiul lui cel mai bun. Pofta mi-a făcut necazuri și la băcanul unde lucram. A descoperit că aveam obiceiul să mă servesc cu câte-o mostră din toate delicatesele lui. Își scoate piculina din cizmă. Vocea de bas a Micuțului i se alătură într-un cântec porcos. Capelanul de stat major vine furios înspre noi. — Vă interzic să mai cântați acest cântec dezmățat, țipă el, cu o voce ca o rafală de mitralieră. Nu poți menține ordinea, Feldwebel? — Ba da, răspunde Bătrânul, continuând să șadă trântit în buruieni. — Ce porcărie oribilă, îngăimă preotul. Vă purtați ca niște golani de pe stradă! — Ceea ce și suntem, rânjește Porta cu nerușinare. Bornholmerstrasse, Moabit! — Heyn Hoyer Strasee, Sankt Pauli? îi ține hangul Micuțul, și el obraznic. — Îl rog pe părinte să ne mărturisească, surâde Porta, lipindu-și călcâiele ca pentru poziție de drepți, deși rămâne șezând. A fost părintele vreodată la "Câinele Ghebos" din Gendarmenmarkt? Cel mai grozav buchet de muieri din tot Berlinul, domnule. — Ce importanță are chestia asta?! scuipă capelanul dezgustat, retrăgându-se spre ceilalți martori de lângă baracă. — Soția noului comandant e o bucățică bună, spune Porta, țuguindu-și buzele. — Ceva nu e-n regulă cu ea, spune Gregor meditativ. Îi scapără ochii după sulă și nu scapă nici un prilej să pună în evidență elementele cu care a fost dotată. — E văduvă de război, afirmă Barcelona. — E măritată cu Comandantul, îi ripostează cu nedumerire Bătrânul. Și ăla mai trăia încă și dimineață, când am plecat! — Oricum e văduva unui Kapitänleutnent, care se află pe fundul Atlanticului cu submarinul lui, îi informează Barcelona. — S-ar putea să o intereseze știința și studiază penisologia, își dă Porta cu părerea, râzând, zgomotos. La început cu Marina, apoi Armata de uscat și când Oberstul nostru o să-și ia zborul pentru totdeauna spre Walhalla, o să se transfere mai departe, la Luftwaffe sau la SS! — Totuși, e o bucățică de mai mare dragul, spune Gregor, cu ochii sticlindu-i de poftă. Lungă-n craci, fundu' bombat și țâțele sus! Nu trebuie să mă roage de două ori. M-aș vârî cu moșu meu în marfa asta, cum intră cuțitu-n brânză. — Mă tem că ai fi dezamăgit, obiectează Porta, ca unul care a văzut multe. Pute de la o poștă a partid și BDM. Mira-m-aș să n-aibă o zvastică montată-n p..., din aia care se învârte invers și vreau să văd cu sula aia din afara Partidului care și-ar dori să intre în ea. — Fetele cu zvastică nu sunt cele mai rele când e să se pună pe spate, îl corectează Gregor. Sunt educate în școli de mirese, să poată să-l aranjeze pe fericitul luptător care se întoarce din războaie cu un drapel zdrențuit cu zvastică și un mădular congelat de-a binelea! — Școli de mirese? întreabă Bătrânul, plimbând cuvintele prin gură. Chiar există așa ceva? Am crezut că este numai o glumă. — Pentru Dumnezeu, omule, strigă Gregor cu indignare. Le învață pe fetele astea de la BDM toate subtilitățile meseriei ăsteia păcătoase și nu sunt primite dacă nu sunt bine pregătite dinainte. De exemplu, le înfig o cretă-n cur și le învață să scrie cu ea, în timp ce scandează Un Reich! Un Popor! Un Führer! Acest exercițiu le face atât de dibace, încât îl pot face pe un membru de partid de nouăzeci de ani să-și aducă aminte că mai are încă o pereche de boașe smochinite care i se bălăbăne între picioarele alea scârțâite. — Am cunoscut odată o contesă care avea o educație atât de aleasă încât putea să se umecteze numai dacă o mușcai de fund și-i umpleai instalația cu șampanie, spune și Westphalianul pe un ton liniștit, confidențial. — De-astea sunt și la "Café Keese", spune Micuțul, dându-și importanță. Am întâlnit odată o ducesă autentică acolo, o Hohenzollern. Avea obiceiul să se ducă incognito în Reeperbahn și-și zicea Ina von Weinberg. Îi intrase un fix în cap cu opera. De fiecare dată când i-o băgai, se apuca să răcnească arii din Wagner. Toți din stabiliment știau când o primea la găurica ei obosită. — Sunt modalități cu mult mai exotice, decât să te lași mușcat de buci sau să cânți Wagner, rânjește lasciv Porta. După ce am eliberat Parisul, am dat peste două bucățele, în față la "Café de la Paix", care pândeau, să le pice niscaiva scule de ocupanți. Una din ele ținea morțiș să-i vâri în cur un dop de șampanie, cu o coardă de vioară prinsă de el. Când începea să gâfâie te punea să tragi direct de dop. Vă închipuiți cum sălta și zvâcnea fundul ăla al ei. Nici mai mult, nici mai puțin decât "Marseillaise" la tensiune maximă. — Extrem de complicat, după mine, apreciază Bătrânul, aprinzându-și pipa lui cu capac de argint. — Am auzit, continuă Porta, că e și mai bine cu un cui în dopul de șampanie. Și încă unul cu floare pătrată, cu crestături, dar, firește, chestia asta o poți pune în practică cu fete care nu au hemoroizi. — O găoază poate fi folosită la o mulțime de chestii, rânjește Micuțul cu smerenie. Băiatul blănarului evreu David, din Heyn Hoyer Strasse, putea să cânte preludiul la Deutschland, Deutschland, über alles[26] din găoază. Dar trebuie că s-a întâmplat după ce ne-am umflat burțile cu supă de mazăre. — Din cur? Întreabă neîncrezător Heide. — Bineînțeles, confirmă Micuțul cu mândrie. Băiatul ăsta ovrei, David, putea s-o țină tot într-o bășină, cât voia. Odată, aproape că i-a scos din minți pe polițiștii de la debarcader, plimbându-se cu un fluier înfipt în cur. I-au arestat pe toți ventrilocii din Reeperbahn, convinși că ei imitau fluieratul polițiștilor. Întâmplător am ajuns odată la o expoziție de pictură și, mergând pe un culoar mai îngust, unde nu dă ovreiul drumul unui vânt năpraznic, de cad toate culorile de pe tablouri! — Nevasta mea s-a prostit de tot, spune Westphalianul, scoțând o scrisoare. E însărcinată și nu știe de unde s-a pricopsit cu norocul ăsta. — Trebuie să știe, ce dracu, spune Heide cu dezgust, toate femeile germane știu care este tatăl copiilor lor. — Te pomenești că tu ai venit cu gazul pe țeavă și te-a amestecat mă-ta într-o găleată găurită, de-ai ieșit așa isteț, îi ripostează Westphalianul iritat. Încearcă să-ți pui curul pe un ferăstrău circular și să spui după aia care din dinți ți-a sfârtecat bucile. — Nevastă-ta e una d-astea? strâmbă Heide din nas cu dispreț. — Sigur că e, zice Westphalianul cu mândrie. Crezi că m-aș însura cu o îngrămădită care să poată juisa cu un băț de mătură? — Curând vine iar Crăciunul, spune Bătrânul gânditor, și își aprinde pipa. — O ține cu greu aprinsă. — Mi se pare că a trecut un secol de când am petrecut Crăciunul acasă, cu Liselotte și puradeii. — Poate s-avem parte de un Crăciun tot așa de nemaipomenit ca cel de-acum un an, spune Porta plin de speranță, precis îi trece cuiva prin cap vreo trăsnaie. — Da, totdeauna se întâmplă ceva de Crăciun, râde Gregor din toată inima. N-am să uit niciodată o chestie, când eram cu Generalul meu, n-am petrecut Crăciunul cu el, bineînțeles, Am fost trimis la popota Unteroffizierilor. Nu m-am plictisit deloc. Tocmai la felul cu carne, Feldwebelul Berg, Cancelarul Șef al Diviziei, și-a scos P-38-ul și și l-a pus chiar între ochi ca toată lumea să poată vedea că avea într-adevăr de gând s-o ia pe drumul de veci. Noi, cei aproape de el, am observat că scosese încărcătorul. Ce om ghiduș și Cancelarul ăla Șef. — "Rămas bun, camarazi", a strigat el și și-a smuls câteva lacrimi chioare. "Salutările mele Führerului", au fost ultimele sale vorbe. Apoi am auzit un "poc" și i-a zburat jumătate din față, care a aterizat în brațele Mecanicului Șef, ca o mască de carnaval folosită. Feldwebelul Berg era proverbial pentru neglijența lui. Scosese el încărcătorul, e adevărat, însă uitase un glonț pe țeavă și a încurcat-o. Tubul cartușului a aterizat în mâncarea mea. N-am să uit niciodată ce față a făcut, exact înainte de-a aluneca sub masă. — Și de Anul Nou o mai mierlesc unii, se amestecă Micuțul. Ce Ajun de Anul Nou am aranjat! era cu noi și un mutulică, unul care tăcea ca p... În plapumă, și pe ăsta l-au pus să supravegheze magazia de explozibili. Bâjbâind pe-acolo a răsturnat câteva bombe vechi de semnalizare, care arătau ca niște trabuce braziliene. Le aprinzi cu un chibrit, sau cu un tăciune. Pe prima a aruncat-o pe fereastră chiar înainte de cină. Nu se aprindea ușor, așa că Feldwebelul bucătar i-a dat un trabuc. S-a pus pe treabă și a aprins bine următoarea bombă. Peste puțin timp l-a apucat damblaua și a început să arunce bombele pe fereastră, de mai mare dragul. Apoi lucrurile s-au încurcat cu cetățeanul nostru, așa beat cum era deja. Þigara zboară pe fereastră și bomba îi intră în gură. Toată nenorocita aia de popotă era numai sânge și bucăți de carne. Gogomanul cu explozivii stătea acolo clătinându-se fără cap, apoi cineva a strigat: "La mulți ani de Anul Nou", și el a căzut pe podea. — A fumat atunci ultimul trabuc, nu? comentează Porta laconic și își toarnă un rachiu zdravăn. Începe să cânte în gura mare, un cântecel deocheat, firește. Martorilor de lângă baracă li s-au lungit gâturile ca găinilor care au dat cu ochii de uliu. Părintele vine val-vârtej spre noi, dar la jumătatea drumului renunță și se întoarce înapoi. E aproape întuneric beznă când Kübel, urmat de un camion și un transportor închis, coboară dealul hodorogind. În ariergardă vin trei inși de la Procuratura Militară, într-o motocicletă cu ataș. — Iată-i că sosesc, spune Porta întinzându-și gâtul ca o gâscă după grăunțe. — Să-i ia dracul, bombăne Bătrânul cu obidă, aranjându-și în grabă echipamentul. — În picioare! Căștile pe cap, luați puștile. Câte trei! Înainte! Blestematul ăsta de maior e în stare să ne alerge tot drumul până la Morellenschlucht! Fii atent la ținută, Micuțule. — Cum arăt? întreabă Micuțul, surprins cu casca pe ceafă. Știu că nu sunt arătos, dar nici c-am fost vreodată! — Ia-ți echipamentul și pune-ți casca pe cap ca lumea, strigă Bătrânul supărat. Discuțiile dintre martorii de lângă baracă amuțesc. Toți sunt cu privirile ațintite spre vehiculele care au oprit puțin mai încolo, în bălării. — Pluton, aten-ție! ordonă Bătrânul și îl salută pe maior. — Totul în ordine, Feldwebel? — În ordine, domnule! — Au venit oamenii de la propagandă și cască-guriștii? întreabă maiorul, privind spre baracă. — Nu domnule, maior, nu i-am zărit. — Nemernicii, mârâie maiorul, scuipând supărat. Condamnații sunt acum aici, o să cadă lați, morți de frică, dacă-i ținem în așteptare lângă sicriele lor. Ce zi afurisită! — Tremură în ploaia rece și arată spre camion. — Reflectoarele sunt acolo, înăuntru. Instalați-le, executarea, Feldwebel! Avem trei de lichidat. — Trei? strigă îngrozit Bătrânul. — Am spus, trei! Maiorul își dezvăluie dinții într-un rânjet mârâit. Urmează să fie împușcați pe rând, să nu mai riscăm și să trebuiască să-l mai luăm la mână încă o dată pe vreunul dintre ei. Toți sunt la stâlpi în același timp. E cel mai ușor așa. Procedăm de la stânga la dreapta! — Și împușcăturile de grație? întreabă cu frică Bătrânul. Maiorul îl cercetează un moment cu privirea. — O simți în stomac, nu, Feldwebel! Nu-ți face griji! Mă ocup eu de chestia asta. Dumneata comanzi plutonul, fără pauze între comenzi. Þine-te strâns! Să se dea câte un încărcător pentru fiecare armă, se încarcă din nou și se asigură imediat după ce s-a tras prima serie, apoi se ochește din nou. Înțeles? — Înțeles, domnule, răspunde Bătrânul cu o voce joasă, înghițindu-și saliva. Trei proiectoare puternice sunt îndreptate spre traversele de cale ferată folosite drept stâlpi de execuție. Maiorul îi aruncă două funii lui Gregor, care urmează să fie cel de-al treilea membru al echipei care leagă. — Dacă se întâmplă ceva în afara programului normal, spune maiorul cu ferocitate, grupul acesta este sub comanda mea. Și dacă vă ordon foc, trageți, indiferent dacă nimeriți în mutra unui capelan, sau a unui general, sau oricine ar fi el. Trage aer adânc în piept, își șterge zloata de pe fața brutală și se uită din nou spre baracă. Nu se știe niciodată la ce te poți aștepta din partea martorilor. Cele două limuzine Mercedes, automobile de lux, cu însemnele comandamentului pe aripi, parchează în bălării. Lumina farurilor tremură deasupra autovagonului de tip sanitar. În crepusculul dezolant apar trese de generali, cu roșii și alb. — Izbăvește-ne Doamne, oftează agitat Bătrânul. — Da' în ce companie bună suntem. Pe cine oare expediem în excursia cea mai lungă de data asta? — Nacht und Nebel[27], răspunse Gregor lugubru. Generalii și cei care-i însoțesc conversează cu voce tare, aroma țigărilor de foi scumpe e purtată de vânt spre noi. Cei de la propagandă fac fotografii. Spectatorii de lângă baracă dispar. Unii dintre ei râd zgomotos. Un Oberst oferă o sticluță plată care trece din mână în mână. Maiorul vine și-i predă Bătrânului patru bucăți de pânză albă. — Acestea sunt reperele, îi spune el abrupt: îndată ce criminalii sunt legați de stâlpi, le atârni astea în jurul gâtului. — Patru sunt? exclamă confuz Bătrânul. — Uite-l și pe-al patrulea, rânjește maiorul arătând cu degetul spre un vehicul pentru transportul deținuților, care cobora dealul legănându-se. Bătrânul se face livid. Patru execuții pentru un pluton, destul de dură misiune. — Ce vreme diabolică, constată maiorul, uitându-se în sus spre norii amenințători și joși. A plouat tot timpul pe-aici? — Da, domnule maior. A nins și-a plouat și e încă tot mai frig, îi răspunde Bătrânul, privind peste câmp. Maiorul își ridică gulerul peste urechi, încuviințează posac și privește spre grupul de la propagandă, care mai face încă fotografii. — Dacă n-aș avea eu răspunderea, spune el moale, mi-ar face plăcere să vă văd cum îi terminați pe porcii ăia. — Se uită la ceas și se întoarce spre Heide. — Acum știți cum să-i "asigurați"? În zece minute îi aducem pe actorii principali pe scenă! De ce în zece minute, nu ne mai spune. Telefonul din baracă sună din nou. — Dacă au hotărât să mai trimită, zice Bătrânul cu voce scăzută, să-și găsească alt comandant de pluton! — En avant, marche! Fără prostii! îl previne Legionarul. Cu pași mari, maiorul se întoarce de la baracă. — Echipa de asigurare, pas de front! comandă el. Heide bate un pas de front elegant spre transportul de deținuți și se oprește la cei patru pași regulamentari în spatele maiorului. Þine cele două bucăți de cânepă nouă, în mâna stângă, așa cum scrie la regulament. — Þi se face rău numai când îl vezi, spune Gregor cu dispreț, vârându-și frânghiile sub centură. — N-ar trebui să mergem și noi? întreb eu, văzându-l pe Gregor că nu se mișcă din loc. — Lasă-l să mai ordone o dată, zice Gregor. Cu cât ne mișcăm noi mai lent, cu atât le prelungim viața amărâților ăștia! — Nu cred că au de gând să-ți mulțumească în mod deosebit pentru asta. — Voi ce dracu faceți? zbiară maiorul când se întoarce și constată că Gregor și cu mine nu ne-am urnit din loc. Credeți că e ora de culcare, nu? Pas alergător! Tropăim într-un fel de pas alergător. Duc frânghiile în mâna stângă. Nu îndrăznesc să mi le agăț de centură, ca Gregor. Maiorul descuie cu o cheie specială ușa din spate a vehicolului. Doi Unteroffizieri, gata să tragă, se dau puțin în lături. Cei trei deținuți, legați unul de altul cu lanțuri stau pe bancheta transversală. Podeaua e acoperită cu un strat gros de rumeguș. Pe o latură se află trei saci de hârtie de felul celor folosiți de măcelari pentru a împacheta hălcile de carne. Ușa se trântește de vânt și-i prinde degetul maiorului care dă drumul unui potop zdravăn de înjurături. — Scârnăvia dracului, bombăne el iritat, răsucindu-i corpul într-o parte ca să intre pe ușă. Le desface lanțurile celor trei deținuți. — Afară! le poruncește el cu glas răgușit, aproape îmbrâncindu-i. Cei trei condamnați se prăvălesc de-a berbeleacul din dubă și se uită în jurul lor cu groază. Aerul rece și umed le pătrunde până la oase prin îmbrăcămintea de dril roșie. Mi-e greu să mă abțin să nu vomit. Brusc mi se face dor să fiu pe front și departe de toată ipocrizia așa-zisei zone sigure. Maiorul îl aduce el însuși pe-al patrulea deținut. Este un om în vârstă și livid ca un cadavru. Maiorul e politicos și servil. — Pe aici, Herr General, îi spune el, arătând spre stâlpii de execuție. Îl privim pe deținut cu curiozitate. Să fie executat un General! Ne îndreptăm spinarea, respectul pentru un ofițer de un asemenea rang înalt este adânc înrădăcinat în noi. Heide își umflă pieptul, pune mâna pe umărul celui mai tânăr deținut și țipă cu o voce spartă. — Dacă încerci să fugi trag! Armează pușca cu zgomot și o flutură. — Labagiu smintit, rostește în șoaptă Gregor cu dispreț. Heide îi aruncă o privire răutăcioasă și ridică ușor P-38-ul, pentru o clipă îți lasă impresia că are de gând să-l împuște pe Gregor. — Nu puteți să amânați disensiunea voastră particulară până se termină treaba asta? le spune unul dintre deținuți cu blândețe. Îl recunoaștem. Este Oberstul nostru de pe frontul arctic. Heide lasă capul în jos și își pune pistolul în toc. Unul lângă altul traversăm iarba udă. Ochi curioși ne iscodesc dinspre baracă. Simțim mirosul fumului de trabuc. Cei de la propagandă își pregătesc aparatele de fotografiat. Se înghesuie să găsească o poziție cât mai bună, împingându-se și ocărându-se. Merg alături de un Feldwebel de la Luftwaffe. Gregor și Oberstul vin în spatele nostru. — Fugiți, dacă vă țin puterile, Herr Oberst, îi spune Gregor dându-i ghes cu delicatețe. Fugiți cât vă țin picioarele. Sunt numai o sută de metri până la cireși și nimeni din pluton nu va ținti să vă doboare! — Ai o imaginație bogată, Unteroffizier, murmură Oberstul cu voce joasă. Să fug ca să ajung unde? — Ce căcat împuțit! oftează Gregor, profund mâhnit. Până azi mi-a plăcut armata, începând din clipa asta îi dau dracului! De-acu' înainte care pe care, ori eu, ori ei! — Vor fi ei, surâde aproape amuzat Oberstul. — O să vadă ea, afurisita asta de Armată, șuieră Gregor înfuriat, lovind cu piciorul un smoc de iarbă care zboară până printre martori. — Ai o țigară? mă întreabă Feldwebelul de la Luftwaffe. Îi aprind una și i-o întind. Îi ofer un pachet. — Amabil din partea ta, dar nu mai am timp să-l consum! Este strict interzis să le dai țigări deținuților, dar puțin îmi pasă, nici măcar nu mă sinchisesc să mă uit dacă maiorul a observat. Nu mă poate pedepsi mai rău decât să-mi dea șase săptămâni la mititica și probabil că le voi supraviețui. Bătrânul îl vede pe Oberst, vine la el hotărât și îi strânge mâna cu fermitate. — Mișcați-vă mai energic, le strigă maiorul enervat. Să terminăm odată! — Măgarul ăsta ar trebui să vină la noi, mârâie Gregor cu dispreț, l-am face ciur rapid. — Cu spatele la stâlp! ordonă maiorul dându-i un șut la țurloaiele Feldwebelului de la Luftwaffe, pentru a-și lipi călcâiele de stâlp. Îi răsucește cu brutalitate brațele Feldwebelului pe după stâlp. — Leagă aici, îmi poruncește și mie. Vomit, murdărindu-i complet cizmele lustruite impecabil. Sare înapoi cu un muget sălbatic. — O să le cureți cu limba, îndată ce sfârșim aici! Cu mâinile tremurânde, îi leg brațele Feldwebelului în spatele stîlpului de execuție. — Mai strâns, strigă la mine înfuriat maiorul. Ce nod de băbuță e ăsta? Îmi smulge cealaltă funie din mâini și-i leagă el însuși picioarele. — Ești cel mai ticălos individ pe care l-am întâlnit vreodată, îi spune Feldwebelul cu dispreț și-l scuipă pe maior drept în față. — Ești nebun, omule? țipă maiorul. Asta o să te coste! Se oprește dându-și seama că nu-i poate face nimic Feldwebelului. — Știi, ești chiar nostim! îi spune condamnatul cu scârbă. Mai devreme sau mai târziu, cineva te va lega și pe tine de stâlp! — Vezi, aici greșești, mârâie maiorul cuprins de turbare, așa ceva se întâmplă numai unor neisprăviți ca tine. Se răsucește pe călcâie și se duce la celălalt stâlp, unde îi ajută pe Heide și pe soldatul voluntar, apoi examinează legăturile Oberstului. Gregor nu le-a strâns prea tare. E obsedat de ideea că Oberstul va încerca să fugă. Maiorul fierbe de mânie și strigă la Gregor. De General se ocupă el personal. — Cârpele-țintă! îi strigă el impacientat Bătrânului. Cârpele-țintă, omule! S-a enervat într-atât încât vrea să le facă el pe toate. Îi smulge cârpele din mâna Bătrânului și le leagă deținuților de gât! — Capelan! strigă el spre martori, unde dracu te-ai dus? Capelanul iese din baracă cu pași mărunți, efeminizați, cu o Biblie în mână. — De ce dracu crezi că te afli tu aici? strigă maiorul, roșu de furie. Cuprins de nervozitate, părintele scapă Biblia din mână, o ridică apoi și o șterge. Murmură câte ceva de nedeslușit, fiecărui deținut în parte. Se întoarce după aceea în baracă poticnindu-se ca și cum ar fi dorit să se ascundă. — Gata, Feldwebel, tună maiorul, deschizându-și tocul pistolului. — Pluton! Alinierea la dreap-ta! ordonă Bătrânul răgușit. Militarii se aliniază cu zgomot. Micuțului îi cade pușca. Ridică din umeri și se scuză zâmbind maiorului, care este roșu ca racul. — Privirea înainte! Þintă în picioare! Ochiți! Altă pușcă scapă jos zăngănind și Westphalianul cade lat, cu fața-n jos. — Ce sobor de fete bătrâne emoționate! îi apostrofează maiorul, dușmănos. Molâilor! Fătălăilor! — Foc! comandă Bătrânul. Detunătura răsună ca un cutremur și zguduie tot Morellenschlucht-ul. Flașh-urile fotografiilor de la propagandă se declanșează cât ai clipi, ca niște fulgere micuțe. Soldatul voluntar de infanterie cade, rămânând agățat în funii. Are pieptul numai sânge. Wesphalianul zace leșinat în ierburi, fără să-l bage nimeni în seamă, casca de oțel i-a căzut de pe cap și se umple cu apă. — Încărcați! comandă Bătrânul întorcând capul de la stâlp și îndreptându-și privirea spre câmp. La ochi arm'! Reflectoarele sunt dirijate spre stâlpul următor. În lumina puternică, Feldwebelul de la Luftwaffe e alb ca varul, până și culoarea roșie ca sângele, a drilului uniformei sale de pușcărie, pare albă! — Foc! Puștile se descarcă din nou, cu ecou dinspre lucrările de teren de la capătul celălalt. Feldwebelul a fost atât de strâns legat încât rămâne în poziție verticală, lipit de stâlp. Figura îi e oribilă. Un glonte i-a smuls o parte din buza superioară și i-a zdrobit dinții și gingiile. Lumina se aprinde din nou și comanda răsună prin ploaie pentru a treia oară. — Încărcați! Luați ținta! Fascicolele de lumină se fixează pe Oberst, care se uită cu ochii pierduți țintă la ele, cu un surâs batjocoritor. În această explozie de lumină nu-și putea vedea călăii. — Iartă-ne Doamne greșelile noastre, mormăie capelanul, cu fățărnicie. — Foc! Împușcăturile bubuie. Obersul se prăbușește cu capul înainte, rămânând atârnat în funii, ca o remorcă ruptă. Se întunecă și mai tare. Luminile sunt stinse și ploaia se întețește, vântul vârtejește frunzele uscate pe platoul de execuție. Micuțul slobozește o înjurătură lungă, pătimașă. Maiorul întoarce brusc capul și se uită la el cu asprime. Micuțul ridică doar din umeri. Ofițerul de la Procuratură se duce la Generalul Wagner și îi zice ceva, fără să poată fi auzit de ceilalți. Maiorul îi face un semn Bătrânului. — Þinta la ochi! comandă Bătrânul. Reflectoarele se aprind iarăși. Generalul surâde mândru. — Foc! cade ca un trăsnet comanda Bătrânului acoperind zgomotul ploii. Gurile țevilor șovăie. Patru la rând e prea mult. Împușcăturile se aud neregulat. Generalul țipă. Nici un foc n-a fost mortal. Doi oameni au leșinat. Maiorul zbiară isteric: — Foc! Foc! Bătrânul se uită prostit la el, incapabil să înțeleagă ceva, neștiind ce să facă. Tot plutonul s-a dus naibii; nu mai știe cum îl cheamă. Porta și Micuțul fac stânga-mprejur și se îndepărtează, calmi, cu puștile în bandulieră, ca doi vânători de rațe sălbatice în drum spre casă. Câteva fascicule de lumină sfâșie bezna. — Închideți reflectoarele, țipă câte unul. Un medic de stat major sosește în pas alergător. Generalul, rănit urât de tot, țipă de-ți zdruncină nervii. — Faceți dracului ceva, strigă Barcelona, ieșit din fire. Maiorul îl privește interzis, e palid ca un mort. Își revine își smulge din toc pistolul Walter, de culoarea petrolului, aleargă la stâlp și-i pune țeava în ceafă Generalului rănit. Nu se aude nici o împușcătură, numai un clic. Pe maior îl apucă amețeala și se uită țintă la pistol. Ochii lui au căpătat o sclipire stranie, chestia asta l-a dat peste cap chiar și pe un ofițer ca el, de la Poliția Militară. Bătrânul se redresează brusc. — Luați ținta! răcnește el înebunit. Aproape năuciți, militarii iau la ochi ținta. Stâlpul abia se distinge vag în beznă, nimeni nu se mai gândește să aprindă reflectoarele. Bătrânul e cu spatele la stâlp și cu fața spre pluton. — Foc! comandă el, cu o voce pătrunzătoare. Se aud iarăși împușcăturile, dar în dezordine. Maiorul scoate un țipăt prelung și strident și cade la pământ. Printre martori se produce o confuzie nemaipomenită. Un grup de ofițeri de stat major, cu doi Generali în frunte, se năpustesc înainte. — Curățați armele! Asigurați arm'! Armele la picior! comandă Bătrânul cu precizia Feldwebelului instruit. Generalii se opresc brusc chiar în fața plutonului. Se uită, la început, zăpăciți la noi și apoi la Generalul executat, care atârnă în funii, cu pieptul ciur, apoi la Maiorul prăbușit într-o baltă de sânge, alături de stâlp. Fața îi e zdrobită și o bucată mare din ceafă i-a zburat aiurea. Bătrânul pocnește din călcâie și-și duce mâna la cască: — Herr General, ordinul a fost executat! — Mulțumesc, mulțumesc, ciripește Generalul de infanterie năucit, încă nu a priceput exact ce s-a întâmplat. Celălalt General se uită din nou la maiorul mort. — A fost întru totul greșeala lui! strigă el în defensivă. Conform regulamentului este interzis să treci prin fața unui pluton de execuție. Trebuie considerat drept un accident regretabil! — Ce facem cu împușcăturile de grație? întreabă un medic ofițer. Apare brusc un Oberstleutnent cu un pistol în mână. Cu pași fermi trece de la un stâlp la altul. De fiecare dată când se oprește se aude o detunătură crudă. Ultimul e Generalul. Oberstleutnantul se uită o clipă în jos, spre maior înainte de a-și băga pistolul înapoi în toc. Doi sanitari sosesc cu sacii de hârtie la subsuoară. Împing cu greutate cadavrele în saci. — Dați-ne o mână de ajutor! strigă ei- iritați spre Porta și Micuțul, care stau de vorbă cu cei doi Pionieri, lângă cel mai apropiat camion. — Nu-i treaba noastră, îi refuză Porta tăios, nu suntem gunoieri. — Găozarilor, le strigă sanitarii. — Vreți să vă încercați norocul? întreabă Porta, tăind pachetul de cărți în patru în fața Pionierilor. Unul pune jos cu prudență cinci mărci, iar celălalt două mărci. — Ce dracu? strigă Porta cu dispreț, credeți că facem un tabinet la șezătoare, sau așa ceva? Nici un pariu sub o sumă serioasă! — Trebuie să fii scrântit, îi răspunde unul dintre ei, dar întinde totuși o bancnotă de o sută de mărci. Porta întoarce pachetul de cărți rămase. — Vezi, îi rânjește Porta Pionierului când acesta câștigă, simplu, nu? și-i împinge în față două sute de mărci. După ce aceștia au câștigat patru mâini la rând, Porta le sugerează să pună totul în pot. — Cinci sute la unu, spune el cu un rânjet fariseic. Dar Pionierii nu se încumetă. Pun jos patru sute de mărci și câștigă iarăși. — Acum vă pare rău, nu? le zice Micuțul cu viclenie, lovind ușor cu palma o bancnotă de o sută. — Foarte adevărat, să fiu al dracului, se hotărăște unul dintre ei dezamăgit aruncând în pot tot ce avea, mult mai mult decât câștigase. — Mergi și tu, nu? îl întreabă Micuțul pe celălalt, dându-i un ghiont. — Acesta încuviințează, posomorât, și-și golește buzunarele în pot. — Dar tu ce faci? îl chestionează el pe Micuțul, îndreptându-și ochii spre el. — Parcă nu-mi vine, spune Micuțul depunând o sută de mărci. Porta întoarce pachetul: As și Pici. Pionierii au un zece și un cinci. Micuțul are un popă. — Ãsta e jocul oftează Porta, și mâna greblă i se făcu, adunând banii. De ce n-ați mers la mâna de dinainte? Ați fi fost acum oameni cu lovele. La bună vedere, deocamdată! le spune el îndreptându-se spre celălalt camion, în care se urcă de-a valma plutonul. Sanitarii aruncă și ultimul cadavru în duba pușcăriei, ușile se trântesc cu zgomot și în scurt timp vehiculele au și dispărut dincolo de deal. Cum ajungem înapoi la cazarmă ni se dă rachiu și o rație specială de mâncare. Mecanicul șef Wolf ne face o vizită. Cu obișnuitele lui gesturi grandomane, de mare boss, își aprinde un trabuc uriaș și ne suflă fumul în nas. — Mi-aș fi dorit să-ți stingem ție lumânarea astăzi, îi spune Porta pe un ton amical, ți-aș fi trimis personal fuduliile la plimbare! — V-a intrat frica-n oase, ei? rânjește Wolf cu dușmănie. Și mie, să fi fost în cizmele voastre. Parcă aveți toți numai tărâțe în căpățânile alea. Probabil că nu v-ați dat seama că sunteți în căcat până-n gât. Când s-o termina războiul ăsta și-o să se regleze conturile, mai mult ca sigur că o s-o sfârșiți toți cu câte-un glonț în diblă! — Ce vrei să spui cu asta? îl întreabă Bătrânul tăios. Cine o să vrea să ne împuște? — Poate yankeii, rânjește Wolf vesel, ca să nu mai vorbim de Ivan! — Tacă-ți fleanca, nătărău ticălos, ai o imaginație de șobolan bolnav! îi strigă Porta. — Măgarii ăia fac și ei același lucru? protestează Gregor cu mânie. — Sigur că fac, surâde Wolf satanic, dar cine o să le-o spună, după ce vor fi câștigat războiul. Câștigătorii sunt totdeauna pe bune! Pierzătorii se aleg cu capătul mânjit de căcat al bățului! Așteaptă de vezi! O să-ți reteze boașele din rădăcină pentru că n-ai refuzat să îndeplinești această execuție. — Nu vor putea face așa ceva, protestează Micuțul cu tărie. Curios aș fi unde eram acum, dacă i-aș fi spus maiorului că nu trag. — Te-ar fi împușcat, îi rânjește Wolf încântat. — Cealaltă parte știe și ea asta, spune tulburat Barcelona, cutremurându-se deja la gândul păcii care se preschimba dintr-o speranță mult jinduită într-o teribilă amenințare. — Sigur că știu și ei, răspunde Wolf cu malițiozitate dezvelindu-și dinții puternici, bine întreținuți, într-un zâmbet larg, însă n-o să-i preocupe asta. Trebuie să fie cineva pe care să se răzbune, și jigodiile de prisos ca voi sunt taman potrivite pentru așa ceva. — Nu sunt ei chiar așa, protestează Gregor cu privirile înfricoșate. — Ai ascultat radioul inamicului? surâde Wolf, în temă. Dacă da, atunci mai bine te-ai ruga la Dumnezeu să dureze războiul o sută de ani! — Trebuie să fie nebuni! spune și Bătrânul cu îngrijorare. — Nu mai mult decât suntem noi. Wolf râde de se prăpădește. Zău, mă bucur că n-am fost și eu gâde, Christoase Atotputernice! însă, dacă asta e o consolare pentru voi, fiilor, voi fi prezent când vă vor împușca! O să mi se rupă inima după voi, dar n-o să-mi pretindeți acum să sufăr și un colaps când vă vor expedia în Valhalla, cu douăsprezece găuri în corp! — Se pare că trebuie să facem tot ce ne stă în putință să câștigăm acest război afurisit, zice Barcelona cu un aer gânditor, împingând mâncarea în lături. I-a pierit pofta cu totul. — Din ziua nenorocită în care m-am născut, am tot avut un soi de intuiție că viața este pe cât de absurdă pe atât de crudă, spune Micuțul cu convingere. Cere bere și rachiu și-i promite caporalului de la cantină o bătaie zdravănă dacă nu le aduce în doi timpi și trei mișcări. Ne înecăm frica în porții de bere și vodcă, apoi începem să amestecăm vin roșu cu bere, ca să ajungem mai repede la liman. E târziu când plecăm. Traversăm platoul cazărmii cântând. Micuțul ne conduce, behăind cu vocea de bas cea mai îmbibată de bere care s-a putut auzi vreodată. Cântăm numai măscări, firește. Din ordinul OK delincventul a fost Împușcat la data de 27. 12. 1944, orele 06,66. A fost plătită suma de 100 de mărci ale reichutui Doamnei Vera Bladel pentru-asistență acordată în timpul arestului. Reinold, Maior, Geheime Feldpolizei Doi sanitari țin ferm corpul plin de sânge pe masă, și apasă un tampon de prim ajutor pe gură, pentru a-i înăbuși țipetele. Toate anestezicele s-au isprăvit de mult. Infirmiera rusoaică îi pune-n mână doctorului de stat major instrumentele chirurgicale. — Þine bine piciorul, ordonă el cu o voce dogită. Imediat după aceea piciorul amputat este aruncat peste un maldăr de alte mădulare tăiate. — Mort, confirmă Feldwebelul medical, și-și ridică privirea spre doctorul livid ca un cadavru, care face o mișcare scurtă cu mâna. Soldatul mort, aparținând corpului de blindate, este aruncat ca un sac de gunoi peste o grămadă de trupuri, mâine dis-de-dimineață vor fi înmormântate într-o groapă comună printre brazi. O coloană de ambulanță se oprește în fața colhozului, care a fost transformat într-un punct principal de prim-ajutor. O duhoare oribilă, ca cea emanată de un abator, învăluie ambulanțele. Soldații care gem sunt târâți în colhoz. Un sanitar îi selecționează. Cazurile fără speranță sînt împinse de-o parte, ceilalți sunt transportați în camera de operație, însă majoritatea lor sunt fără speranță. EVADAREA În cursul nopții majoritatea deținuților, atât cei roșii, cât și cei verzi, sunt scoși din celule și duși în marș, în șiruri lungi. Sunt numărați iarăși, pentru nu știu a câta oară. Gardienii militari se isterizează tot mai mult când numărul nu coincide cu registrele. — Crezi că ne seceră la pământ, așa cum suntem, în șiruri? îl întreabă în șoaptă un Unteroffizier pe bărbatul de alături. Nu răspunde nimeni, nu știe nimeni. Toți se gândesc cu spaimă la ce-i mai rău. Din toate părțile închisorii uriașe curg valuri de deținuți, mânați cu ordine răstite, al căror ecou ricoșează înapoi din ziduri. După o noapte lungă de așteptare nervoasă sunt duși în pas alergător la magazia regimentară, unde li se aruncă o uniformă murdară, fără însemne pe ea. Un Unterfeldwebel degradat rânjește sarcastic, arătând trei găuri cârpite grosolan. — Fostul posesor a aiurit subit, afirmă el pe un ton sec. — Batalionul de pedeapsă, murmură un fost Oberfeldwebel în dril verde, pe când acceptă o uniformă cu pete mari de sânge. — Batalionul morții, îl corectează un fost Artileriewachtmeister în stacojiu, unitatea de gropari din prima linie a frontului. Cei pe care nu-i doboară Ivan sunt împușcați ca pretext de distracție, în glumă! — În glumă? întreabă un Leutnant în verde, mijindu-și ochii. — Cum am spus, ca să se distreze, răspunde artileristul. În hârtii se scrie "împușcat în tentativa de evadare", bineînțeles! — Cei trei băieți care au evadat au fost aduși înapoi de "dulăi" ieri, explică un Feldwebel de stat major, făcând un semn de-a curmezișul cu degetul la gât. Au fost răstigniți pe gard noaptea trecută. După o pauză scurtă continuă: Cuie bătute-n mâini și în glezne și au fost lăsați agățați acolo să se ciorovăie care dintre ei e Isus și care sunt tâlharii! — E adevărat? întreabă Oberstleutnantul, care a scăpat ca prin urechile acului să nu fie condamnat la moarte. — I-am văzut cu ochii mei, răspunde Feldwebelul de stat major cu un râs sec. Ne-au obligat să mărșăluim prin fața lor, cântând "Edelweiss". A fost suficient ca să ne piară pofta, de a încerca așa ceva. — Răstignirea lor e motivul că ne aflăm acum aici, spune un ofițer SS în stacojiu. Cineva i-a transmis chestia asta micuțului doctor și lui nu-i place, știe el cum va fi folosită dacă ajunge la Londra. E nitroglicerină pentru propagandă! Până și Führerul SS al Reichului a trebuit să ia poziție de drepți în fața doctorașului schilod. Cei ce i-au crucificat au fost împușcați azi dimineață și suntem mutați în mare viteză, ca să poată ei invita o comisie neutră să inspecteze locul. Vor deschide ușile și le vor arăta că nimeni nu e răstignit aici. Minciuni, toate numai minciuni, va spune doctorul. — Ferește-ne Doamne pe noi, murmură Leutnantul în roșu aprins. Cum se vor sfârși toate astea? — Prin pieirea definitivă a Reichului de o mie de ani, răspunde Feldwebelul de stat major cu convingere, însă nici unul dintre noi nu va trăi să vadă acest lucru. Ne vor termina la douăsprezece fără cinci minute și nici măcar nu se sinchisesc să o ascundă. — De ce nu evadezi? îl întrebă un Gefreiter cu față de șobolan. — Încearcă tu, rânjește Feldwebelul de stat major, măsurându-l cu dispreț din cap până-n tălpi. — Tacă-ți gura, păduche murdar, țipă un gardian Unteroffizier, aruncând cu un balot de echipament într-un fost Oberst. — Curând o să taci pentru totdeauna și în vecii vecilor, amin, rânjește diabolic Feldwebelul de armurerie, lovindu-l pe un fost Maior în stomac. Ascultați-mă pe mine, nulităților, de-acum în paisprezece zile fundurile vă vor fi la fel de reci ca boașele unui urs polar mort. Personalul permanent nechează satisfăcut, nu pentru că sunt neapărat oameni răi, ci pur și simplu fiindcă sunt bucuroși că au un serviciu într-un loc sigur, aici, la magazie. — Toți urmează să fiți lichidați, afirmă un Obergefreiter mirosind a bere, lovindu-l cu piciorul pe cel mai apropiat deținut, un om bătrân cu părul alb. Ce căcăstori ambulante ați mai fost și voi înainte de a ajunge aici? — Herr Obergefreiter, domnule, am fost General Maior! — L-ai auzit? urlă un Obergefreiter gras, entuziasmat. A fost, ține-mă Doamne, General Maior! Și acuma ești pur și simplu un căcăcios de soldat de rând, băiete, așa că plimbă ursul și du-te și te împușcă pentru Führer, Volk und Vaterland! — Tunica mea e prea mică, protestă un fost Rittmeister de undeva de lângă fereastră. — Mai redu din rația ta următoarele trei săptămâni, îi recomandă Feldwebelul magazioner, atunci o să încapi în ea! — N-o să mai trăiască atât, rânjește Obergefreiterul cel gras, va fi deja de mult în Valhalla, călare pe o gloabă chioară. Rittmeisterul își suge burta în disperare și reușește cu mare greutate să-și încheie nasturii la tunică. Însă are ghinionul, nefericitul, să-și piardă doi bumbi în cursul operației și să pice taman în ghearele ofițerului de serviciu, cu ei lipsă. — Dracu să te ia, omule! țipă tânărul Leutnant. Ce-i cu tine, băi ăsta fără-nasturi, alergi de colo-colo, aproape gol, că și unui ajutor de polițist orb i-ar fi rușine. Scoate aerul din el, îi ordonă unui gradat de serviciu. După douăzeci de minute bătrânul Rittmeister cade mort de apoplexie. În cursul zilei unitatea, îmbrăcată în uniforme noi, e dusă la Gara Stettin și încuiată în două antreprize mari din imediata apropiere a gării de mărfuri. Un Sturmbannführer SS, cu capul de mort al Diviziei T brodat pe petlițele negre, le spune că vor fi împușcați mortal, fără milă, dacă fac cea mai mică încercare de evadare. Puțin mai târziu, toți realizează încotro se îndreaptă călătoria lor. Brigada specială SS Dirlewanger, cea mai infamă și înspăimântătoare unitate militară care a existat vreodată. Comandantul ei, SS-Brigadeführer Dirlewanger, un fost criminal sexual, a fost scos din închisoare și i s-a încredințat comanda acestei unități a morții, care a operat mai mult în Polonia și în Ucraina, în circumstanțe atât de grele, încât sunt complet imposibil de descris. Un cordon de gardieni SD, înarmați până-n dinți, au înconjurat antrepozitele. Din când în când rafalele dușmănoase ale mitralierelor răpăie înspre gara de mărfuri. Imediat după ce orologiul din turn a bătut ora patru, se aude semnalul alarmei aeriene și mai multe bombe cad aproape de zona căii ferate. — Să mergem în pivniță! strigă ca un isteric un fost Feldwebel, sau vreți să fim măcelăriți aici? — De ce nu? rânjește un gardian, rotindu-și automatul într-un mod care nu lăsa nici un dubiu. Un porc ca tine nu merită altceva mai bun! Este un soldat foarte tânăr, soiul cel mai periculos, mai ales pentru deținuți. Culcat pe spate, balegă ce ești. Și pune-ți mâinile de hoț sub ceafă! Dacă te miști un milimetru îți zbor gunoiul din căpățână! Feldwebelul se conformează ordinului, convins că tânărul huligan va fi chiar foarte fericit să-și pună în aplicare amenințarea. Oberleutnantul Wisling își aruncă un ochi spre vecinul lui, un medic militar de stat major degradat. — Ce-ar fi să fugim? îi șoptește el, fără să-și miște buzele. — Cum am putea? îi răspunde medicul, privind țintă drept în față. Încearcă numai să ieși pe ușă și poți să-ți iei adio de la evadare, înainte de a face doi pași! — Nu folosim ușa, îi șoptește Wisling. Așteptăm până se urnește transportul. Doctorul Menckel trage adânc aer în piept. — Nici o șansă. Însă dacă e s-o facem cât de cât, atunci aici e momentul, la Berlin. — Ai dreptate! Dacă ajungem la Dirlewanger Brigade orice evadare va fi imposibilă, spune Wisling. Acolo nu putem nici măcar dezerta, partizanii termină iute cu oricine vine de la brigada morții Dirlewanger. — Alinierea! zbiară un Feldwebel cu o voce sonoră, deschizând ușa grea. Pas alergător, păcătoșilor! Mișcați-vă lepădăturilor! Cei care-i sunt în apropiere se aleg cu o lovitură cu patul armei. Unteroffizierii hărțuie și nu slăbesc din ochi coloana de câte trei, numărând de mama focului. Ca să fie mai ușor au fost alcătuite trei companii însă, ca de obicei, efectivul nu coincide cu răbojul. Acum au ieșit doi în plus. Apoi lipsesc doi. Sturmbannführerul SS din Divizia T e numai foc și, pară, și înjură vârtos. Deținuții care-i ies în cale sunt doborâți cu brutalitate la pământ. Puțin mai încolo face manevre și fluieră o locomotivă, care trage după ea un tren lung cu vagoane pentru vite. Intrările sunt blocate cu sârmă ghimpată groasă. Prin ușile deschise se poate vedea podeaua vagoanelor, acoperită cu un strat subțire de paie, sunt vagoane caracteristice noii epoci, pentru transportul deținuților. Până și caii sunt transportați în condiții mai civilizate. — Cred că e trenul nostru, murmură un Feldwebel de stat major cu un rânjet de cap de mort. — Câte cincizeci într-un vagon, comandă ofițerul SS, arătând cu mâna spre vagoanele de vite. Unterofizierii bifează oamenii. Primul lot e deja în drum spre șină, sub supravegherea țevilor automatelor. — Acolo-i șansa noastră, șoptește Wisling indicând cu prudență spre un gard din dreapta antrepozitului. E vorba de un salt de vreo doi metri. Apoi suntem la adăpost. Hai, îi șuieră el împingându-l brutal pe doctor, în momentul în care cei doi gardieni o iau înapoi, de lângă turnul de apă. Plonjează fulgerător la sol și se târăsc sub antrepozit. — Al naibii de rapid gândit! exclamă Obergefreiterul corpolent cu fața plină de cicatrice. O să plătiți totuși cu viața când o să vă prindă! Însă ei nu-l mai aud, cu o viteză amenințătoare traversează grămezile de cărbune și se strecoară sub un tren în manevră. Menckel se împiedică, dar Wisling îl trage înapoi, înainte ca roțile să-l reteze în două. Un manevrant de vagoane se uită în jos la ei, din cabina pentru frâne, legănând o lampă într-o parte și alta. Roțile scrâșnesc și schelălăie. Trenul se oprește cu un huruit asurzitor și începe să dea înapoi. Imediat trece și locomotiva, și cei doi dispar în pâcla deasă. — Suntem salvați, spune doctorul în șoaptă, cu sufletul la gură. Doamne, Dumnezeule! Suntem salvați! — Nu încă, murmură Wisling, începând să alerge spre canal. Se aud ordine răstite nu departe, la spatele lor. Amândoi înțepenesc de frica ce le-a intrat în oase. Carnivorii ăia setoși de sânge sunt deja pe urmele lor. Se aud comenzi în beznă. Un Mpi răpăie în dușmănie două rafale scurte. Forme fantomatice zoresc pe lângă șirurile de mărfare. — Repede, gâfâie Wisling, apucându-l pe Menckel de braț. Sar peste o portiță și se furișează pe lângă pasajul subteran de cap de linie, Câțiva lucrători feroviari se uită curioși la ei. Cineva strigă ceva din clădirea gării, dar când apare un expres duduind își dau seama că au fost numai preveniți să elibereze linia pentru a nu fi călcați de roțile trenului, care mergea foarte repede. — Ãsta ar fi fost trenul cel mai potrivit, pentru noi, spune Wisling cu un zimbet trist, arătând spre destinația înscrisă pe tăblițele vagoanelor: BERLIN - WARNEMÜNDE - KOPENHAGEN. De la Copenhaga până în Suedia nu-i decât o aruncătură de băț. — Suedezii ne-ar considera dezertori și ne-ar trimite înapoi, zice Menckel sumbru. — Le-am putea spune că suntem evrei, gândește Wisling optimist și cu voce tare. Așa fac mulți. Pe evrei nu-i returnează. După ce dau colțul, la placa turnantă dublă, zăresc o santinelă SS sprijinită de ușa unui depozit. — Ãsta-i omul nostru, rostește Wisling cu o voce dură, apucând o bucată de șină, dintr-un morman de deșeuri metalice. Santinela pare că aproape a ațipit pe picioare, cu gulerul ridicat în jurul urechilor. Tremură și se cufundă mai adânc în manta. E o noapte friguroasă și ploioasă. Scânteierea unei țigări în căușul mâinii sale îl dezvăluie. De fiecare dată când trage un fum se întoarce cu capul spre un colț, pentru ca scânteierea acesteia să nu-l trădeze oricui s-ar furișa prin apropiere ca să controleze santinelele. La adăpostul întunericului dens, Wisling se strecoară fără zgomot cât mai aproape de militar. Din cealaltă parte Menckel vine în vârful picioarelor cu un lemn în mână, ca un ciomag. În timp ce santinela se întoarce din nou spre ușă și țigara scânteiază mai puternic, Wisling coboară șina de oțel cu toată puterea lui. Soldatul SS se prăbușește instantaneu cu țeasta zdrobită, nu mai scoate nici un sunet. Ucis pe loc. Þigara se rostogolește de-a lungul zidului și vântul o împrăștie peste șine, unde se stinge sfârâind într-o băltoacă, — Dumnezeu să ne păzească, murmură Menckel trăgând mantaua de pe figura mortului și dând la iveală chipul unui băiat de vreo optsprezece ani, ce timpuri trăim! — Ne-ar fi împușcat, pe loc dacă ne vedea el primul, îi răspunde Wisling brutal. Menckel își pune mantaua pe el, și casca de oțel. Wisling îi ia vestonul și își încinge centura de care atârnă un pistol 08. Menckel își aruncă Mpi-ul pe umăr, absența centurii nu se prea observă. Uneori soldații poartă mantaua slobodă, peste uniformă, îndeosebi când plouă, ca în noaptea asta. — O să dăm de dracu când îl vor găsi, spuse Wisling nervos. O să se declanșeze imediat o alarmă îndrăcită! — N-ar fi mai bine să-l aruncăm în canal? sugerează Menckel, înfiorându-se. O să creadă eventual că a dezertat. Pot trece zile până să apară la vreo ecluză. Sunt atâtea corpuri care plutesc aiurea chiar acum. Îl apucă unul de cap, celălalt de picioare, îl balansează de câteva ori ca pe un sac și-l lansează în apele mocirloase ale canalului, unde dispare cu o bufnitură răsunătoare. — Am prieteni aici, în Berlin, spune Menckel, pe când traversau Uhlandsstrasse. Am putea să ne ascundem la ei și să ne procurăm haine civile, înainte de a ne continua fuga. — Da, avem nevoie de haine civile mai mult decât de orice altceva, confirmă Wisling. Uniformele nu sunt bune la nimic când ești urmărit. Avertismentele de atac aerian încep din nou să mugească. Chiar înainte de a termina să mai sune, artileria antiaeriană intră în acțiune și fascicole de lumină neastâmpărate traversează cerul întunecat. Un supraveghetor de la apărarea locală strigă la ei cu o voce aspră, dar devine servil la vederea uniformelor SS. Casele sunt zguduite de explozii și flăcările galben-roșii se ridică spre cer ca niște limbi de foc. O pompă de incendiu duduie pe strada întunecoasă, pustie. Un zid întreg se prăbușește de-a curmezișul drumului. Un snop de bombe cade pe strada învecinată, împroșcând foc peste ziduri. — Fosfor, confirmă Wisling acoperindu-și ochii. Lângă Lüneburger Strasse, o amfibie cu patru polițiști militari dă colțul. Văpăile de fosfor se reflectă din insignele lor strălucitoare de vânători de capete. Wisling aleargă ușor într-un intrând de casă, trăgându-l pe Menckel după el. Își armează automatele, deplin hotărâți să tragă în tot ce le stă în cale, dacă va fi cazul. Capturarea lor înseamnă indubitabil moartea și, după toate probabilitățile, o moarte brutală și groaznică. Motorul amfibiei toarce ca o pisică răsfățată și se apropie încet, din ce în ce mai mult. Reflectorul ei iscodește pereții caselor, scărilor pivnițelor, porților intrărilor în clădiri. MP-iștii știu unde să-și caute prada. Þinându-și respirația și cu armele pregătite, Wisling și Menckel se lipesc de zidul înnegrit de funingine, cu privirea îngrozită, ațintită spre amfibia care s-a oprit exact în fața intrării în care se ascund ei. Unul dintre "copoi" își leagănă cizmele peste una din uși. Mantaua cenușie îi lucește de apă. Își armează Mpi-ul zgomotos, aprinde lanterna de teren de la piept și a ajuns deja la jumătatea distanței spre poartă, când un ordin răstit îl întoarce din drum. Dintr-un salt e înapoi în amfibia care întoarce pe loc și cu motorul zbârnâind gonește înapoi înspre Lünebürger Strasse. Un Mpi latră prelung și dușmănos. Printre casele învăluite în beznă se aude ecoul unui țipăt. Câteva ordine scurte, sonore, un hohot de râs puternic, de om satisfăcut, și totul reintră în tăcere. O ploaie de bombe cade peste Charlottenburg, fosforul împroșcă flăcări spre cer. Ca niște stafii, ruinele aruncă umbre lungi în lumina crudă a văpăilor. Stația de autobuz acoperită din Litzenburger Platz este aruncată sus de tot în aer, unde pendulează pe vârful unei limbi de foc, iar două trupuri omenești, cuprinse de flăcări, sunt azvârlite violent din chioșcul de control al circulației, în timp ce rămășițele acestuia se pogoară, într-o ploaie de mortar pulverizat, înapoi la pământ. Un birou navighează prin aer, complet intact și se sfărâmă în bucățele pe Podul Hercule. Un telefon roșu zboară mai departe. Pelerina neagră a unui dirijor alunecă pe stradă și aterizează, ușoară ca o pasăre, în apele de smoală ale canalului Landewehr. Lünebürger Strasse, unde Wisling și Menckel stau ascunși, este năpădită de un covor de bombe. Șuieratul penetrant al aripioarelor lor stabilizatoare le ajunge până în măduva oaselor. — Să ieșim de-aici, gâfâie Menckel. Dacă mai rămânem, suntem pierduți! Deplasându-se cât pot de repede, ajung la podul peste Spree din Helgoland-Ufer. O torpilă aeriană le cade chiar în față și aruncă în aer un șir întreg de case. Prin zgomotul puternic al exploziilor se poate auzi șuieratul strident, discordant, al bombelor incendiare. În faza finală produc un sunet ca acela al unei cutii de tablă, plină cu vopsea, care izbește o suprafață de beton. În câteva secunde, toată strada este cuprinsă de flăcări. Fosforul se scurge și pătrunde în pivnițe. Îngroziți, oamenii aleargă arzând prin noapte, intră direct în marea de foc, sfârâie și se chircesc, transformându-se în caricaturi umane carbonizate. Deasupra orașului învăpăiat, huruie, la înălțime, bombardierele grele Wellington. Piloții tineri care le conduc lucrează ca niște automate, descărcându-și încărcăturile aducătoare de moarte. Nici unul dintre ei nu se gândește măcar o clipă la ce se întâmplă acolo jos, în orașul camuflat, în care mii de ființe umane ard de vii și mor, abia așteaptă să ajungă înapoi la baze, undeva prin Scoția, unde îi așteaptă costița și ouăle și o ceașcă bună de ceai. Abia și-a lansat încărcătura primul val de bombardiere și și-au întors boturile spre nord, că un nou val de avioane Wellington apare din nord-vest și peste Berlin se așterne iarăși un covor de bombe. Servanții de la tunurile antiaeriene sânt băieți de cincisprezece-șaisprezece ani, stau pe poziții până cad jos, sau până ce schijele bombelor brizante sau incendiare le pun capăt zilelor. Regina armelor, antiaeriana de 88 cm, bubuie încontinuu. Un atac în adâncime amuțește cele patru baterii antiaeriene de lângă Grădina Zoologică. Nu mai rămâne nimic din ele. Sunt făcute una cu pământul. Cu câteva momente în urmă scuipau proiectile după proiectile, în mod sfidător. În locul în care se aflau pârjolește acum un foc imens de fosfor, înghițind totul. O patrulă SD, care se întoarce din misiune, este aruncată în aer și dispare în cuptor. Un bătrân cu proteze la ambele picioare zace sub un pod și privește toată scena aceasta teribilă printr-o crăpătură în beton. Când este găsit, dogoarea l-a topit, l-a redus la dimensiunile unei maimuțe, n-a mai rămas nimic din picioarele lui artificiale. Îl aruncă și pe el deasupra, în furgonul de cadavre, în compania altor mumii zbârcite, așa cum se face în fiecare dimineață la Berlin. — Asta ne așteaptă și pe noi în curând, murmură Menckel cu glas răgușit, croindu-și loc cu greutate printr-o ruină pe jumătate prăbușită. Zăresc o patrulă SD la capătul îndepărtat al străzii, strecurându-se pe lângă zidurile caselor, în căutarea victimelor. — Pe unde dracu au luat-o? șoptește Wisling furios. Patrula a dispărut de parcă ar fi înghițit-o pământul. — Cred că sunt în dreptul porții ăleia și sunt cu ochii pe noi. spune Menckel, lipindu-se, zdravăn de zid. — Dacă traversează strada și vin spre noi, deschidem focul, zice Wisling, lăsându-se pe genunchi. E o nișă strâmtă în zid în care poate să se bage. — N-o să reușim niciodată, bolborosește Menckel, cu Mpi-ul gata pregătit. — Cred că ar trebui să ridicăm mâinile și să-i lăsăm să ne spânzure de cel mai apropiat stâlp de felinar, mormăie Wisling în batjocură. Băieții ăștia n-o să ne acorde nici o șansă. Pun o singură întrebare: Actele! Și dacă n-ai nici unul, ți-o trag în ceafă sau te trezești atârnând de un stâlp de felinar cu o, inscripție pe piept: ICH HABE DEN-FÜHRER VERRATEN[28]! — Nu sunt decât niște ucigași fanatici, îi șoptește Menckel, cu vocea tremurându-i de furie. — Ce contează? surâde Wisling, cred că fiecare din noi este mai mult sau mai puțin nebun în momentul de față. Chiar și evadarea noastră e o nebunie! Un calup de bombe cade cu zgomot în strada alăturată. Văpaia exploziilor luminează clar fețele celor din patrula SD de partea cealaltă a străzii. Par a avea fețele dăltuite în piatră. — Înainte, mârâie o voce obișnuită să comande și să i se execute ordinele. Patrula morții se îndepărtează, ținându-se aproape de zidurile înnegrite de fum. O mână e încleștată pe încărcător, cealaltă de gâtul patului de armă și cu un deget pe trăgaci. Patrula nu face mai mult de câțiva metri pe Leipziger Strasse, când o serie de împușcături izbucnesc prin beznă, urmate de un ordin scurt, metalic: — Stai! Sus mâinile! Două femei ies în mijlocul drumului și-și ridică mâinile deasupra capului. Patrula SD le înconjoară cu lăcomie. Militarii râd. Seamănă cu un grup de vânători satisfăcuți, care tocmai au doborât un animal, îndelung râvnit. — Doamnele au fost la prăduială? le întreabă comandantul patrulei, făcând pișicher cu ochiul, ca și cum ar fi spus ceva amuzant. — Herr Oberscharführer, bâiguie una dintre femei. O plesnește brutal cu dosul palmei peste față, dând-o de-a berbeleacul. Traista de cumpărături îi alunecă pe asfalt și din ea cad două pachete de unt și o pungă de făină. Mâini experimentate o cotrobăie pe prietena ei. Sunt găsite în buzunarele ei două inele, un colier și un pachet de cupoane pentru rații. Explicațiile și scuzele sunt de prisos. — În ștreang cu ele, ordonă Oberscherführerul și indică un străvechi stâlp de felinar, de pe vremea Kaiserului. — Haideți, fetelor, le rânjesc cei doi tineri SD, sus cu voi, să vedeți ce priveliște minunată. Un țipăt prelung, de femeie, răsună pe stradă, reverberat de zidurile caselor din Spitaler Platz. — Gura, târfo, gata cu chelălăiala! o admonestează un SS-ist. Curând, cele două femei atârnă, una lângă alta, dând din picioare, de stâlpul vechiului felinar. Cu nonșalanță, Oberscharführerul le prinde un cartuș de gât: ICH HABE GEPLÜNDERT[29]. Patrula SD pleacă mai departe, mergând pe furiș, traversează Spitaler Markt și se oprește un moment în față la "Ursul de Aur". Unul dintre oameni încearcă ușa, care e încuiată. — Fir-ar mama ei, înjură el cu obidă, mi-ar fi prins bine câteva beri reci și o tărie pentru început! Una dintre târfele alea s-a pișat pe mine! — Totdeauna fac așa. Frica! spune unul dintre ceilalți. Nu aud bomba care se îndreaptă spre ei. E una din cele mici, care nu face zgomot prea mare. Abia au timp să se abată din calea enormei străfulgerări, a flamei, înainte ca suflul degajat de explozie să-i proiecteze direct prin zidul din spate. Oberscharführerul nu moare imediat. Își privește cu surpriză picioarele retezate și care zac lângă el. Deschide gura și țipă, un urlet prelung, animalic, apoi își dă duhul. — Aici locuiește soția prietenului meu, spune Menckel, când ajung, tocmai în zori, în Alexander Platz. Am fost în același regiment. El era... Să ne grăbim într-acolo. — Nu, zise Wisling, e prea târziu acum. Trebuie să așteptăm până se întunecă iarăși. Dacă ne vede administratorul, am încurcat-o, e obligat să-i anunțe pe cei de la SD dacă intră străini în casă. — Nemernicii, oftează Menckel, au spioni peste tot! Se apropie instinctiv unul de celălalt, când sirenele anunță că pericolul a trecut. Oamenii ies în grabă din pivnițe și zoresc pe ici-colo, cu chipuri cenușii, obosite. Au ochii injectați, și fețele mânjite de fum și praf. — Să plecăm de-aici, spune Wisling, trăgându-l pe Menckel după el într-un labirint de curți din spatele caselor. În mijlocul dealului de tuneluri și coridoare dau peste o casă foarte veche de paiantă. O ușă joasă, aproape putredă, duce spre pivniță. Se opresc o clipă și ascultă în beznă. Departe, în interior, miaună o pisică. Cei doi se strecoară în tăcere, orbecăind prin întuneric. Pisica miaună din nou. Wisling se pocnește cu capul de grinda joasă. Blestemă cu ciudă, mușcându-și buza de durere. În depărtare licărește o lumină palidă. — Stai așa, șoptește Wisling, oprindu-se atât de brusc, încât Menckel se izbește de el. E cineva. Rămâi aici și acoperă-mă cu Mpi-ul! Pisica miaună din nou, tânguitor. Ochii scapără fantomatic în beznă. Vine încet spre ei, ridică ochii spre Wisling, toarce și i se lipește de picioare. În lumina plăpândă, zăresc o bătrână care zace pe un maldăr de saci și forțându-și ochii pentru a vedea în întuneric. Îi izbește un miros înțepător de igrasie și lemn putred. —E cineva? țipă bătrâna cu o voce ascuțită, astmatică. Este cineva? repetă ea. — Da, spune Wisling înaintând. Femeia îl privește țintă cu suspiciune. — Ce vrei? întreabă ea. O apucă un atac violent de tuse, care pentru moment pare să o sufoce. — Putem sta aici până se întunecă? întreabă Wisling, după ce bătrânei îi trece atacul de astmă. — Sunteți bineveniți, spune ea surâzând cu un aer obosit, nu e nimeni aici, decât eu și pisica mea. Wisling privește în jur prin pivnița urât mirositoare, care înainte fusese întrebuințată pentru cărbuni. Acum nu mai există cărbune și se folosesc brichete, numai o căldare pe zi pentru un apartament. — Aici trăiești? o întreabă doctorul uimit, uitându-se în jos, spre bătrână... Pielea ei are culoarea pământiu-cenușie pe care o capătă oamenii care au stat un timp îndelungat în întuneric. — Întrucâtva, răspunde femeia cu un zâmbet anemic. Am locuit în casa de deasupra timp de șaptezeci și șase de ani, dar după ce i-au luat pe toți ai mei și am rămas singură, m-am adăpostit aici, jos! N-au mai trecut de mult pe-aici. Un vecin mi-a spus că am fost declarată moartă. E soldat, prea bătrân să mai fie trimis pe front, așa că a fost mobilizat pe loc, în Berlin. E unul din puținii cărora nu le e frică să-mi aducă de mâncare aici. O apucă un nou atac violent de tuse. Menckel o susține și-i șterge transpirația de pe față. — Nu iei medicamente? o întreabă el cu naivitate. — Nu, zâmbește ea cu tristețe. Nu vezi? Sunt evreică! Pentru noi nu se găsesc medicamente. Nu e de mirare că oamenilor le e frică să ne ajute. Îi ucid pe cei ce ne dau mâncare. Sunt vremuri rele. — Da, sunt într-adevăr vremuri rele! consimte Menckel. Vremuri bolnave! — Dumnezeule, țipă ea cu un strigăt înăbușit, când bagă de seamă că străinii poartă uniforme SS. Fie-vă milă de mine, sărmană nenorocită ce sunt! Vorbele i se preling într-o cascadă de bolboroseli. Mi-e martor Dumnezeu că n-am făcut nici un rău nimănui, mort sau viu. Răsuflă opintit, pieptul îi șuieră, plămânii îi hârâie. — Amândoi bărbații fetelor mele au căzut pe front și restul familiei mi-ați luat-o de lângă mine de multă vreme. — Ușurel, ușurel, îi spune Menckel, nu suntem de la SS. Uniformele nu înseamnă nimic. Suntem deținuți evadați. Din stradă se aude un sunet de pași. Toți trei ascultă cu ochii cât cepele de spaimă! — Gunoierii, spune bătrâna, după ce a ascultat un timp în tăcere. Berlinul se trezește din nou. Oamenii iau cu asalt străzile, îmbulzindu-se, în drum spre fabrici și ateliere. Lucrează intens printre atacurile aeriene. Să nu te duci la lucru fără un motiv plauzibil se consideră sabotaj. Două absențe la rând atrag după sine pedeapsa cu moartea. — Ești singura rămasă din familie? o întreabă Wisling, privind-o pe bătrână cu compătimire. — Da, ceilalți s-au dus, dacă sunt morți sau vii, habar n-am. N-am mai auzit nimic despre ei, de când i-au luat. — E îngrozitor să fii evreu astăzi în Germania, spune Menckel. — Presupun că n-au mai rămas mulți, suspină bătrâna. Soldatul care-mi aduce de mâncare zice că s-au trimis, în mod curent, trenuri lungi de marfă, pline cu evrei, spre răsărit. Acum au stopat, așa că probabil nu mai sunt evrei de trimis. Și ce suntem noi de fapt? Exact germani obișnuiți, ca și dumneavoastră. Familia mea a fost întotdeauna germană și a trăit aici, părinții mei, bunicii. Mulți dintre ei au fost ofițeri în armata Kaiserului. Soțul meu a luptat pentru Germania din 1914 până în 1918. De trei ori a fost rănit grav, după război a lucrat într-un Minister până i s-a spus că este un Untermensch si l-au concediat în 1933. Atunci s-a împușcat. Când au venit după el în acea seară, au găsit doar un corp neînsuflețit. L-au scuipat, i-au spus "Jidan porc și laș!". I-au sfărâmat medaliile acordate de Kaiser, cu cizmele lor naziste. Da, suntem germani. Din Berlin, trăim aici dintotdeauna. Iubesc acest oraș — spune ea și surâde visătoare. Era un oraș atât de vesel, dar acum e bolnav și va muri. Ca și mine. Înainte obișnuiam să ne plimbăm cu barca pe Spree în fiecare duminică și să dansăm în Grünewald. Apoi ni s-a interzis. Pentru moment se așterne tăcerea. Ascultă toți, încordați, multiplele sunete care se filtrează până la ei din stradă. — Cred că cel mai bine ar fi să scăpați de uniformele alea, le zice bătrâna pe neașteptate. Cunosc un om care s-a ascuns într-o asemenea uniformă, când l-au prins l-au omorât lent, i-au zdrobit os cu os. Þipetele lui înspăimântătoare se auzeau în toată casa. Nimeni n-a îndrăznit să-i sară în ajutor. Îi auzeam cum îl loveau, până ce n-a mai rămas nici un fir de viață în el, și era un tânăr atât de chipeș. Un om, pe care îl iubeam cu toții. A fost o prostie din partea lui să se reîntoarcă aici. L-au prins în curte. Probabil că nu l-ar fi prins dacă n-ar fi purtat acea uniformă SS. S-au comportat ca niște bestii sălbatice, când au văzut-o. Trebuie să vă descotorosiți de uniforme. Nu cunoașteți pe nimeni care să vă dea haine civile? — Așa sperăm, spune Menckel, facem o încercare când se întunecă. — Dacă nu mi-ar fi luat hainele băieților mei, vi le-aș fi dat, dar au zis că se confiscă în folosul statului. Menckel își scoase casca și-o azvârle. Casca se rostogolește, zăngănind pe podea. Pisica începe să scuipe și își arcuiește spinarea. — Ați fost la temniță? zice ea văzându-i căpățâna rasă. Amândoi dau din cap că da, acolo au fost. — Plecați din Berlin, îi îndeamnă ea. Da, dar mai bine-ar fi să părăsiți Germania, aici vă prind repede! — Are absolută dreptate, mormăie Wisling. Trebuie să facem rost de ceva haine civile, chiar dacă am fi obligați să dezbrăcăm pe cineva pe stradă. Imediat după prânz se aude, din nou, alarma de atac aerian. Acum sunt americanii care vin în Fortărețele lor Zburătoare. Plouă cu bombe în apropiere. Exploziile bubuie. Casa veche se zguduie și se cutremură. Un nor dens de praf de mortar îi acoperă. O clipă se gândesc că întreaga clădire se va nărui peste ei. După câteva ceasuri raidul se sfârșește și sirenele anunță că pericolul a trecut. Sus, în stradă, o companie de soldați mărșăluiește cântând. Aud sunete din stradă și ușa pivniței este deschisă zgomotos cu piciorul. — E cineva pe-aici? răcnește o voce răgușită. Poate fi văzut destul de bine în deschizătura ușii, e un supraveghetor de la apărarea locală, în salopetă bleu și cască neagră de oțel. — Răspundeți, fir-ați ai dracului! E cineva? Pisica scoate un mieunat sonor și lung. — Ce-a fost asta? întreabă alt supraveghetor, coborând câteva trepte pe scara pivniței. Pisica se îndreaptă mieunând spre ei, apoi se așază și începe să se spele. — O pisică, o pisică amărâtă, spune unul dintre ei și trântește ușa după el. Wisling consideră că cel mai bine e ca Menckel să se ducă singur la prietenii săi. Important e să nu fie observat. Poate că prietenii lui nici nu mai locuiesc acolo, orice se poate întâmpla în prezent la Berlin. E posibil ca apartamentul să fi fost rechiziționat de partid. N-ar fi plăcut dacă vreun fazan de la partid ar răspunde la ușă. S-ar putea ca vechii locatari să aibă în casă persoane străine, încartiruite acolo, lăsându-i-se familiei numai o cameră. Coloane lungi de refugiați sosesc mereu în oraș. Trebuie să li se asigure un adăpost și cei care nu au relații în cadrul partidului abia dacă mai sunt acceptați în propriile case. — Dacă nu mă întorc în două ore, spune Menckel, consideră că am fost prins și pleacă de-aici cât mai repede posibil. Îndată ce se lasă întunericul o pornește și Menckel. Evită cu abilitate patrulele ieșite la vânătoare pe străzi, deplasându-se rapid. Mpi-ul este armat și gata pregătit, și este ferm hotărât să nu se lase prins viu. Înjură uniforma SS. Îi îngreunează de zece ori mișcarea. Casa e o clădire veche, patriciană, cam de pe la cumpăna veacului. Imediat la intrare se află un tablou cu plăcuțe din alamă, pe care sunt înscrise numele locatarilor. Este o rezidență aristocratică. Cercetează un moment casa dintr-o nișă de vizavi. Poate vedea înăuntru, în camera portarului de la subsol, unde șade o femeie de vârstă mijlocie, care semăna cu un șobolan vigilent. Nasul ei ascuțit freamătă în continuu, dintr-o parte în alta. E una dintre acele ființe oribile, care parcă au ochi în ceafă, nu te poți aștepta la nici un ajutor de la ea. Înainte de 1933 fusese probabil tot atât de "roșie", pe cât este de "brună" acum. Și, n-ar avea nevoie de nici măcar o secundă de gândire ca să treacă din nou, mâine, la roșii. Întotdeauna de partea clasei conducătoare, gata pentru orice soi de treabă murdară, atât timp cât este în propriul avantaj. Sunt mii și mii ca ea pretutindeni. Când femeia dispare un moment într-o cameră din spate, Menckel se strecoară iute pe ușă și urcă scara carpetată. Ajungând la etajul doi ciocănește cu delicatețe la ușă. E pe punctul de a apăsa pe butonul soneriei, însă se răzgândește. S-ar putea să fie conectată la un sistem de alarmă la portar, în subsol. După o vreme, o voce joasă de femeie întreabă: — Ce vrei? La Berlin nimeni nu mai deschide ușa fără să știe cine e de cealaltă parte a ei. — Cine e? repetă femeia. — Albert Menckel, șoptește el cu gura lipită de ușă. O tăcere adâncă se așterne un moment. — Frau Peters, am un mesaj de la soțul dumneavoastră, șișotește el impacientat, aruncând o privire nervoasă în josul scării, parcă așteptându-se să apară figura de șobolan a portăresei. Dacă apare are o singură opțiune. S-o omoare. Rapid și pe tăcute, încât nici un locatar din clădire să nu observe nimic. — Frau Peters, deschideți! E foarte important! Ușa se întredeschide, dar este blocată âncă de două lanțuri de siguranță. O figură palidă apare prin deschizătura îngustă. — Menckel! Credeam că ai murit de mult! Apoi vede uniforma SS și înțepenește. — Deschide ușa, grăbește-te, și îți voi explica totul, îi spune el în șoaptă, cu disperare. — Nu, pleacă, du-te! se bâlbâie ea, aproape într-un strigăt, nu vreau să fiu amestecată în nimic. — Trebuie să mă lași să intru, e viața mea în joc. Ești ultima mea speranță. Ea dă să închidă ușa, dar el i-o blochează cu piciorul în deschizătură. O clipă se gândește să forțeze ușa, împingând-o cu umărul. Ea începe să plângă. — Ce vrei aici? O să mă bagi în bucluc! Ia piciorul, sau dau alarma! — Deschide ușa! Numai un moment! Îți promit că voi pleca imediat. Grăbește-te, lasă-mă să intru înainte de a mă vedea cineva! Îl privește fix, îngrozită, și deschide gura ca și Cum ar fi fost pe punctul de a țipa. Brusc, încuviințează. Își scoate piciorul din deschizătură. Lanțurile siguranței zăngăne și ușa este deschisă numai cât să-i permită să intre. Cu mâini tremurânde încuie din nou și pune siguranța. Îl privește cu ochii mari, înfricoșați. Casca de oțel udă de ploaie, mantaua SS cenușie ca ardezia, automatul cu încărcătorul lung. — Ai spus că ai să-mi transmiți ceva de la soțul meu? îl întreabă cu îndoială, strângându-și chimonoul mai bine pe ea. — Nu, am spus asta numai pentru a te face să deschizi ușa. Nu l-am mai văzut pe Karl de când am fost arestat. Privește spre peretele din față, la o pictură a prietenului său Kurt Peters, realizată cu puțin înainte de începutul războiului. — Atunci e mult timp de când l-ai văzut, rostește ea în șoaptă. Sunt aproape doi ani de când am auzit noi că fuseseși executat. Știai că soția ta urmează să se căsătorească în curând? El ridică din umeri. Ce mai contează acum? Ce contează Gertrud? L-a dezamăgit. A depus mărturie împotriva lui, a spus tot ce au vrut ei ca să spună. Au amenințat-o, desigur. Făceau la fel cu toată lumea, chiar și cu copiii. Nu trebuia să petreci multă vreme în beciurile din Prinz Albrechts Strasse, până te înmuia. Aveau întotdeauna ceva gata pregătit acolo care putea să-l aducă pe martor într-o stare de groază. În câteva cuvinte îi spune ce s-a întâmplat, o roagă să-l adăpostească pe el și pe Wisling, până ce vor putea să-și continue drumul. — N-am curajul, se bâlbâie ea. Aici zidurile au ochi și urechi. — Nu m-a văzut nimeni că am intrat, îi declară, sigur pe el. — Nu știm asta, spune ea cu nervozitate, privind cu disperare în covor, ca și când ar încerca să numere fiece fir din el. — Numai o noapte, o imploră el. Vom pleca îndată, ce facem rost de niște haine civile. — Nu am curajul, repetă ea. Dacă vă găsesc aici, pe tine și pe prietenul tău, înseamnă că voi fi condamnată la pedeapsa cu moartea. I s-a întâmplat întocmai unei alte femei, care locuia ceva mai încolo pe stradă. A fost decapitată, a adăugat ea cutremurându-se. — Știm că te expunem unui mare pericol, spune el cu gentilețe, însă ești unica noastră speranță. Plecăm imediat ce obținem hainele civile. — Aveți acte? îl întreabă ea nervoasă. — Încă nu. Știu de unde să fac rost de unele, dar nu mă pot duce acolo până mâine. Dacă ne-ai primi la tine, până ce obținem acte și haine civile, nu voi uita niciodată ce-ai făcut pentru noi. Clătină din cap. — Am trei copii mici. Mi-i vor lua și-i vor arunca într-un lagăr de minori, unde îi vor educa să-și urască mama, li se va spune că am trădat poporul și am primit o pedeapsă binemeritată. Face câțiva pași, meditând, bagă capul în odaia copiilor, apoi se așază pe un scaun în fața unui birou vechi, o piesă de anticariat. — Ce să fac, Doamne, murmură, ducându-și mâna la gât, nu pot să vă las în ghearele acestor diavoli! Se uită la el un timp mai lung, în tăcere, se joacă cu un coupe-papier în formă de baionetă, se ridică, se duce la ferestrele camuflate și desface puțin draperiile negre și privește în stradă. O amfibie se târăște prin fața casei. Patru căști de oțel, lucind de ploaie, strălucesc din ea. Se întoarce repede, după ce a avut grijă să controleze ca draperiile să fie bine trase. Cea mai mică dâră de lumină face săte trezești cu patrula bubuind la ușă. — Îmi dai cuvântul de onoare că pleci mâine dimineață, înainte de a se crăpa de ziuă! Și dacă vei fi prins, îmi promiți că nu vei spune niciodată că ai luat legătura cu mine? — Îți dau cuvântul meu. Am mai fost torturat înainte și știu cât pot să rezist. — Foarte bine, poți să stai aici la noapte. Adu-ți prietenul, dar pentru Dumnezeu, ai grijă, să nu fii văzut! Portăreasa noastră e un diavol. Am să scot ceva haine de-ale lui Kurt până te întorci. — Mulțumesc, murmură el și se strecoară repede pe ușă. Coboară scările și iese ca o umbră pe ușa de jos. Mai încolo, pe stradă, zărește o patrulă a MP și sare să se ascundă într-o intrare de pivniță. Cei trei MP trec cu pași apăsați, fără să-l observe. Insignele în formă de semilună de pe pieptul lor scânteiază ca o avertizare. După câțiva metri, patrula controlează doi soldați în permisie, în drum spre casă, cu raniță și puști în bandulieră. Uniformele le sunt decolorate și miros încă a front. Cu meticulozitate, MP-iștii le verifică actele, datele, ștampilele și indicativul unităților. Fotografiile din livretul cenușiu sunt comparate cu figurile lor reale. Medalioanele de identificare de la gâtul fiecăruia nu scapă examinării scrupuloase efectuate de MP-iști. Și gloanțele netrase sunt socotite. Corespunde data din certificatul de despăduchere cu data plecării în permisie? Trec aproape douăzeci de minute până ce "copoii" sunt satisfăcuți. Nici un trecător de pe stradă nu le acordă atenție. Fiecare are destule de făcut pentru a avea grijă de el. Dacă cei doi sunt dezertori, atunci e ghinionul lor. — Să vă fie de bine, Tânjește Feldwebelul PM, ducându-și mâna la cască. Cei doi soldați pocnesc zgomotos din călcâie și salută cu rigiditate. Știu că MP-iștii pot să le strice permisia, dacă nu sunt satisfăcuți de înfățișarea lor. — Măgarii, rostește unul din ei în șoaptă după ce au luat ceva distanță. Când blestematul ăsta de război se va termina am să-i sfarm țeasta fiecărui "copoi" pe care-l întâlnesc! — O să faci pe dracu, îi spune celălalt, vor fi întotdeauna prin preajmă. Mari ștabi vor avea nevoie de "copoi" și de împuțiții ăia de sticleți. Menckel își reia drumul puțin mai ușurat. Mâine vor avea haine civile și acte și în douăzeci și patru de ore vor fi departe de Berlin, cu puțin noroc, chiar afară din Germania. După război va avea grijă ca Frau Peters să fie răsplătită pentru bravura ei. În fața restaurantului artiștilor din Kemperplatz s-a format o coadă lungă de soldați și civili. E singura oază din Berlin unde poți să uiți de război. Din stradă se poate auzi tânguitul viorilor, însă lui Menckel nu-i arde de muzică țigănească. Încă de două ori trebuie să se pună la adăpost de patrulele poliției. Aproape că e pe punctul de a cădea într-o razie. Urmărit de strigăte, dispare prin spatele caselor și peste câteva garduri. Fără să bage de seamă a și ajuns în Alexander Platz. Un domn, bine îmbrăcat și cu monoclu, aruncă un chiștoc de țigară. În mod necugetat, Menckel se apleacă și-l ridică. Un măturător de stradă se uită la el cu stupefacție. SS-iștii nu au obiceiul să adune chiștocuri de prin gunoaie. Face semn vehement cu mâna unui Schupo[30], care vine agale spre el. Emblema reich ului scânteiază amenințător de pe casca acestuia. Menckel observă cum măturătorul vorbește cu polițistul și arată spre el. O cotește rapid pe prima stradă laterală și aleargă cât îl țin picioarele. Ajunge gâfâind la strada unde îl așteaptă Wisling. În fața casei este parcat un Kübel cenușiu. Un soldat SS, în uniformă de culoare gri-ardezie, stă sprijinit de una din aripi. — Dumnezeule din Ceruri, se vaită el, ce s-a mai întâmplat? Se lipește îngrozit de zidul dintr-o nișă. O fi vorba de cei doi din pivniță, sau despre cineva din casă? Sirenele se pun să urle. Atac aerian. Aproape imediat încep și bombele să cadă, însă SS-istul sprijinit de Kübel pare să nu le observe. Își aprinde indiferent o țigară și pufăie un nor de fum, nici măcar nu se uită spre cer, de unde curg bombele cu găleata. S-a obișnuit și cu așa ceva. Patru indivizi în uniforme gri-ardezie vin dinspre poartă Râzând, aruncă un balot în camionetă. Un braț se bălăbăne peste oblon. Cei patru soldați sar la bord și vehiculul dispare duduind în întuneric. Imediat după plecarea lor, Menckel țâșnește, intră în curte și coboară în pivniță. — Wisling, strigă el cu frică, unde ești? Pisica vine spre el mieunând din beznă și se răsfață cu afecțiune pe lângă picioarele lui. O ia în brațe și-i mângâie blana moale, cenușie. Ea toarce 'fericită și-i pufnește în obraz în semn că l-a recunoscut. — Ce s-a întâmplat? o întreabă el scărpinând-o după ureche. Ai văzut tot, dar n-ai înțeles nimic! încă mai crezi că toți oamenii sunt buni. Continuă să caute prin coridorul întunecos, cade peste o scândură, găsește mucul unei lumânări pe jos și îl aprinde cu precauție. Sacii sunt împrăștiați prin toată pivnița. Într-un colț, e o oală bleu, din email ciobit, conținând resturi de mâncare. Bătrâna zace lângă perete, are fața zob, de nu mai poate fi recunoscută și unul din brațe rupt. Mai încolo, pe coridor, zace o bonetă pe care Wisling trebuie că a aruncat-o acolo fără ca ei să-l vadă. Acum știe ce s-a întâmplat. Îl paralizează numai și gândul. Are senzația că toată lumea asta satanică s-a năruit în el. Speră ca Wisling să fie mort. E imposibil să-ți imaginezi ce-i vor face SS-iștii. Un deținut evadat în uniforma lor! O crimă de neiertat! Și vor afla cu siguranță cui i-a aparținut uniforma. Lasă pisica jos. Ea se ține după el tot drumul până la ușă. Apoi miaună și dispare în pivniță și se strecoară pe lângă corpul femeii. Lumina strălucitoare a unei văpăi albe erupe ca un pom de Crăciun, chiar deasupra casei de paiantă. Privește în sus și se cutremură. Lent, baliza indicatoare se apropie de sol, legănându-se ușor în bătaia vântului. Aude sunetul specific al aripioarelor stabilizatoare și se năpustește înapoi în pivniță. Cade și se târăște cu disperare mai departe, înăuntru. Pisica sare, scuipând, la o parte din calea lui. Exploziile tună și bubuie fără încetare. O grindă se rupe și așchii se împrăștie în încăpere. Jumătate din tavan se prăbușește într-un nor de moloz și praf. Ușa care dă spre curte e împinsă înăuntru ca o bucată de hârtie pe timp de furtună. Tușește și simte că parcă se sufocă, pretutindeni e fum și praf. Ascultă înfricoșat. Prin vacarmul produs de bombe se poate desluși un zgomot ciudat, dogit. Știe despre ce e vorba, radiația termică emanația atotdistrugătoare care precede flamele bombelor cu fosfor. Casa se leagănă ca o corabie pe furtună. Pisica e strivită de grindă și sângele ei îl împroașcă pe obraz. Corpul bătrânei este îngropat sub un maldăr de cărămizi. Un nor de moloz pulverizat se repede spre el, ca un pumn încleștat. Peretele parafoc dintre casa de paiantă și casa alăturată a fost aruncat în aer. Se uită înăuntru. Într-o grămadă contorsionată zac câteva trupuri. Peste tot e numai sânge. Prin crăpăturile pereților se ridică limbi de foc, apoi vine un val puternic de căldură hăuind ca un aspirator uriaș. Menckel e supt și azvârlit de-a dreptul prin peretele de scândură în apartamentul vecin. Își pierde un moment cunoștința și apoi își revine lent. Privește în jurul lui buimăcit, își șterge fruntea cu palma și descoperă că e plină de sânge. Casca de oțel s-a dus, dar mai ține încă în mână boneta lui Wisling. Se ridică, așa năucit cum e, și se duce la bucătărie, își bagă gura sub robinet și bea ca un animal însetat. Un șuvoi de aer încins și dogoritor, îl aruncă la podea. Peste tot în jurul lui vuiește un tumult infernal. Nu sunt focurile ci numai un suflu fierbinte. Ce se întâmplă acum s-a mai întâmplat deseori înainte. O altă bombă a stins cu suflul ei focul aprins de cea dinainte. Se poticnește de un Hauptmann mort. Corpul pare că se mișcă, dar e numai senzația provocată de căldură. Se privește pe el însuși, o manta SS fără centură. Și-a pierdut Mpi-ul. În dogoarea sufocantă și zgomotul infernal îi scoate mortului uniforma. E un bărbat în vârstă, cu burtă, și uniforma e cu mult prea largă. Șapca îi cade peste urechi. Îi bagă o bucată de cârpă aproape arsă sub banda protectoare din interior, pentru transpirație. În buzunarul din stânga al tunicii sunt actele mortului. Hauptmann Alois Ahlfeldt, 5 Geheime Feldpolizei-Batalion. Nu se poate abține să nu râdă, în ciuda spaimei. Peste tot dă de polițiști. Își prinde în cataramă centura galbenă a ofițerului, cu pistol cu tot. oricine își poate da seama că uniforma nu-i a lui, deși e oricum mai bine decât cea SS. E uniformă de ofițer. Toți germanii îl respectă pe un ofițer. Majoritatea patrulelor sunt comandate de un Unteroffizier, care va chibzui de două ori, înainte de a-l opri. Sare repede jos, pe următorul palier, unde un baraj de flăcări se dezlănțuie spre el. Ușile și pereții s-au și înnegrit deja, zugrăveala se scorojește și cade cu flăcărui unsuroase. Se năpustește pe un culoar lung. Flăcările se țin scai după el, înfometate. În susul casei scării, închizându-se în jurul lui într-un furnal de foc, însă un vacuum colosal îl soarbe afară din casă. Trupurile ard cu flăcări albăstrui și gălbui. Strada e un infern. Sunetul specific de așchiere, al incendiarelor ce curg cu ploaia din cer, se aude încontinuu. Dogoarea îi pătrunde prin tălpile cizmelor. Asfaltul clocotește ca lava. Trece în grabă pe lângă Nadolny, unde morții așteaptă înșirați pe jos să fie transportați la cel mai mare și din urmă foc din viața lor. Victimele raidurilor aeriene nu mai sunt îngropate Sunt cu mult prea multe deja. Nimeni nu-l bagă în seamă când traversează Blücher Platz. Un Hauptmann acolo, plin de praf, cu o sticlire fioroasă în priviri. Și ce dacă? Cine nu e plin de funingine? Cine nu e mai mult sau mai puțin nebun? Un tramvai este aruncat de pe linie. Scaunele ard cu flăcărui mici ce par că dansează. Conductorul atârnă, pe jumătate afară, dintr-o fereastră distrusă. Capul i-a dispărut. Interiorul tramvaiului e plin de corpuri mutilate. O nouă ploaie de bombe cade ca o grindină peste oraș. Casele se prăbușesc în nori mari de praf. După bombele explozive vin cele incendiare, pleoscăind și trosnind la impactul cu solul. O gheenă turbată s-a dezlănțuit pe străzi. Doi bărbați în vârstă, în uniformă de supraveghetori de la apărarea locală îl apucă de braț. — Her Hauptmann, ajutați-ne, îl imploră ei. A căzut peste pivnița noastră. Nu putem să-i scoatem de acolo! — Cărați-vă, neghiobilor, se răstește el furios, îmbrâncindu-i de lângă el. Scoateți-i singuri! de aia sunteți supraveghetori. Îi dă zor mai departe cu pași mari și în salturi, furișându-se pe lângă ziduri. Arsurile îl ustură, Fiecare pas pe care-l face e un chin îngrozitor. Are senzația că aleargă pe foi de tablă incandescente. Și-a pierdut șapca. Unul din epoleții de argint s-a desprins și-i atârna. Arată a orice altceva, dar nu a ofițer prusac. Sare iute într-o parte, pentru a se feri de o coloană de mașini de pompieri care vine făcând zgomot mare dinspre Blücher Platz. Pompierii atârnă pe laturile mașinilor. Au fețele negre de fum. Unul cade la un viraj și următoarea mașină trece peste el, fără să se oprească. Ce importanță mai are un mort în plus sau în minus? Ce importanță are? În Burgstrasse o patrulă strigă după el să se oprească, dar el grăbește pur și simplu pasul și aleargă mai departe spre canalul Landewehr. Unul dintre "copoi" îl ia la ochi cu Mpi-ul, însă comandantul patrulei, un Oberfeldwebel îi dă una peste țeavă. — Lasă-l pe netot să se ducă, mormăie el. E ofițer și nu atrage-bombe, mai mult ca sigur! Toți trei se uită după el cum aleargă, râd zgomotos și își văd de drum cu pași greoi, siguri, de polițiști adevărați. În cele din urmă ajunge la casa patriciană care e destinația sa, se uită rapid în ambele părți și în momentul în care apare un automobil la colț se năpustește înăuntru. Din câțiva pași mari, rapizi, este pe scară. Apasă în disperare pe butonul soneriei. Cum ușa nu se deschide imediat, rămâne cu degetul pe buton. — Ai înnebunit? îl întreabă Frau Peters când deschide ușa și-l trage înăuntru în apartament, Unde ți-e prietenul? — L-au ridicat SS-iștii! — Și mai vii aici! țipă ea albă ca varul. Pleacă! Þip dacă nu pleci imediat! — Nu-ți face griji, o liniștește el, nu m-a văzut nimeni! — Cum poți să știi asta? spune ea, cu voce tremurândă. Pentru Dumnezeu, presimt că se va întâmpla ceva îngrozitor! Vor fi curând aici! Te implor, pleacă! Menckel o ia încet spre ușă. — Ce uniformă mai e și asta de pe tine? îl întreabă ea, când el e cu mâna pe lanțurile de siguranță. — Luată de la un mort, răspunde el calm. — Asta mai lipsea, oftează ea, privindu-l îngrozită. L-ai omorât? El dezminte cu o mișcare a capului. — Vino încoace, îi spune ea cu hotărâre în glas. Să-ți dau niște haine civile! Se schimbă repede. Uniforma murdară de Hauptman este aruncată sub un dulap de bucătărie. Aproape că-l împinge afară pe ușă. — La revedere, îi zice el, însă ușa fusese de mult trântită și siguranța pusă. Coboară scările cu precauție, în vârful picioarelor. Încă două trepte și e în siguranță pe stradă. Când dă să iasă, dă peste un Feldwebel de stat major. Ca prin ceață observă semiluna ce atârnă de lanțul greu de la gâtul Feldwebelului. Încă trei vânători de capete se află la câțiva pași în spatele lui. Portăreasa stă sprijinită de zid cu un zâmbet triumfător ce-i joacă în jurul gurii. Ochii ei minusculi de șobolan par că licăresc de plăcere. În ciuda raidurilor aeriene, a incendiilor și a morții, a luat legătura cu Poliția Militară, care se mișcă repede când e vorba să vâneze oameni. Voinicul Feldwebel de stat major, cu insigna de vânător de capete, își duce mâna la cască într-un salut politicos. — Actele? surâde el cu răceală, întinzând o mână de polițist, revendicativă. Menckel ridică din umeri fără să-i pese. — N-am nici un act, spune el calm, scotocindu-se prin buzunare după pistol. Spre consternarea lui descoperă că l-a uitat. Feldwebelul surâde imperturbabil. Nu este prima oară când întâlnește o persoană fără acte. — Când s-a dus sus purta o uniformă ofițerească, trăncănește provocator portăreasa. — Sus? Unde? se miră Feldwebelul, fără să se uite la ea. I-ar plăcea să-i dea un picior, unul zdravăn. Nu pentru că-i e milă de Menckel, ci pentru că îl dezgustă ea. — Peters, etajul doi, ciripește femeia, dornică să fie utilă. Se petrece ceva necurat de mult timp acolo. E o târfă burgheză, cu nasul pe sus, asta e. Niciodată nu-ți dă bună ziua, cum ar trebui să facă un adevărat național-socialist! — Etajul doi, Peters, spune Feldwebelul și începe să urce greoi scările. — Nu! protestează Menckel, cu o voce pătrunzătoare. Minte! N-am vizitat pe nimeni! Și nici n-am fost aici în uniformă! — Cum n-ai fost, trădător laș al poporului? chirăie înfuriată portăreasa. — Hai, vino, îi spune amabil Feldwebelul, trăgându-l și pe Menckel cu el. Cizmele cu ciocuri de metal răsună pe scări. Treptele scârțâie. Urechi înfricoșate ascultă de după ușile închise. Toți știu prea bine ce înseamnă acești pași. — Era sigur vorba de etajul doi, se laudă portăreasa cu o voce triumfătoare. Am văzut la tablou, când a sunat la ușă. Feldwebelul ciocănește, un ciocănit dur, de comandă, pe care-l poate produce numai poliția unei dictaturi. — În numele Führerului, deschide! Ciocănește din nou. Și mai apăsat de data asta. — Cine e? întreabă Frau Peters din partea cealaltă a ușii închise. — Poliția Militară! Deschide imediat! Lanțurile zăngăne. Ușa este deschisă puțin. — Frau Peters? întreabă Feldwebelul cu mâna la cască. E politicos și oficial, dar rece ca gheața, arestarea oamenilor a devenit o banalitate pentru el. Ea dă din cap afirmativ, dându-și seama că totul este pierdut. — Îl cunoști pe acest domn? Dă din nou din cap că da. — Unde e uniforma? o întreabă el și o împinge din ușă. — În dulapul din bucătărie, răspunde ea răgușit. Feldwebelul smucește din cap spre unul din oamenii lui și uniforma este găsită numaidecât. Când vede uniforma ofițerească și tocul galben pentru pistol, Feldwebelul scoate un fluierat prelungit a înțelegere. Cu un rânjet de lup ce-și arată colții, se uită la Menckel. — Asta e uniforma pe care ai purtat-o? — Da. — E a ta? — Nu. — De unde o ai? — De la un Hauptmann mort. — Văd și eu că nu e de la un Oberst. Ia pistolul, dă scoaba de-o parte și numără gloanțele. Sunt cinci. Două lipsesc. Miroase țeava și-l privește iarăși pe Menckel cu sprâncenele ridicate. Nu e mult de când fierul ăsta a fost folosit! L-ai împușcat pe Hauptmann, nu-i așa? Lui Menckel i se prind cătușele la mâini. — Și ce băiat simpatic și plăcut pari, rânjește unul dintre copoi, deși nu e nevoie să arăți ca un Frankestein pentru a fi un ucigaș! — Să ucizi un ofițer! spune un altul, asta e o treabă gravă. Și să-i șutești tocul de la pistol! Isuse Christoase! O să-ți ia tărtăcuța pentru așa ceva! Să fii sigur de asta! — N-aveți dreptate, n-am omorât pe nimeni, protestează înspăimântat Menckel. Fusese omorât de o bombă aeriană când l-am găsit. — Ia te uită! rânjește Feldwebelul, omorât de o bombă! Nu prea rămâne cine știe ce dintr-un om, de regulă, în situații din astea. Dar, bineînțeles, se pot întâmpla și treburi ciudate! Uniforma, de exemplu, stătea îngrijit împăturită lângă corpul zdrobit, presupun eu, și Herr Hauptmann practica trasul la țintă cu pistolul chiar înainte de a-i cădea bomba-n cap? Asta ar explica cele două gloanțe utilizate. Acum spune-mi cinstit, chiar crezi că suntem cretini? Ce ești? Jidan, comunist, dezertor? Hai, dă din tine tot! Cântă un cântecel, te rog, cântă! O să cânți tu, oricum, nu peste mult timp, așa că de ce să nu ne scutești de atâta bătaie de cap. Capul o să ți se ducă de-a dura oricum, ar trebui să te cam obișnuiești cu ideea. — Stabsarzt[31] Albert Menckel, Divizia de Infanterie 126. — Ho, ho, răspunde Feldwebelul cu ironie grosolană. Ce băiat nostim îmi ești! Medicii de stat major germani, cu mintea la cap, nu aleargă pe coclauri în uniforme furate. Și de ce ar face-o când au primit una proprie? Care este, totuși, uniforma unui Stabsarzt? — Am evadat dintr-un transport de deținuți, mărturisește, Menckel, privind dincolo de Feldwebel, dar vă dau cuvântul meu că Frau Peters n-a știut nimic despre asta. I-am spus că sunt în permisie. — Iar o iei razna, rânjește Feldwebelul. Se pare că încă mai crezi că suntem idioți. Se întoarce spre Frau Peters. Ar fi interesant să știu dacă ofițerii în permisie vin de obicei aici și își aruncă uniformele în dulapul din bucătărie? Nu, n-o să faci pe nimeni să mai creadă și trăsnaia asta. Și dumneata ești arestată și e de datoria mea să te informez că dacă încerci să evadezi facem uz de armă. — Copiii mei, rostește în șoaptă Frau Peters îngrozită. — Ar fi trebuit să te gândești la ei mai devreme, îi răspunde Feldwebelul, scoțând o pereche de cătușe din buzunar. — Brățările dumneavoastră, Madame, ca să ne scutești de orice prostii pe drum. Acum trebuie să plecăm. — Se naște câte unul în fiecare minut, îi spune unul dintre MP-iști, când o apucă de braț și o duce pe scări. — Heil Hitler! țipă portăreasa, ca să se audă, și ridică brațul. Mașina îi duce spre Spree, nenumărate incendii luminându-le drumul. Cotesc și intră în clădirea mare, cenușie, de pe Prinz Albertcht Strasse și beciurile îi înghit complet. Exact în același timp, unitatea noastră recent reorganizată se urcă la bordul unui transportor de trupe JU-52, pe aeroportul Tempelhof, pentru a fi duși înapoi în Finlanda. Mulți ofițeri au sentimentul că și-au luat pe deplin rămas bun de la viață și în momentul de față doresc să și-o vândă cât mai scump posibil. Un ofițer politic către Hitler, aprilie 1944 Prin ferestrele murdare ale Barului "Heino", Porta vede un caporal finlandez ieșind în fugă din bancă, cu un pistol într-o mână și o cutie cenușie în cealaltă. Imediat în urma lui, apar alți doi soldați pe ușile turnante. Aleargă pe stradă cât îi țin picioarele. — Miroase a ceva necurat, vreo potlogărie, nu crezi? spune Micuțul cu interes. — Cam așa ceva, îi răspunde meditativ Porta. Nu e modul obișnuit de a ieși dintr-o bancă, cu un pistol în mână! — Isuse, un jaf de bancă! țipă Gregor bucuros, scoțând capul pe ușă să vadă unde au ajuns cei trei soldați, cu pistolul și cutia cenușie. — Știu unde sunt, spune Micuțul cu un rânjet șiret, haideți să mergem după ei și să-i întrebăm "de sănătate". Îi găsesc la cafeneaua unde se servesc clandestin băuturi spirtoase. — Și noi cu ce ne-alegem? întreabă Porta pe un ton patern, lipindu-i ușor pe frunte pistolul lui de 38 mm celui mai apropiat dintre ei. Caporalul, un bărbat uriaș, cu o fizionomie de om hain, scuipă pe jos și îl întreabă pe Porta dacă i s-a urât cumva cu viața. — Am spus: cât? repetă Porta cu dispreț, ridicând piedica. — Încă nu i-am numărat, răspunde un sergent, care seamănă foarte bine cu un șoarece de câmp. — Atunci, la treabă, rânjește Micuțul încântat, întinzând mâna după cutie. Nu-i nici o plăcere să ai lovele, dacă nu știi cât ai! Capacul cutiei zboară în sus cu zgomot. — Acum i-am văzut pe toți, strigă Gregor răgușit, aruncând în sus un maldăr de hârtii ornate cu un leu finlandez. Sergentul cu mutră de șoarece de câmp se aruncă peste masă, zguduindu-se de plâns. În lipsă de altceva mai bun, caporalul cel corpolent zdrobește trei scaune, făcându-le țăndări. — Ce superbandă de pungași ordinari, le spune Porta, cu un râs afurisit: Să mangliți voi bunătate de obligațiuni de război, care nici măcar n-au fost scoase pe piață! Și cu o hârtie atât de țeapănă că nici să te ștergi la cur nu poți! A doua zi toți trei sunt împușcați drept avertisment, pentru toți și pentru fiecare în parte. Execuția are loc pe platoul Cazărmii artileriștilor. Sunt aliniați lângă zidul sălii de baie. De execute se ocupă un pluton de Jägeri. Sosesc pe biciclete și le reazemă de gardul ce împrejmuiește vechiul atelier de reparații auto, și cum Micuțul și-a dorit dintotdeauna o bicicletă, fură două din ele, în timp ce posesorii lor îi împușcă pe cei care jefuiseră banca. Ne-am folosit cu drag de ele după aceea, vreme îndelungată. NEAMÞUL CEL FALS Liniștea unei cumplite plictiseli învăluie biroul Companiei a 5-a din Titovka. Heide a fost desemnat provizoriu ca șef de cancelarie la Companie, iar mie mi s-a trasat o sarcină internă, de birou, de a pune în ordine dosarele personale. Printre picături, Hauptfeldwebelul Hofmann mă folosește drept curier. Mă doare când mă las cu toată greutatea pe picior, dar puțin îi pasă lui de asta. — Mișcarea, afirmă el, îi dezvoltă omului un suflet sănătos într-un corp sănătos. Ar trebui să-i fi recunoscător Domnului și lipsei de precizie a ochitorilor ruși, că ți-au mai lăsat cât de cât picioare! Rânjește și-mi trimite un nor de fum de trabuc în nas. Schija mi-a trecut direct prin gambă. Cu un an în urmă aș fi fost trimis imediat la spital și, cu ceva noroc, aș fi căpătat chiar o permisie de boală. Dar acele vremuri minunate sunt de domeniul trecutului. Două, trei săptămâni de muncă de birou și ești iarăși declarat apt de serviciu, ca nou. Hauptfeldwebelul Hofmann și-a procurat un scaun american, care se învârte și se leagănă. Șade în el, de parcă ar fi un tron, cu picioarele lui mari așezate pe birou. O țigară de foi imensă i se învârte printre dinți. Ne aruncă priviri superioare și-și toarnă o dușcă zdravănă de votcă. — Dacă și voi, triste figuri, veți ajunge vreodată la gradul de Hauptfeldwebel, atunci vă veți putea permite un păhărel în fiecare dimineață. Telefonul îl întrerupe cu un țârâit metalic și dogit, cum numai telefoanele militare îl pot avea. Nu-l ridică nimeni. Ne uităm la el fără să scoatem o vorbă. — Unteroffizier Heide! De ce naiba nu răspunzi la telefon, răcnește Hofmann, pentru ce dracu crezi că te afli aici? — Compania a 5-a, Unteroffizier Heide la aparat! Ascultă un moment, apoi îi predă instrumentul lui Hofmann. — Paderborn, Werhkreiskommando, rostește el secretos în șoaptă. — Hauptfeldwebel Hofmann, Compania a 5-a, zbiară Hofmann cu aplomb. Jawohl, Herr Oberstleutnant, nechează el pe un ton slugarnic, sărind de pe scaunul american și făcându-se când roșu, când alb la față. Trebuie să fie o eroare, spune el cu glas pierdut, Unteroffizierul Bierfreund a murit demult, căzut pentru Führer și Patrie. Jumătate jidan? Imposibil, Herr Oberstleutnant. Nu poate să fie nici o greșeală. Nemernicul ăsta ar fi fost mort ca jidan, după o excursie la camera de gazare! Vă rog să mă scuzați, domnule! Da, domnule! Am să acord atenție la ce scot pe gură, Herr Oberstleutnant! — Hofmann ar fi dat și din coadă dacă ar fi avut. — Nu, domnule, nu! Unteroffizier Müller trăiește și e bine. Aici la companie. Răspunde de contabilitate, domnule! Un om foarte bun, recent propus pentru a fi înaintat în gradul de Feldwebel. Da, desigur, Herr Oberstleutnant. O fotografie, domnule? Vă trimit una deândată. Voi pune să fie fotografiat din toate pozițiile și unghiurile, domnule. Mă voi ocupa personal, Herr Oberstleutnant. — Ascultă consternat câteva clipe, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Încheie docil: — Jawohl, Herr Oberstleutnant, posibilitatea să se fi întâmplat o asemenea crimă monstruoasă va fi investigată îndeaproape. Pune telefonul la loc în furcă cu atâta precauție, de parcă ar fi fost din sticlă. Rămâne cu privirea încărcată de dușmănie pironită pe el, incapabil de a înțelege ceva, ca și cum nu i-ar veni să-și creadă urechilor. Cu o mișcare de resemnare se prăbușește în scaunul său american, care se răstoarnă pe spate sub impact, depunându-l pe podea. — Mama lui de jidov căcăcios și element alogen! înjură cu dușmănie, scărpinându-se în fund. Răsfoiește febril prin hârtiile de pe birou. Adu-mi-i pe Porta și Wolf! răcnește el la mine. Urgent! Mișcă-ți picioarele alea blegi, băiete! E o groază de plată. Dacă nu suntem pe fugă, să ne mișcăm ca dracu, vreau să spun. Torgaul ne paște, înainte de sfârșitul săptămânii! Purced la trap să-i îndeplinesc ordinele. Îl găsesc pe Wolf într-o magazie ciocănind și bocănind la o mașină de socotit. — Șterge-o! zbiară el, cum deschid ușa. Alsacienii se ridică de jos și-și arată colții. — E important, îi strig eu, retrăgându-mă de-a-ndăratelea, nervos, spre ușă, urmărit de privirile hămesite ale celor doi câini mari. — Important? Pentru cine? mă întreabă Wolf, fără să-și ridice privirea de pe mașina de socotit. Nu pentru mine, fir-aș al naibii. — Au telefonat de la Paderborn! Au descoperit ceva, o chestie, în legătură cu Bierfreund și Müller! — Nu-i treaba mea, decide Wolf pe un ton răstit. Transmite-i lui Hofmann complimente din partea mea și spune-i că dacă vrea ceva de la mine, să vină aici! Un Mecanic Șef nu sare-n cizme pentru un căcățel de Hauptfeldwebel. Porta e în saună cu trei fete-soldat. — Parderborn, rânjește el cu nepăsare. Wehrkreiskommando! Să mă pupe-n cur! N-am auzit niciodată pe cineva cu numele de Bierfreund! Toți evreii pe care-i știu să fie "amintiri", fie în lagăre de concentrare, așteptându-și rândul la camera de gazare. Pe Müller îl știu de ani de zile. Un neamț destoinic și sănătos, dacă a existat așa ceva vreodată. Are un arbore genealogic care merge până în vremurile când un craniu împreună cu un ciomag era distracția curentă duminicală. — Vin? mă întreabă Hofmann laconic, când mă mtorc. — Herr Hauptfeldwebel, mi-au spus că nu vin! Se holbează la mine, fără să priceapă nimic, cu expresia unui împușcat. — Vrei să spui că nemernicii ăia doi au refuzat categoric să vină aici? Dă-i bice după ei, băiete! rage el, cu o voce ca hămăitul unui câine de vânătoare uriaș. Îți fac mațele praștie dacă nu te-ntorci cu cei doi ticăloși! Porta îmi iese în întâmpinare cu pași mari, bine chibzuiți. — Unde se ascunde tipul ăsta care vrea să mă vadă? mă întreabă el, cu un aer de superioritate, aranjându-și mai bine jobenul pe cap. Îi arăt prin semne spre ușa închisă a biroului companiei. Fără să se sinchisească câtuși de puțin de indicația: CIOCÃNEȘTE ȘI AȘTEAPTÃ, bubuie în ușă și intră în birou tot atât de silențios ca un T-34 ce-și croiește drum, distrugând totul din cale. Pocnește din călcâie și zbiară cât îl țin bojocii: — Herr Hauptfeldwebel, Obergefreiter Porta, Compania a 5-a, Grupa a 2-a, Echipa întâi, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră! — Nu mai face pe prostul, îi șuieră Hofmann printre dinți, și nu mai urla în halul ăsta! Dacă e să strige cineva aici, acela sunt eu! Se lasă pe spate în scaunul lui american. Prin fereastră îl vede pe Mecanicul Șef Wolf, traversând platoul plin de noroi al cazărmii, sărind dintr-un loc uscat într-altul, pentru a nu-și murdări cizmele lui ofițerești confecționate manual care costă 550 de mărci. "Oh, Doamne, se roagă el în gând, fă-l să cadă în fund în noroiul ăla!" Numai că Dumnezeu nu ține cu Hofmann. Umblând în vârful picioarelor, Wolf își alege drumul cel mai sigur, pe teren uscat, și se oprește pe o piatră mare. Chinezul Wong vine fuguța cu o cârpă, ca să-i lustruiască cizmele de 550 de mărci. Mecanicul șef Wolf își consideră cizmele ca o componentă semnificativă a imaginii sale. Bine lustruite, cizmele lucrate manual sunt firma unui mare boss. Numai vulgul și fraierii poartă cizme de serie. Își aranjează uniforma unicat, de culoare gri-ardezie, cusută la croitor. — Heil Hitler! salută el, în ironie, intrând în biroul companiei. Se servește cu o țigară de foi de la Hofmann, din proprie inițiativă. Hofmann nu încearcă să-și ascundă sentimentele, nimic nu i-ar plăcea mai mult decât să-i vâre trabucul pe gât. — Nu-mi amintesc să-mi fi returnat ultimul sfert din datoria ce o ai la mine și dobânda aferentă, începe Wolf, întinzând o mână lacomă. — Astăzi avem lucruri mai importante de discutat, i-o reteză Hofmann cu îngâmfare. — Nu-mi pot da seama care să fie ele, răspunde Wolf, cocoțându-se pe marginea biroului. Dar probabil că preferi să-ți facă o vizită încasatorul meu personal? — Cât? întreabă cu acreală Hofmann, scărpinându-se după ureche. — Știi tu prea bine cât, îi surâde cu viclenie Wolf și cred c-ai auzit ce i s-a întâmplat lui Brick, Wachtmeister de stat major, care a întârziat cu două săptămâni și la împrumut, și la dobânzi! — Cămătarule, mârâie Hofmann. Mușchii feței încep să i se zbată de nervozitate. Cunoaște istoria cum și-a pierdut urechea. În condiții misterioase, Wachtmeisterul de stat major Brick, și a primit-o înapoi într-un pachet prin poșta militară. Hofmann deschide un sertar și-i înmânează lui Wolf un plic mare cenușiu. Bancnotele sunt numărate cu migală și fiecare hârtie este privită la lumină. — N-oi fi crezând că le-am confecționat eu? îl întreabă Hofmann caustic. — Nu, ești prea prost pentru așa ceva, îi răspunde Wolf cu obrăznicie, ești din teapa celor care își încarcă singuri cazierul. — Mi-au telefonat de la Poderborn, îi spune întristat Hofmann, e albastră rău. Ne-am dat foc la valiză! — Atunci trimite după pompieri, îi sugerează flegmatic Wolf, ar cam trebui să fie treaba lor. Porta râde de se prăpădește Și izbește cu ambii pumni în birou. — Nostim, ai? într-o secundă cobori tu cu picioarele pe pământ, îi prezice amenințător Hofmann. Falsificarea documentelor personale este o chestie serioasă, îți pierzi și capul, nu altceva! Minimum la treaba asta e un repaus lung, lung de tot, la "colivie". — Îți vom trimite anual pachete de Crăciun, cât timp stai la Torgau, îi promite Wolf, și-ți mai dăm și o scrisorică de recomandare pentru Gustav de Fier personal, să nu te ia prea tare acolo. — Dacă eu mă duc la Torgau, strigă Hofmann cu o voce de stentor, arătând ca un boiler supraâncins care are nevoie să i se dea drumul la o supapă, păi atunci mergeți și voi, toți! Le relatez tot ce știu, și despre ceea ce nu știu îmi dau cu presupusul, și le voi spune și-asta! Apropo, știai că pentru afaceri ilicite te condamnă la moarte? — Nu mai spune! surâde Wolf cu voioșie. Poate că domnul Hauptfeldwebel cunoaște pe cineva care se ocupă de asemenea afaceri ilicite? întreabă Porta cu un zâmbet ipocrit. Wolf scoate un nechezat entuziasmat. — Nu mă stârni, Porta ! îl amenință Hofmann, lăsându-se pe spate în scaunul său americănesc. Te șterg de pe fața pământului ca pe un rahat ce ești! Dintr-un sertar scoate un revolver cu unsoare pe el și-l plimbă de la Wolf la Porta. — De ce n-am începe prin a te împușca tu însuți? îl ispitește Wolf, ar fi și o problemă mai puțin pentru companie! — Un Hauptfeldwebel nu e obligat să suporte un asemenea rahat, strigă Hofmann, ieșindu-și din fire. Mai insultați-mă o dată în fața subordonaților și v-ați ars! Ești numai Mecanic Șef în Compania a 5-a, pe când eu sunt Compania a 5-a însăși! — Pot să te ating? întreabă Wolf cu un sentiment prefăcut de respect, teamă și uimire în același timp, întinzând mâna. Ești un mare om, însă și oamenilor mari li se pot întâmpla diverse chestii, știi doar! — Ar putea să ajungă îngeraș, de exemplu, intervine Porta, exhibându-și unicul dinte. — Amenințați că-i luați viața Hauptfwebelului vostru? răcnește Hofmann, ciocănind în birou cu pistolul. V-aș putea trimite pe amândoi în fața curții marțiale, cât ai clipi din ochi! Aruncați o privire în cazierele voastre. Ar rămâne crăcănat orice avocat. — Îl răsfoiește pe-al lui Porta. — După trei luni de serviciu la Depozitul de Muniții al Armatei din Bamberg, ai fost trimis la închisoarea militară din Heuberg, pentru că ajunseseră la concluzia că trebuia să fii pus în lanțuri. Furt și incendii cu premeditare, de mai multe ori. Cu tot cortegiul: necinstit, neserios, inconstant, mincinos și așa mai departe. — Aruncă dosarul lui Porta înapoi în sertar, cu o expresie de dezgust: Uite aici, poți să ți-l citești pe-al tău, îi spuse el împingându-i lui Wolf propriul dosar. — Am văzut și mai deocheate, rânjește Wolf cu mândrie. Uite, citește și tu! Scrie că sunt un excelent organizator. — S-o ia dracu de companie de hoți, șarlatani și criminali de drept comun, țipă Hofmann înfuriat, foșnind prin hârtiile dintr-un vraf de dosare personale. Iată și dosarul bastardului jidan, strigă el, aruncându-l pe birou. O să-i fac fular din puța aia a lui jidănească circumcisă și o să-i demonstrez eu lui că nu ajungi german numai schimbându-ți numele evreiesc în Müller! Am fost întotdeauna împotriva acestui fals împuțit. V-am prevenit! Acum sunteți în rahat până-n gât! — Deci, despre asta e vorba, una peste alta, rânjește gălăgios Wolf. Ai uitat însă că, dacă noi am fost ăia care am schimbat actele, tu ai fost ăla care ți-ai pus semnătura aia neghioabă, mare și răscrăcărată, sub toată escrocheria aia afurisită. Flutură în bătaie de joc dosarul deasupra capului. — Scrie clar: modificările de mai sus, confirmate de Hofmann, Haupt-und Stabsfeldwebel. Semnătura nu se poate confunda. Splendid, ce scris citeț. Hofmann pare că s-a împuținat în scaunul său americănesc, arată de parcă se mistuie lent. — E fals în acte, spune el de-abia perceptibil. L-am preschimbat pe acest evreu, Bierfreund, în Müller, german curat! Dumnezeule, e groasă. La fel de ușor poți să-l preschimbi pe SS-Heini[32] în evreu. Dacă iese la iveală chestia asta. — Cine a spus că va ieși la iveală? întreabă Wolf. Cred că nu te-ai gândit cum s-o dai la ziar, nu? — Nu există fals în documente dacă nu e dovedit. De exemplu printr-o mărturie evidentă, declară cu nonșalanță Porta, dar cine să fie atât de tembel să mărturisească un lucru ca ăsta? Bierfreund, germanul jidovizat, alias Müller, își va ține muzicuța închisă. Eu zic să chibzuim mai bine! — Da, să chibzuim, pentru Dumnezeu, da' gândiți-vă, strigă Hofmann, trezindu-se nădejdea în el. Ce spui, Wolf? Tu poți să faci din negru alb când vrei! — N-am idee de așa ceva, îl pune Wolf la punct glacial, nici măcar nu mi-a trecut pe la ureche vreodată! — Nici eu, replică Porta, surâzând din toată inima. — Ce vreți să spuneți? îi întreabă Hofmann, cu îndoială în suflet, simțindu-se ca cineva care s-a aventurat pe gheață și trebuie să se miște cu extremă atenție. — Nu e prea dificil, spune Wolf cu o privire șireată în ochii lui verzi, nesinceri. Tu l-ai metamorfozat pe un evreu în neamț, dintr-un condei, și l-ai propus la avansare în gradul de Feldwebel. Un Feldwebel jidan în Marea Armată Germană! Asta e ceva! Băieții cu ochi albaștri din Prinz Albrecht Strasse o să se miște atât de iute când vor auzi, de-o să crezi că cineva le-a pus praf de pușcă sub cur! — Și cine-o să le-o spună? întreabă Hofmann, percepându-i-se frica în voce. — Amicii care ți-au telefonat din Paderborn, zâmbește Wolf sarcastic. — Ãia nu pot să-i sufere pe cei de la Gestapo! Îi urăsc de moarte, afirmă Hofmann sigur pe el. — Dar cine spune că le plac, în schimb, evreii? rânjește cu malițiozitate Porta, și în special unul din ei, care urmează să devină Feldwebel, pe bază de acte contrafăcute? — Nici mie nu-mi plac evreii, admite Hofmann, așa că de ce dracu l-aș fi ajutat pe unul din ei să devină neamț? — Se pricepe la cifre, îi răspunde Wolf în batjocură. Dacă nu l-ai fi avut aici de multă vreme, ai fi fost condamnat de curtea marțială pentru deturnare de fonduri. Nu e un secret pentru nimeni că tu nu poți să numeri până la douăzeci dacă nu-ți scoți cizmele! Un evreiaș deștept la socoteli este ca o mană cerească pentru tine! — Hârtiile alea de la Paderborn trebuie făcute să dispară, declară Porta și rupe în două un exemplar din Regulamentul Armatei. — Cum? spune Hofmann, întrezărind un pai de care să se apuce. — Uite-așa, răspunde Porta, frecându-și degetul mare de arătător, semnul internațional al dării de mită. — Pe dracu, Porta, nu poți să-l Cumperi pe Oberstleutnantul von Weisshagen! — N-avem nevoie de el, îi respinge Porta obiecția cu un gest al mâinii, e și el acolo, un biet Oberstleutnant. Avem un pseudo-neamț aici și știu că la Paderborn nu e doar unul din această rasă specială. Dacă băieții ăia își vâră nasurile lor coroiate în povestea asta, nimic nu mai rămâne din bietul Oberstleutnant neamț, de parcă l-ar fi călcat compresorul. Hofmann se uită cu admirație la Porta. — O să fii un bun Unteroffizier, Obergefreiter Porta. Ce-ai zice de o semnătură pentru o permisie de douăzeci și patru de ore? — Herr Hauptfeldwebel, mi-aș dori să am timp de așa ceva, dar sunt așteptat la Berlin! — Să punem însă mâna pe bastardul de pseudo-neamț, rage Hofmann. Ar trebui să fie în stare să vină cu o soluție. Oricum, despre el e toată beleaua asta. Dă-i drumul, îmi dă el bice, împingându-mă pe ușă afară. Ienicerul lui Moise stă la taclale cu unul dintre bucătari, Unteroffizier Bah, și roade la o tibie de ren pe care-o tot înmoaie într-un castron cu sos de usturoi. — Hofmann se prăpădește de dorul tău și vrea să te vadă, îi spun eu, acceptând o halcă de ren foarte fierbinte. — Ce vrea, mă întreabă el în treacăt, rupând cu dinții o îmbucătură serioasă de carne. — Au sunat la telefon cei din Paderborn și întreabă cum se face că ești german? Hofmann a căzut deja de câteva ori până acum de pe scaunul ăla al lui american. — Eu am acte în regulă, cu marginile aurite, spune Müller, dând pe gât un pahar mare de bere. Îmi permiteți, îi spune el Unteroffizierului Balt, și-și înmoaie o bucată de pâine în sosul de usturoi. Înfulecă precum un porc hămesit. Grăsimea i se prelinge pe la colțurile gurii, și mai departe pe bărbie. Unteroffizierul Balt mai aduce bere și un pachet de cărți. Cred că o să-i prindă bine lui Hofmann, dacă-i mai retezăm din entuziasm. Și pe de altă parte, cine poate să estimeze cât timp îmi trebuie să-l găsesc pe ienicerul lui Moise, un Unteroffizier contabil poate fi în multe locuri, cu treabă. — Păi știu că nu v-ați omorât să veniți mai repede, răcnește Hofmann cu o voce aspră, încruntându-se la noi cu suspiciune, când ajungem în biroul companiei după o oră. Ce dracu ai mâncat omule? Ești tot numai unsoare pe fața aia murdară de sinagogă. Nu știi că evreilor nu li se permite să mănânce porci nemțești? Porcii germani sunt numai pentru nemți! Cu ce dracu ți-ai pierdut timpul toată dimineața? — Am fost și eu pe la unii, pe la alții și-am făcut inventarul, răspunde indolent Müller. — Ce inventare? mârâie bănuitor Hofmann, inventarele le ai făcute de mult, la toți și la toate! Tot numeri stocurile în ultimii doi ani. — Inventarul la muniție nu corespunde, răspunde Müller, ca și cum era ceva de nemaiauzit. Nici un inventar la magazia de muniții n-a fost vreodată în regulă, de când primul soldat german a început să utilizeze armele de foc. — Inventarul la muniție nu corespunde, ai? răcnește Hofmann furios. Ești nebun? De ce dracu crezi că te țin aici, pe tine și nasul tău ovreiesc. — Ne lipsesc zece lăzi de muniție pentru puști, răspunde cu vioiciune Müller, iar patruzeci de grenade au dispărut fără urmă! — Ce fel de grenade? mârâie Hofmann. Exprimă-te corect! Doar nu ești acum la sinagogă să șezi și să te pârțâi, cu tichia pe scăfârlie! — "Malaxoare", oftează de oboseală Müller. Trebuie că au fost ciordite! — Ai controlat și la magaziile Mecanicului Șef Wolf? îl întreabă Hofmann pe un ton de reproș. — Să încerce numai, îi sugerează Wolf cu o nuanță amenințătoare în voce. Ce e el scurt în piele la puță acum, dar ce-o să-l scurtez eu peste tot de piele după aceea! Hofmann se lasă pe spate, deprimat, în scaunul lui american. A uitat că dăduse drumul la siguranță și aproape că se dă iar cu cracii-n sus. — O căcănărie ovreiească împuțită! îl spurcă el, în timp ce se redresează cu dificultate. Ascultă la mine, Müller, sau Bierfreund, sau cum mă-ta te cheamă acum, știi prea bine că dacă nu eram eu ai fi ajuns de mult timp o grămăjoară de cenușă și trei bucăți de săpun ieftin! Cei de la Paderborn s-au uitat la matricola ta personală. Până acum n-a trecut de Oberstleutnant von Weisshagen, e adevărat, dar nu mai sus. Acum tu o să-l suni la telefon pe Feldwebelul care răspunde de personal. Bernstein îl cheamă și, cu un așa nume, pariez că mai are încă nisip din deșert printre degetele de la picioare! Pune-i foc sub curul lui gras, spune-i că ești la ananghie și că trebuie să te ajute. Nu e în joc numai sânge ovreiesc, ci și sânge de valoare germană, și e, de fapt, vina ta! Bagă-ți asta în creierul ăla calcifiat. Acum du-te la telefon! Nu-ți face griji de cât costă! E pe spezele Armatei. Totul e să vorbești! Rezultatul contează și e spre binele tău dacă obții un rezultat pozitiv! Lui Müller îi ia mult timp să stabilească legătura cu Panzersatzabteilung 11 din Paderborn. În cele din urmă reușește. — Vrei să vorbești cu Bernstein, ai? rostește o voce chițăită, veselă, la capătul celălalt, ai întârziat cu o oră. A plecat. Mai încearcă după trei săptămâni. — Întreabă unde dracu s-a dus! îi mârâie Hofman, care ascultă la o derivație. — Aveți adresa lui? întreabă cu politețe Müller. — Sigur că da, da' noi ce facem aici? chicotește vocea cea veselă. De ce îți trebuie adresa? — Vreau să iau legătura cu el. — Nu poți! Nu e acolo! se aude un strigăt jovial din Paderborn. — Și-atunci unde e? Trebuie să știți unde a plecat. Dacă totul se prăbușește, veți vrea să știți de unde să-l luați, nu? — Dacă totul se prăbușește oricum nu se mai întoarce, râde vocea din Paderborn, crezi că e idiot? A plecat în permisie. S-ar putea să facă o cură la Bad Gastein, a evocat-o ca posibilitate. Ai fost vreodată la Bad Gastein? — Nu, niciodată, oftează Müller, gata să lase baltă toată chestia. — Se pare că e un loc minunat, declară Unteroffizierul vesel din Paderborn. Stai întins în nămolul cald, toată ziua, și îți refaci forțele mâncând. Uite că vine boss-ul. Sună peste trei săptămâni, colega, și dacă Bernstein nu se va fi sufocat în nămol, probabil că va fi aici. Telefonul pârâie. Legătura s-a întrerupt. Hofmann sare ca din pușcă din scaunul pivotant american și-i trage un șut pisicii companiei. Ca de obicei, luftează. — S-a ajuns până acolo, deci, cârâie el ca un nebun, ovreiașii pleacă în permisie, se bălăcesc la Bad Gastein, cu împachetări de nămol și ape minerale, în timp ce nouă, nemților, ni se resping permisiile, pentru că Patria este în pericol. Ãsta e lucrul cel mai rău pe care l-am auzit vreodată. Acum încep să cred într-adevăr că nu vom mai câștiga acest război! — Dumnezeu știe ce va spune în această privință Reichsführerul, se întreabă Julius Heide, cu un aer nedumerit. — Închide vorbitoarea, Unteroffizier Heide. Asta e un lucru pe care creierul tău de pigmeu german nu-l va înțelege niciodată! Müller, tu n-ai face niciodată așa ceva, nu? Să te duci la Bad Gastein și să murdărești băile de nămol și mai rău decât erau înainte? Dumnezeule din Cer! E culmea! Acum hai, înapoi la lucru! Ne ocupăm mai târziu de ticălosul din Bad Gastein. Ce alți pseudo-nemți cunoști în Paderborn? Puneți căpățâna la contribuție! Gândește-te, Gândește intens, cum ar trebui ca să-ți reamintești tot Talmudul și să-l pui pe hârtie! Treci la pâlnie, băiete, pune în mișcare sinagoga! — Aș putea, eventual, să încerc să-i telefonez lui Wachtmeister Sally, la Wehrkreiskommando, propune Müller dus pe gânduri, e un băiat foarte simpatic. — Las-o dracului cu ce simpatic e sau nu e, țipă Hofmann, ieșindu-și din pepeni, trebuie să ne ajuți. Sunt în joc viețile noastre și libertatea, omule. Explică-i asta. Porta se apleacă peste lavabou, fredonând melodia corului prizonierilor din "Nabuco" și examinându-se concentrat în oglindă. — Să nu te mai piși acolo! răcnește Hofmann la el, și mai termină cu zgâitul la infinit în oglinda aia! îți sugerează numai idei proaste! Þi-am ordonat doar pe loc repaus, nu ți-am spus că poți să te privești în oglindă! Îi trebuie aproape o oră lui Müller să intre în legătură cu Wachtmeister Sally. — Să subliniez o matricolă? zise Sally, după ce i s-a explicat problema. Se poate face, dar ce am eu la afacerea asta? — Câte vieți avem, Doamne! oftează Hofmann, cu derivația vârâtă în ureche. Acum fiul ăsta păcătos al deșertului vrea să ciupească și el ceva, când dă o mână de ajutor unui om la ananghie. — Ce-i putem oferi? întreabă Müller, uitându-se la Wolf și la Porta. — Zece conserve de porc, sugerează Porta cu larghețe. — Nu, nu! spune Hofmann, evreii nu se ating de carnea de porc! — Am câteva mașini de scris rusești oribile, spune Porta, crezi că ar vrea să scrie pe mașini rusești? Cu siguranță vor fi la mare căutare după război! — Are tot ce-și dorește în materie de mașini de scris la Cartierul General, respinge Hofmann ideea cu iritare, și încă germane. Mai reflectează Porta. — Ouă poloneze, propune Porta, ridicând dintr-o sprânceană. Poate să fie unul din ăia cărora le plac la nebunie omletele crezând că ouăle îi fac mai virili! — E o idee! se luminează Hofmann la față. Să-i dăm nemernicului zece cutii cu ouă, să i se-nțepenească și lui mai des sărăcia aia bleagă. — Zece cutii cu ouă, oferă Müller cu larghețe. Wachtmeisterul Sally râde îndelung și din toată inima. — Știi că ai haz? zice el când și-a recăpătat răsuflarea. Avem atâtea ouă aici, că am început să le clocim noi înșine, dar ca să te ajut puțin în procesul de gândire, tocmai ne-a sosit un buletin de informare în trei exemplare: doi Feldwebeli au fost executați sâmbăta trecută pentru fals de documente, deci, cu ce ieșiți în față? Dar lăsați-o baltă cu ouăle alea! Müller îl privește trist pe Wolf. — Miroase a șantaj, mârâie Wolf cu scârbă. — La ce poți să te aștepți de la un evreu? spune Hofmann. Adolf are dreptate, tot ce vor e să ne țină pe noi germanii cu botul pe labe. — Oferă-i o ladă de whisky scoțian, mormăie Wolf, prins la strâmtoare, simte instinctiv că Wachtmeister Sally nu poate fi cumpărat cu una cu două. — Poți să primești o ladă de scotch veritabil, îi transmite Müller oferta prin telefon. — Așa mai merge, rânjește satisfăcut Sally. Wolf și Porta nu sunt pe aproape, nu? Hofmann scutură din cap și face cu ochiul. Müller înțelege. — Nu, ce-ai cu ei? — Când îi vezi, întreabă-i dacă vreunul din ei vrea să cumpere o pisică sălbatică. Are o împielițată d-astea aici. Dacă e vreunul interesat, îi pot trimite monstrul prin poșta aeriană,, cheltuielile de transport cad în seama mea. — Cui dracu să-i trebuiască o pisică sălbatică aici, la Cercul polar? întreabă uimit Müller. — Dacă ai vreun dușman ți-l aranjează la fix în doi timpi și trei mișcări, dacă treaba se nasulește și mai tare, pune pe fugă și o divizie de infanterie. Stai cu urechea pe telefon! Aproape imediat prin receptor se aud sâsâituri, scuipături și miorlăituri. — Ce părere ai? întreabă Sally cu mândrie. Auzi ce nebună e? Asta e abia temperamentul ei normal. O sâcâi pentru că sunt singurul care mai îndrăznește să mai rămână în Cartierul General. Dacă ar ieși o dată din cușcă, n-ar mai rămâne nici o garnizoană în Paderborn înainte de a ne da seama pe ce lume suntem. Să v-o trimit, ce ziceți? V-ar scuti să mai puneți santinele! — N-avem nevoie aici de o pisică sălbatică, strigă Hofmann. Spune-i că-i trimitem whisky-ul azi! — Noi, care noi? urlă Wolf, privindu-l de sus. Parcă ai avut tu whisky de trimis! — Pisica sălbatică, spune Porta, plimbând cuvintele prin gură, e una din bestiile alea cu urechile ascuțite, triunghiulare? — Corect, răspunde Wolf, animale bune, dar de care să te ferești. Aruncă una din ele în iad și Scaraoțchi, împreună cu bunica, vor fugi mâncând pământul și-i vor ceda locul pisicii sălbatice! — Cred că mi-a venit o idee, spune Porta, uitându-se cu mai multă intensitate la imaginea lui din oglindă. Pisică sălbatică! N-ar fi chiar de lepădat, zău! — Fără pisici sălbatice, țipă nervos Hofmann. M-ai înțeles, Porta? E un ordin! — Foarte bine, Herr Hauptfeldwebel, turuie Porta. Pisică sălbatică, îi șoptește el ceva mai târziu și se uită la Wolf, care face cu ochiul înapoi. — Mai ai ceva prieteni cu nasul încârligat la Paderborn, Müller? îl întreabă Hofmann, mărșăluind nervos în lung și-n lat. Atunci sună-i și adună-i, știi sloganul. Nu-ți risipi forțele, cum ne-a învățat generalul de tancuri Guderian. Toată după-amiaza și cea mai mare parte a serii se consumă la telefon, însă, în ciuda activității lor, unica speranță rămâne Wachtmeister Sally. Hofmann șade pe scaunul lui pivotant, cu picioarele pe birou. A doua zi, o tăcere grea apasă asupra biroului companiei, ori de câte ori sună telefonul sărim toți în sus. Aparatul tronează în mijlocul biroului, în fața lui Hofmann, negru și amenințător. — Și Führerul în persoană dacă mă caută, în orice problemă, tună Hofmann, nu sunt aici! Nu știți nimic de mine și nici când mă întorc. Înțeles, potăilor? Chiar înainte de prânz, telefonul sună tare și strident, pentru a nu știu câta oară. — Aici Compania a 5-a, răspund eu. — Cum o mai duceți? întreabă cu voce unsuroasă, pe care simt că ar trebui s-o recunosc. — Cine întreabă? mă interesez eu. — Nu ghicești? — Nu, dar recunosc vocea. — Mă bucur că aud că poți recunoaște vocea unui vechi prieten. Hofmann e acolo? Spune-i scârnăviei ăleia că cineva vrea să-i vorbească. Arăt spre telefon și mă uit cu un aer întrebător la Hofmann, care scutură cu vehemență din cap și arată afară, dincolo de fereastră. — Nu, Hauptfeldwebelul nu e aici, îi lăsați vreo vorbă? — Da, spune-i că înțeleg că poate vă cam arde la fund acum, dar dacă nu sunt eu băiat de treabă și camarad bun și nu-mi țin gura, despre ceea ce știu, focul o să se întețească de-o să prăjiți ouă pe cururile alea ale voastre! Brusc îmi dau seama cu cine vorbesc, i-aș recunoaște râsul dintr-o mie. E șeful Intendenței de stat major, Sieg! Hofmann se face alb la față, probabil că bănuiește cine e la telefon. — E cumva șeful Intendenței, Sieg? întreb eu stânjenit. — Inspector. Poliția secretă din teritoriu, mă corectează el. Am fost încadrat la Gefepo. Așa se întâmplă când un om e capabil în munca pe care-o îndeplinește și-i prinde pe criminali pentru a-și primi pedeapsa ce li se cuvine. Ce mai fac vechii mei prieteni, Wolf și Porta? Tot mai falsifică acte, mână-n mână cu Hofmann? Aud că v-au schimbat emblemele la chipiuri cu Steaua lui David! Hofmann izbește mut în masă de mai multe ori. S-a făcut aproape verde la față de atâta fiere strânsă în el. — Nu înțeleg ce vreți să spuneți. — Ooo, da, înțelegi tu! Mă înțelegi foarte bine. Crezi că n-am aflat ce jocuri se făceau când eram și eu în compania aia a voastră împuțită? Poți să le spui celorlalți, dacă nu știu deja, că se lasă cu pedeapsa cu moartea dacă-l lasă să trăiască pe un jidan cu actele unui neamț mort! — Și ce legătură are chestia asta cu noi? întreb eu, cu presimțiri sumbre. — Nu faceți pe proștii, ticăloșilor! rânjește Sieg cu răutate, știți la fel de bine, fir-ar al dracului, că sunteți pe cracă. Dacă pasez cioara mai departe o să fiți fericiți dacă vă lasă ăștia să rămâneți cu capul pe umeri! Oricum, clienți permanenți la Torgau tot o să fiți! — Și cât ne costă să nu dai din limbă? îl întreb eu tăios. Hofmann se lovește cu palma peste frunte și arată de parcă ar vrea să mă înghită. Îi ofer telefonul, dar se ferește de parcă s-ar atinge de un fier înroșit. — Hai că ați venit cu picioarele pe pământ. Vreau cincizeci de mii de Reichsmark,ca să uit ce datorie am față de Socialismul Național, și le vreau loco, în douăzeci și patru de ore. Unul dintre voi să-mi aducă paralele pe cărăruia din spatele fortului, dar fără figuri! Mă uit întrebător, la Hofmann, care șușotește conspirativ cu Porta și Wolf. — Așa deci, ce-ați hotărât? întreabă Sieg impacientat. Plătiți? Sau vin să-l iau pe belitul ăla tăiat împrejur? Fac din nou apel la Hofmann. Dă din cap cu o aversiune nedisimulată. — E-n regulă, i-am răspuns, o să fii informat când aterizăm cu biștarii. Trebuie mai întâi să facem rost de ei! — Ar fi înțelept din partea voastră să puneți laba pe ei urgent! Sieg agață receptorul în furcă, cu un zăngănit demostrativ. — Ce șacal ticălos, urlă Hofmann lovind atât de tare cu pumnul în masă de se clătină telefonul. Căcatul ăsta scârbos trebuie înlăturat. E primejdios! — Herr Hauptfeldwebel, domnule, acum trebuie să înghițim gălușca și să ne păstrăm luciditatea, strigă Porta. Am impresia că avem nevoie de o pisică sălbatică, zise el cu înțelepciune, o creatură ca asta te face bucăți-bucățele cât ai bate din palme. — N-ar fi mai înțelept să-i dăm banii totuși? spune Hofmann, încropim noi cumva cincizeci de mii! — Eu pot, dar voi nu puteți, spune Wolf cu aroganță. — Nu uita că și eu sunt în găleata asta, remarcă Porta sec, când e vorba însă de procurat bani, eu voi lua asupra mea jumătate din sumă. Dar, în principiu, nu-mi place să cedez în fața unui șantaj, boșimanul ăsta perfid n-o să se mulțumească cu cei cincizeci de mii, e nesătul nevoie mare! O să ajungem în final sclavii lui! — Emit Sieg e deașcă bătrână și ticăloasă, strigă indignat Micuțul, mai bine să mergem și să-i dăm niște găuri în trup! Problemele de genul ăsta trebuie rezolvate rapid! — Șobolanul ăsta găinar își închipuie că e mare sculă, afirmă Porta scuipând pe podea. Hofmann își controlează nervii din ce în ce mai greu. Nimeni altcineva n-a mai avut tupeul să scuipe la el pe podea. Cuprins de o furie neputincioasă îi trage iar un șut felinei companiei, dar dă din nou pe de lături. — Înainte era un neica-nimeni de care ne împiedicam la tot pasul, da, o mică jigodie în compania noastră, continuă Porta servindu-se iarăși din trabucele lui Hofmann, fără să fi fost invitat. — Asta întrece măsura, zbiară Hofmann, trăgând semnalul de alarmă și încuind cutia cu țigări de foi într-un sertar. — Ce-ar fi dacă i s-ar face aluzie lui Sieg cum că, uneori, boșorogilor le stă mai bine pe lumea cealaltă, rânjește mieros Micuțul. Poate că atunci bunul simț l-ar sfătui să ceară să fie mutat undeva mai la periferie? — Și toată daravera asta absurdă de dragul unui jidan căcăcios! constată Hofmann cu ciudă. Porta! Pentru Dumnezeu, găsește o soluție, de regulă îți merge căpățâna destul de repede. — Să bem o ceașcă de cafea înainte, sugerează Porta și fără să fie rugat se duce și găsește prețioasa rezervă de boabe a lui Hofmann. — Cafeaua limpezește creierul. Micuțul îi servește cu o ceașcă pe ceilalți. Îl salută pe Hofmann când trece pe îngă el. Porta soarbe o gură bună de cafea și se uită încântat la ceilalți. — Putem să-l invităm undeva pe Emil într-o seară, într-un loc din acelea, unde sunt și lapone tinerele. Le știți, sus paharul, jos chiloții! În drum spre casă, la întoarcere, îi tragem una-n cap și-i dăm drumul într-un canal, cu asta îl rezolvăm și pe el și corpul lui delict, dintr-o singură lovitură! Micuțul se apleacă în față, ținându-se de burtă de atâta râs, imaginându-și pe Emil azvârlit într-un canal. Pe Reeperbahn aveam un ciripitor pe care-l chema Emil. Îi ziceam "Emil piticuțul", pentru că așa și era. I-am făcut vânt lui Emil într-un canal din Doudonstrasse. Inițial ne-am gândit să-l aruncăm în râu, dar una din pițipoance a avut ideea genială să ne folosim de canale. Când a luat-o la vale s-a produs un zgomot puternic de sugere, așa cum se aude când se desfundă un closet astupat. — Se pare că ești expert în treburi de-astea, ce-ai zice ca tu și Gregor să preluați în antrepriză "lucrarea"? sugerează insidios Wolf. — De ce nu vii și tu? îl întreabă, Gregor, balansându-se nervos pe scaun. Cum crezi că ar trebui procedat? — Ideea cu canalul nu e rea, zice Wolf, frecându-și gânditor bărbia. Ați putea, bineînțeles, să mergeți direct în cocina lui și să secerați tot ce vedeți în fața ochilor. Să aveți grijă, bineînțeles, să-l miruiți și pe Sieg o dată cu ceilalți. — Bizuie-te pe mine, afirmă Micuțul categoric, dar cum o tulim după ce golim încărcătoarele? — S-o ivi dracu ceva, în timp ce faceți treaba, îl persiflează Wolf. — Nu-i bine, respinge Gregor ideea cu hotărâre, e al naibii de periculos, ca orice lucru de genul ăsta. După un conciliabul prelungit, Micuțul și Gregor cad de acord să se deplaseze la Petsamojoki și să-și îndeplinească misiunea, rapid și eficient. — În fiecare seară Sieg pleacă de la serviciu și se duce la locuința lui din Strada Starija, explică Porta. Căcănarul e de obicei singur, cel mai simplu ar fi să-l ciocănim în drumul lui spre casă, pe Aleea Juväskulä. Dacă voi doi trageți în el concomitent, unul- dintre voi sigur îi stinge lumânarea. — Și dacă e cu el una din târfele alea lapone? întreabă Gregor îngrijorat. — Dacă vă incomodează, îi faceți felul și ei, decide cu aroganță Wolf. Femeile de teapa asta trebuie să se învețe minte că e periculos să te dai în bărci cu nemții, și cu atât mai periculos dacă sunt și de la Poliția Militară. Ar putea avea chiar și o semnificație profilactică, astfel încât polițiștii militari să nu mai poată face rost deloc de păsărică, eu aș fi fericit dacă s-ar ajunge la o asemenea situație. — Nu-mi place chestia asta, spune Gregor neliniștit. Instinctele mele primare îmi spun că nu e în ordine. Ce facem dacă se întâmplă să fie prin preajmă niscaiva belicoși cu degetul pe trăgaci? Glonțul n-alege, îi doare-n cot pe cine-i ciuruie. Cu oarecare îngrijorare, cei doi se îmbarcă într-o amfibie, procurată de Wolf pentru expediție. — Să i-o trageți la mir când o ia pe Strada Starija, le sugerează Hofmann, e beznă acolo cum e în pălăriile noastre. Îi veniți ușor de hac, cum culege canibalul banana din pom. — E chiar adevărat că ăia mănâncă banana? întreabă Micuțul cu o expresie de naivitate pe chip. — Nu mai pune întrebări tembele, Creutzfeldt, îi spune aspru Hofmann. Hai, dați-i drumul și ușurați-ne de povara încă unui necaz! Pe când înaintează legănându-se pe strada Tölö, îl și zăresc pe Emil Sieg. — Maica Domnului din Kazan, uite și ținta noastră! țipă emoționat Gregor. Sare cu un salt colosal din vehicul și o ia spre Sieg, ca un tanc ce își propune să treacă peste o broască. Micuțul cârmește amfibia pe trotuar, chiar în fața lui Sieg, care e obligat să sară repede într-o parte pentru a evita să fie strivit de zid. În schimb amfibia intră din plin în perete. — De ce nu stai pe loc, netrebnic laș ce ești? îi strigă indignat Micuțul. Sieg sloboade un țipăt răgușit și se uită cu disperare primprejur, după ajutor. — Oh, Christoase! rage Micuțul și sare din amfibie cu pistolul în mână. Sieg se răsucește. Își dă seama care e situația și trage de tocul pistolului, să-l rupă, însă este, unul dintre modelele noi, elegante, care nu se deschide ușor. Micuțul ridică Naganul și întinde brațul spre el. — Acum o să mori, pui de târfă, potlogar! Fulgerător, Sieg se lasă în jos și se rostogolește sub un camion parcat în preajmă. — Trimite după antreprenorul de pompe funebre, e țeapăn deja! urlă entuziasmat Gregor și se apleacă să-l lichideze pe Sieg, crezând că e sub camion. Nu vede însă decât cizmele ofițerești ale acestuia tropăind prin zăpada mocirloasă și împroșcând în dreapta și stânga. Fără să se sinchisească de trecători, Gregor trage în cizme, dar abia reușește să nimerească în cauciucurile unui camion de artilerie finlandez. Toată strada intră în agitație. Trei polițiști militari iau poziție la sol și deschid focul în direcția greșită. Câțiva soldați de la corpul de aprovizionare vorbesc că au văzut cinci parașutiști ruși alergând pe străzi și târând după ei de-o funie un general german. Micuțul și Gregor sar în amfibie și se năpustesc după Sieg, care se află deja la o distanță bunicică. Acesta aleargă acum pe o alee, cu mult prea îngustă pentru a încăpea și vehiculu lor. — De data asta e al nostru, urlă Micuțul ca un buldog care a găsit osul ce îi fusese furat. Se dau jos din amfibie și o iau la picior după Sieg, care nu mai are nici un dubiu că trebuie să fugă mâncând pământul, pentru a scăpa cu viață. Se blestemă că s-a băgat în afacerea de șantaj. Din spate vin năvalnic cei doi asasini, năpustindu-se pe alee ca două trenuri expres ce intră într-un tunel, gata să semene moarte, și prăpăd în jurul lor. — Ieși la vedere, câine ghebos și pungaș, să-ți pot găuri pielea, zbiară la el Micuțul. Te aranjăm noi cum se cuvine! Să ții minte ce-ți spun! Pe alee pocnesc câteva împușcături și gloanțele ricoșează din zidurile caselor. Aleea e lungă, dar undeva mai încolo face un cot, cu un mic pasaj, prin care, cineva care-l cunoaște, poate dispărea. Dar Sieg îl știe. Cu câteva zile în urmă prinsese un dezertor chiar în acel pasaj. Frânează brusc și aproape că zboară prin aer când, în ultimul moment, dă colțul. Peste două secunde și jumătate Micuțul și Gregor trec cu capul între umeri pe lângă locul cu pricina, împroșcând zloata pe ziduri cu cizmele. Sieg abia dacă apucă să-i mai vadă melonul gri deschis al Micuțului, tras bine pe ochi. Aleea se înfundă într-un zid, zidul din dos al unei clădiri de cinci etaje. Frânează și ei în ultimă instanță, scăpărând scântei din cizmele țintuite, pe caldarâm, și se holbează stupefiați la zidul inexpugnabil. — Unde s-o fi dus boul ăla? se întreabă Gregor, cu gura căscată. — Nu s-a cățărat el pe așa ceva, spune Micuțul, nici chiar o pisică finlandeză n-ar putea să ajungă acolo sus. Mai vorbește lumea că frica le dă aripi oamenilor, dar asta e o biată scorneală ca multe altele. Escrocul ăsta e pe undeva pe-aproape și așteaptă să fie împușcat. Să-l ferească Dumnezeu când mi-oi înfige colții în curul lui. O să-i smulg și ochii, așa o să fac, și după aia o să-i sfâșii urechile. Ce șobolan! Să fugă în halul ăsta, tocmai când venim noi să-i facem de petrecanie! Se strecoară pe niște scări dosnice și îi trag o sperietură de moarte unei bătrâne, care cobora și ea acolo, cu o găleată cu gunoi. Micuțul o întreabă dacă a văzut un bărbat care urmează să fie împușcat, dar aceasta îi aruncă cu găleata-n cap. Cade pe spate și-l agață după el și pe Gregor, o distanță bună, până afară din curte. — Ești sigur că nu era el? întreabă Gregor îndepărtând niște coji de cartofi de pe uniformă. — Asta era o laponă din alea urâte, mârâie Micuțul scoțându-și coji de ouă din urechi. Ne-a confundat cu lada de gunoi. — Arătăm noi ca niște pubele? întrebă Gregor, simțindu-se insultat. — Pe întuneric e ușor să faci o asemenea greșeală, apreciază Micuțul, însă Emil o să ne-o plătească și pe asta! O să-i smulg boașele, uite așa, și după aia i le bag înapoi prin găoaza aia a lui puturoasă. Dar îndată observă amândoi că mai încolo, pe alee, e cineva lipit de perete. — Sfântă Precistă, el e! răcnește Gregor și golește atât de rapid încărcătorul Naganului că sună ca un Mpi. Umbra dispare într-un intrând, lăsând în urmă o baltă măricică de sânge! Dârele de sânge duc în casă, dar în cele din urmă se pierd. — Oricum i-am dat o gaură, spune cu satisfacție Micuțul și scuipă cu dispreț în petele de sânge. — O să sângereze până moare, ca un șobolan bolnav, spune încântat Gregor. — Dacă nemernicul supraviețuiește după toate astea, nouă n-o să ne fie totuși prea moale, reflectează cam îngrijorat Micuțul. — Oh, Doamne, nu, exclamă Gregor, care se întunecă la față și-și șterge fruntea de sudoare. — Eu zic că putem să ne întoarcem acasă și să le spunem că i-am făcut puncția de rigoare scârbavnicului ăla fățarnic, declară Micuțul. Nu poate curge sânge din nătărău dacă n-are o gaură-n el, sau se poate? — Ãia o să ne strângă de gât dacă află că i-am dus de nas, spune Gregor cu pesimism. — Atunci nu te mai văicări, i-o retează calm Micuțul. Dacă nu i-am dat o gaură suficient de mare, o să ne întoarcem și o să ne facem treaba mai bine data viitoare. Dar trebuie să fi murit. Mama lui de pușlama, sunt convins că a pierdut cel puțin douăzeci de litri din sângele ăla al lui șobolănesc, ceea ce e mai mult decât permite Dumnezeu oricui să piardă? — E straniu, admite Gregor, hai să ne aruncăm un ochi. Aș prefera să mă duc acasă și să fiu în stare să le spun că am dat un șut în hoit, dar cadavrul pe care l-am văzut noi a fugit, fir-ar al dracului, nu? Și cadavrele nu prea fac așa ceva! — Bănuiesc că i-am tras o sperietură care să-l facă să-și țină gura, e de părere Micuțul. — Nu e imposibil, încuviințează Gregor, și după aia o să-și facă el rost de-un post undeva, departe, unde n-o să-l putem ajunge și ceilalți n-o să afle niciodată că mai respiră încă. Noi doi suntem singurii care știm ce știm, și nici măcar nu știm sigur. Să credem cu adevărat, așa zic eu, ca niște binecredincioși, să credem că e mort! — Spune-mi, te rog, întreabă nervos Micuțul, dându-și melonul pe ceafă, nu crezi cumva că s-ar putea ca noi să fi trosnit o altă jigodie, și din ăla să fi curs tot sângele pe care l-am văzut noi acolo, în spate? — Cred că așa e, dă Gregor din cap cu convingere. Nătărăul ăla pe care l-am împușcat era prea voinic ca să fie Emil. Și parcă purta uniformă finlandeză. — Christoase, Christoase, strigă Micuțul, împreunându-și mâinile ca într-o rugăciune. Să nu ne mai facem griji și de asta! Dacă l-am împușcat pe vreunul din indivizii ăștia polari, o să se facă reclamație autorităților germane, Emil știe că eram cât pe-aci să-i punem sare pe coadă în aleea aia și cazul va ajunge la sectorul lui. Nu e nevoie să fii Sherlock Holmes ca să ajungi din aproape în aproape și să afli cine i-a pus o pocnitoare unui erou arctic. — Ai dreptate, rostește pierit Gregor. Perspectiva e albastră. Dar orice s-ar întâmpla, noi o ținem pe-a noastră, cum că l-am potrivit cum trebuie. N-am plecat de lângă hoit până n-a fost plin de albăstrele, ai înțeles? — Sper că-ți dai seama ce facem, mormăie Micuțul, schimonosindu-se, dar nu-i uita pe Porta și pe Wolf! Afurisiții ăia șireți o să pună întrebări despre vrute și nevrute, iar dacă șobolanul mai e încă în viață, ne dibăcește sigur! În aceeași seară, la locuința lui Hofmann, are loc o priveghere festivă, cu Micuțul și Gregor ca oaspeți de onoare. — Ãsta e tratamentul ce trebuie aplicat șantajiștilor, strigă entuziasmat Barcelona. Fără discuții, acțiune fulgerătoare! Berea este îmbunătățită cu șliboviță și atmosfera specifică de chef atinge parametri nemaiântâlniți. Cântările se aud până hăt departe, în liniile rușilor. — I-am tras-o direct la mir, minte Micuțul cu o ușurință nemaipomenită, crezând pentru moment și el ceea ce spune. Gloanțele au făcut "plosc" când au pătruns, se laudă el, abia ținându-și cu forța mâinile pe masă. — Și sângele a țâșnit ca o arteziană din el, rânjește Gregor fericit, era numai sânge peste tot! Se scurgea în șanț ca un șuvoi. O adevărată baie de sânge! — I-am mai băgat trei gloanțe direct în membru, înainte de a pleca, afirmă Micuțul cu nerușinare, chircindu-și arătătorul. — Merde Alors! Și ce-ați făcut cu hoitul? întreabă pragmatic Legionarul. — L-am azvârlit într-o pivniță teribil de adâncă, explică Micuțul cu înflăcărare. Să-l fi auzit cum a pleoscăit, când a dat de fund. — Presupun că pivnița aia o puteți găsi la o adică? întrebă Porta, cu o undă de suspiciune în ochi. Hofmann e acela care-i demască, a doua zi dimineață. — Era o groază de sânge ieri, nu? întrebă el sarcastic, proțăpindu-se în fața Micuțului. — Corect, îl asigură Micuțul. Optsprezece-douăzeci de litri cel puțin! — Și cadavrul l-ați aruncat într-o pivniță adâncă? continuă Hofmann. — Pe cuvânt de onoare, îi dă Gregor solemn garanțiile de rigoare. Am auzit bufnitura când a dat de fund. — Atunci poate v-ar interesa să știți că tocmai am vorbit cu cadavrul la telefon, și acesta a promis că ne vom bucura de-acum înainte de toată atenția de care-i el capabil! Micuțul e pe punctul de a face stânga-mprejur și a o lua la sănătoasa, când gura țevii unui Mpi i se înfige în stomac. — Stai blând, îi surâde amenințător Porta, sau îți demonstrez cum sunt șterși de pe fața pământului niște jeguri mincinoase ca tine! — Trebuie că faceți o eroare, bâiguie confuz Gregor. — Sigur! Și încă una dintre cele mari, mârâie Hofmann, scrâșnind din dinți. Un lucru e însă cert. Eu cu Emil Sieg am vorbit! V-ar putea interesa să știți că s-a raportat și despre încercarea de a ucide un sergent finlandez și că acest caz i-a fost repartizat lui Sieg! — Nu miroase a bine, oftează Micuțul în surdină. — Să auzim povestea, cere Porta, mijindu-și ochii. — Deci, era beznă ca în găoaza unui canibal, explică Gregor, l-om fi împușcat pe vreun tembel, dar se pare că n-a fost Emil, de vreme ce Hauptfeldwebelul, aici de față, a vorbit cu el la telefon astăzi. Nu prea se întâmplă ca un mort să telefoneze! — Pur și simplu, nu există altă cale, afirmă Wolf cu hotărâre. Trebuie să-l congelăm pe ticălos! — Mie-mi spui, zice Porta, e periculos ca o cobră într-un pat călduț și acum se dă de ceasul morții cum să ne-o plătească cu vârf și-ndesat: — Nu-l putem raporta la poliție? ne sugerează Westphalianul cu naivitate. E o crimă să șantajezi pe cineva. — Ești atât de prostălău că mă și mir cum de știi să respiri! strigă Micuțul disprețuitor. Numai cretinii îi roagă pe copoi să-i ajute! — Propun să dăm peste el în bârlog și să-i zburăm creierii, spune Gregor umplând paharele din stocul lui Wolf. — Ar fi cam greu să intrăm la el, e de părere Barcelona, care șovăie. Stă frumușel acolo, chiar în buricul Vechiului Fort. Porțile sunt de nepătruns, ca la închisoare. Porta își ia berea și o bea până la fund, apoi își rupe cu dinții o halcă de carne de porc fierbinte. — Cunosc fortul ăla afurisit. Singura modalitate de a pătrunde ar fi cu o porție serioasă de TNT (trinitrotoluen). Asta i-ar trimite pe toți la doamne-doamne, dar ar putea să însemne să ne ducem și noi subit pe copcă dacă dăm rasol cu ceva. Serviți-mă cu o ceașcă de cafea și o să mă gândesc la o altă soluție! — Am un plan, spune Micuțul răsucindu-și Mpi-ul ca pe-o morișcă. Să-l invităm pe pacostea asta aici, la noi, și să-i aplicăm tratamentul. Știu o metodă care să facă din el un cetățean simpatic și rezonabil. — Nu-i bine, ripostă Porta. Ãsta e un pezevenchi și jumătate și n-o să ne lase până n-o să ne stoarcă de tot ce avem. — Eu pot să fac dascăl din el, la școala duminicală, strigă Micuțul absolut sigur de el. Fiți atenți la băiatul, e un plan de milioane. Cum sosește la noi îi oferim un pahar de bun venit, în amintirea vremurilor de odinioară, apoi ne ocupăm de alinarea sufletului lui. Fără îndoială că va avea nevoie de o pedichiură, îmi scot cuțitul de luptă și-i amputez degetul cel mic de la piciorul stâng, așa că se va crea mai mult spațiu în cizmele lui ofițerești, alea strimte. Și dacă totuși nu se face băiat înțelegător, îi explicăm că, întrucât ambele părți își irosesc vremea vorbind, ar putea prea bine să plece acasă. La ieșirea pe ușă o să remarcăm că perfidul șchiopătează, și e normal, pentru că nu mai are același număr de degete la labe. Și atunci ce fac niște prieteni adevărați de demult ca să-l ajute pe mișel? întreabă Micuțul privind în jur și mândru de el însuși. — Îi tragem una în moalele capului, sugerează Porta, lipsit de scrupule. — Nu, nu! Fără brutalități, respinge Micuțul propunerea. Fapte de soiul ăsta le lăsăm pe seama Naziștilor și a Comuniștilor, Noi suntem umani. Nu împușcăm pe cineva pentru că pur și simplu șchiopătează. Nu, îi scoatem cizma dreaptă și-l ușurăm de degetul cel mic, de la picior. Atunci o să-i fie și cizmele mai comode și nici nu mai face bătături! — Cred că n-o să-i facă plăcere, spune Barcelona, privindu-și cu tandrețe propriile picioare. — Parcă-l întreabă cineva dacă-i place sau nu, spune Micuțul prietenos. Dar mă aștept ca el să mai rămână puțin cu noi după aceea, să discutăm diverse. Oricum, și-ar da seama, că mai are încă opt degete, zece degete la mâini, două urechi mari, clăpăuge și un nas mare și urât în mijlocul mutrei, de care-l putem ușura, bucată cu bucată. — Nu uita că e, dotat și cu penis, urlă de bucurie Porta. I-l vom tăia și i-l vom înfige între dinți să creadă lumea că s-a mascat în sulă. — Nu-i bine, spuse Barcelona sumbru, dacă nu-i putem plăti jigodiei ca să meargă piano, rămâne doar un singur lucru de făcut... Să fie lichidat ca un șobolan ce este! Va fi primul omor rațional din tot războiul! — Asta-i și părerea mea, e de acord Hofmann. Convenim să punem lucrurile imediat în mișcare. Inspectorul Sieg nu prea e în apele lui când pleacă de la birou. Pleacă devreme. Îl ia cu frisoane și totodată începe să transpire când aude că în cursul nopții au fost furate, zece kilograme de TNT dintr-un depozit de muniții apropiat. Din câte îl cunoaște pe Porta, numai el poate să le fi furat, ca să le folosească pentru o acțiune de lichidare eficace. Cu toate simțurile lucrând peste program, merge tot timpul pe stradă aținându-se pe lângă ziduri și ascunzându-se pe după alți trecători. Ori de câte ori vede o amfibie se oprește cuprins de groază. Își dă bine seama că șantajul e un risc foarte primejdios. Tresare înspăimântat în momentul în care un vehicul frânează cu putere pe carosabil; se tupilează după un cărucior cu doi gemeni plângăcioși. Se furișează mai departe, cu mâna pe patul armei. Stă nemișcat o bucată bună de timp, supraveghind casa în care locuiește. Se hotărăște să intre numai când e satisfăcut că nimeni nu-l pândește pe undeva. Se schimbă în haine civile și se felicită că a avut o idee cu adevărat inteligentă. Prostănacii ăia o să fileze pe cineva în uniformă de culoare verde. După civili se vor uita cu același interes pe care-l are un câine îmbuibat pentru o legătură de morcovi. O parte din drum, pe strada Hollanti, i se năzare cum că i-ar fi zărit pe Micuțul și pe Porta, și-și scoate pistolul din toc. Spre imensa lui ușurare sunt numai doi infanteriști obișnuiți. Își dăduse seama demult că nu poate proceda ca de obicei la serviciu, adică să paseze cazul unui subaltern. Dacă ar face-o ar sfârși-o și el după gratii. Fir-ar al dracului! afurisește el, și se gândește cu jind la ce plăcut ar fi să ducă și el o viață civilă plicticoasă, ca tot omul, plătindu-și impozitele și chiria șr mergând la culcare la ora zece, în fiecare seară, alături de o nevastă cu bigudiuri în păr. Cu asemenea gânduri melancolice în minte, se furișează în barul "Hurme" să bea o ceașcă de cafea și un coniac mare. Asta o să-l mai revigoreze puțin. Dacă e să aibă nevoie de ceva acum, neapărat, ei bine, are nevoie de un cap limpede. În salonul lunguieț al barului sunt doar câteva persoane. Barmanița stă rezemată de bar, aproape moțăind. Fără să-i zică vreo vorbă, ea îi împinge o ceașcă de cafea și un pahar de coniac. Se instalează într-un separeu slab luminat și suduie cu patimă când își frige limba cu cafeaua fierbinte. O toarnă în farfurioară cu grijă și soarbe din ea. Plescăie zgomotos după ce înghite și începe să se simtă ceva mai bine. Afișând o mină de om satisfăcut își netezește cu mâna, de sus în jos, costumul negru lucrat de comandă. Negru e o culoare elegantă, îi spusese croitorul, neavând altceva în stoc. Cămașa e albă. Cravata are culoarea stacojie. Culorile naționale, roșu, negru și alb. Se uită în jos cu încântare la pantofii din piele, moderni, de două sute de mărci. O asemenea pereche de încălțări nu e la îndemâna oricui. Cea de-a treia ceașcă de cafea se duce pe gât împreună cu coniacul aferent. Visează în culori trandafirii, cum că toată Compania a 5-a cade secerată sub gloanțele unui pluton de execuție. Îi aranjez eu pe criminalii ăia, își spune el. În momentul acela mai rămăseseră în bar numai două persoane, în afară de el. Doi schiori militari finlandezi bagă capul înăuntru, dar se retrag imediat. Unul dintre ei, un sergent cu însemne de partizan îi aruncă o căutătură suspicios de lungă. Haita asta de asasini s-a alăturat oare, aliaților finlandezi? Îl trec fiorii și se ridică să plece. Un Nagan îi dibuie șira spinării cu brutalitate. — Ești mort, pui de năpârcă pungaș, îi spune Micuțul de-l îngheață. Fă vreo mișcare și inimioara ta de câine va zbura prin perete! Și, după cum știi, e cam greu să te descurci fără inimioară! Pe neașteptate năvălește Porta prin ușa turnantă, cu Gregor pe urme. Ultimii doi clienți dispar rapid și barmanița somnoroasă se trezește subit. Nu e prima oară când vede o întâlnire de afaceri cu arme. — Aici erai, ploșniță puturoasă și reumatică, îl apostrofează Porta pe un ton amical, bătându-l ușor pe obraz. Dacă ai fi ținut labele la distanță de noi nu ai fi sucombat așa de tânăr! Frica l-a amuțit complet pe Sieg. — Lasă-mă să-l trosnesc oleacă, înainte de a-i face felul, stăruie Micuțul, trăgându-și îndărăt piciorul încălțat cu cizma enormă. — Pune pianul automat, ordonă Porta. Avem nevoie de un cântec cu temă pentru această micuță dramă. — Trebuie să bagi bani în el, zice Micuțul bâjbâind pe lângă pian. Câte o marcă! — Atunci vâră câteva. — N-am nici un chior, răspunde Micuțul, scotocindu-se prin toate buzunarele. — Dă-ne câte va mărci, se întoarce Porta către Sieg, și-i bagă mâna în buzunar. Scoate un pumn de monede. Pianul automat începe să răsune tumultuos. — Nici n-o să-ți vină să crezi pe unde am umblat după tine, îi spune Porta cu reproș, scoțând o funie subțire din buzunar. Cu o mișcare de expert i-o trece pe după gât lui Sieg. — Acum ești ca și plecat în voiaj, îi spune el cu voluptate, întinzând bine funia. — Nu-mi place cântecul ăsta, protestează Gregor. Când oamenii pleacă într-o călătorie ar trebui ceva cu: Bum-d-a-da-bum! Cercetează registrul și apasă pe butonul opt. Gloria prusacă tună în tot salonul. — Se spune că strangularea e calea cea mai rapidă de a-ți lua rămas bun de la viață, îl consolează Porta deschizând gura ca și cum el ar fi fost strangulat. — Nu mă puteți omorî chiar așa, rostește Sieg îngrozit, cu o voce gâtuită. E curat asasinat. — P... și căciula! i-o scurtează impacientat Micuțul. Fii bărbat! Toți trebuie să ne ducem odată! Gloria prusacă se termină și, exact în acel moment, Sieg scoate un țipăt strident, pentru prima oară. — Muzica, fir-ar al dracului! rage Porta privind nervos în jur. Micuțul tropăie până la pian și apasă pe butonul cinci: Marșul Cavaleriei Finlandeze. Sieg țipă iar. Un țipăt prelung, sugrumat, de condamnat la moarte, târât spre eșafod. — Mai multă muzică, pretinde Porta. Adică mai din belșug. Și accelerată. În bucătărie, barmanița dă pe gât cel de-al treilea rachiu și trage vârtos dintr-o țigară militară. Sieg uguie și miorlăie ca o mâță bolnavă. Acum băieții îi trag o chelfăneală zdravănă, se înfioară barmanița. Cum pleacă ăștia, se gândește ea, o aduc pe soția portarului să mă ajute să-l târăsc afară pe nătărăul ăsta amărât și să-i fac vânt în șanț. După aia e treaba poliției. De aia există! — Moneda s-a înțepenit, strigă Micuțul lovind agasat pianul mecanic cu piciorul. Maimuțoiul ăsta a avut bani falși la el! Bombardează pianul cu pumnii. Cântă, pacoste, pentru asta am plătit, răcnește el înfuriat. — Acum o să te strangulăm lent de tot, așa cum se practică în sudul american îndepărtat, când agață ăia o maimuță neagră la capătul funiei, chicotește cu înțeles Porta. Asta ca învățătură de minte să mai plasezi altă dată bani falși. Sieg cască gura și scheaună. A moarte. Te pătrunde până în măduva oaselor. Trecătorii se opresc și încearcă să privească la ce se întâmplă prin ferestrele murdare. O laponă crede că se ține o întrunire despre reîncarnarea spiritului și vrea să intre și ea. — Șterge-o, îi strigă Gregor, făcându-i semn cu mâna de parcă ar goni un stol de porumbei. Nu te privește ce se petrece aici. Vezi-ți de drum. — Ești fără doar și poate un tip zgomotos, îi spune Porta cu reproș lui Sieg. A sosit timpul să-ți stopăm respirația de tot! Micuțul parcă-i lovit de streche. Ocărăște pianul în fel și chip. Apoi îl ridică pe coadă și-l lasă să cadă înapoi, cu un zgomot extraordinar. Marșul Cavaleriei Finlandeze se pornește din nou cu zgomot. Sună în așa hal încât ai impresia că o întreagă divizie călare galopează prin bar. Micuțul deschide fereastra și zbiară la mulțimea adunată în stradă: — Luați-o din loc! Geheime Staatspolizei! Înapoi în igluuri și la culcare, bastarzi polari ce sunteți! Ultimul dintre ei se alege cu un bulgăre de zăpadă în ceafă și o rupe la fugă. Sieg se aruncă pe jos și guiță ca un abator de porci în curs de a fi măcelăriți. Dă din picioare. Brațele îi sunt cuprinse de spasme. — Parcă ești o puștancă indiană care-și pierde clitorisul, îi spune Micuțul dându-i un picior. Fii neamț! Arată-ne că poți părăsi această viață cum ar trebui să facă fiul unui Herrenvolk[33]! Bate ușurel cu unghia arătătorului în insigna de partid din cui a lui Sieg. Nu uita că ești unul dintre veterani! — O sulă bleagă, asta e el, spune Porta disprețuitor, uitându-se după un cârlig în tavan. Nu e nici unul. E evident că nu-i așa ușor să spânzuri un om cum ți-ar da de crezut filmele americane. — De ce nu-l împușcăm odată și s-o sfârșim? propune Micuțul golind o cană mare de bere dintr-un foc. Scoate un pistol mare militar și-l îndreaptă spre Sieg. Când o jucărie din asta de 9 mm și-a parcurs traseul din ceafă până-n creier la un unghi de patruzeci de grade și înapoi afară, puiul de târfă care i-a stat în drum de obicei nu mai are multe de spus. — Face prea mult praf, spune Porta. Și nu vezi ce tâmpenie ar putea ieși dintr-o împușcătură? Ajutoarele tale nemernice vor porni curând să adulmece, și cine crezi că va fi primul suspect când îi vor găsi cadavrul ciuruit? Obergefreiterul Joseph Porta! Armata s-a întrecut pe sine în a-mi ruina reputația. Sticleții cu zvastică și cu mine n-am fost niciodată capabili să ne înțelegem reciproc cum se cuvine. Își pocnește degetele și figura i se iluminează într-un surâs plăcut. În timp ce vorbea, l-a străfulgerat o idee extraordinară. Câteva minute se întreabă minunându-se de ce i-a trebuit atât de mult să găsească răspunsul, atât de simplu încât și unei călugărițe inocente i-ar fi putut trece prin minte. Îi trage un șut amical lui Sieg, care zace văitându-se pe podea cu funia de gât. — Termină cu smiorcăiala! Ar trebui să fii fericit când vei afla la ce ne-am gândit pentru tine! Vei muri de râs când purcedem. Scoală sus, bărbate! Ești vedeta principală! Porta îl plasează pe Sieg în mijlocul încăperii și-i strânge bine funia în jurul gâtului. — Rămâi aici, îi ordonă Micuțului și ține-te bine de capătul acesta al funiei, și când zic "fugi"', decolezi cât te țin brăcinarii. Afară prin bucătărie până nu mai ai frânghie! — E simplu ca bună ziua, spune Micuțul inteligent, ridicând din picior ca un cal de curse gata să se avânte. Și cu rahatul ăsta de-aici? Merge cu mine în bucătărie? — Nu-ți face griji de el! După planul meu el rămâne pe loc. În acordurile finale ale Marșului Cavaleriei Finlandeze, Porta se duce la Gregor cu celălalt capăt al funiei. — Când strig "fugi" îi dai bătaie spre ușa turnantă cât te țin picioarele! Tu, Emil, rămâi unde ești și nu te clintești. Voi doi primiți comanda de la mine. Pe locuri, fiți gata, plecați! la cuvintele "plecați" o luați la fugă în direcția pe care v-am indicat-o. — Și corpul bastardului rămâne în frânghie? întreabă Gregor cu o expresie de îngrijorare pe față. — Bineînțeles, îl asigură Porta. Poanta e că Emil stă în frânghie! Sieg geme și se roagă pentru viața lui. — Gura! Metoda mea e atât de rapidă, nici n-o să mai știi măcar că ești mort. Apropo, înainte să te duci, ți se întâmplă să știi pe cineva interesat într-un transport de ouă poloneze sau câteva mașini de scris urâte, rusești? Sieg scutură din cap întristat. Nu cunoaște pe nimeni care să vrea să facă omlete sau să bată la mașinile de scris rusești. — Bine atunci, la revedere, îi spune Porta strângându-i mâna cordial. Pe locuri! strigă el deplasându-se spre ușa turnantă ca să fie gata de un demaraj rapid, când treaba va fi încheiată în mod satisfăcător. — Maica Domnului din Kazan, rosti Gregor în șoaptă, cu admirație. O să-i retez tărtăcuța ca pe vârful unei ridichi. Puteai să-ți vinzi ideea oricărui dictator. — Da, unii s-au născut deștepți, zice Porta cu modestie. Singura persoană de față care nu se amuză e Sieg. Creierul lui lucrează din greu, încât poți auzi cum vibrează funia. Ambii trăgători de frânghie își iau poziția cu spatele unul la altul și nu pot vedea ce se întâmplă în spatele lor. În picioare, în lumina puternică din dreptul ușii turnante, Porta îl poate vedea numai pe Sieg, ca o formă obscură în restaurantul slab luminat. Într-un fel Sieg pune un picior peste funie arătând de parc ar fi o maimuță atârnată de o liană, și cu forța disperării reușește totodată să-și elibereze o mână. — Plecați! strigă Porta. Micuțul și Gregor o zbughesc în goană de lângă prizonier. Sieg apucă cu toată forța frânghia, cu mâna liberă, cu rezultatul excelent că i-o zboară Micuțului din mână. Cu viteza unei grupe de artilerie pe fugă năvălește de-a dreptul pe ușa închisă a bucătăriei și direct peste barmaniță, care crede un moment că a fost omorâtă. Micuțul trece mai departe, prin zid, pe scară și de-a berbeleacul în pivniță, gălăgia dând impresia că una dintre cele mai mari bătălii ale războiului se poartă în interiorul casei. Gregor, care ține strâns de capătul lui de funie, zboară în plină viteză prin ușa turnantă. Se rotește în ea de patru ori împreună cu Porta până a fi catapultați cu forța unui obuz din mortier, se rostogolesc oblu peste carosabil și aterizează într-o brutărie. Cu sânge pe ei și năuciți se ridică din nou pe picioare. Micuțul se extrage gemând și amețit dintr-un morman de cărbuni din pivniță, se târăște pe scări și afară prin bar fără să se sinchisească de Sieg, care fusese abandonat în spatele pianului. Pantofii lui de comandă, de două sute de mărci, pot fi văzuți ieșind în afară. Porta vine șchiopătând înapoi în bar și se închină politicos în fața barmaniței care șade încă pe podea, râzând ca o imbecilă. — Fantastic! strigă Micuțul mândru în timp ce ies în marș din oraș în amfibie. N-am mai văzut așa ceva de când mă știu, în tot războiul! — Toată căpățâna i-a zuburat aiurea, râde Gregor entuziasmat. Fața i s-a zdrobit de tavan și a rămas atârnată de lampă! — Minunată, grozavă lucrare, oftează Micuțul între două spasme de râs. Ãsta e tratamentul care trebuie aplicat șantajiștilor netrebnici! — Trebuie să fii de acord că ideile mele nu sunt proaste, se fălește Porta, pufăind dintr-o țigară de foi a lui Sieg. Știu precis cum să rezolv probleme din astea mărunte! Tot Hofmann este acela care descoperă că metoda de execuție a lui Porta nu a fost destul de eficientă. Criminalul e încă în viață și în spital. Nu poate să vorbească dar din păcate mai poate să scrie. Pentru vreun motiv bizar n-a spus nimănui că a fost victima unui atac ucigaș dar le-a relatat doctorilor că a simțit brusc o durere în gât și și-a pierdut vocea. Semnele roșii de pe gât, le-a spus el, sunt de la naștere. — Acestui copoi-polițist olog nu i se poate acorda timp să depășească momentul ăsta critic și să înceapă să latre, spune Hofmann cu amărăciune uitându-se fix înainte. Dacă o va face, nu avem numai o inculpare de falsificare a rasei cuiva, peste noi avem și două tentative de omor dintre care una aproape reușită! E mai mult decât suficient să-ți pierzi căpățâna de trei ori consecutiv și cu o sentință de douăzeci de ani pe deasupra, bașca celelalte pe care le implică aducerea în fața curții marțiale. — Nu avem altă soluție, strigă Wolf cu decizie în glas. Păduchele ăsta nazist trebuie înlăturat dacă e să fim capabili să ne bucurămde viața scurtă cu care Dumnezeul Germaniei ne-a înzestrat. — Pisica sălbatică! spune Porta gânditor, ridicând privirea spre grinzile care traversează tavanul. Să dăm un semnal la Paderborn. Curând, Hofmann îl prinde pe Wachtmeisterul Sally la telefon. Îi întinde receptorul lui Porta. — Þine minte că nu știu nimic. N-am auzit niciodată de pisici sălbatice, îi șoptește el punându-i în gardă. Porta intră direct în subiect. — Vreau să mă uit mai îndeaproape la pisica aia sălbatică a ta. Îți propun s-o trimiți aici, în regiunile reci, ca mostră. Wachtmeister Sally râde, și râde, și nu se mai oprește. — Spune-mi, Porta, crezi că sunt venit cu pluta și n-am urcat pe o gondolă? Să trimit pisica drept mostră? Izbucnește din nou în râs. Nu, îndată ce primesc o mie de mărci în numerar, va fi în drum spre voi cu poștavionul! — Nu pot veni la Paderborn numai să fac plata pentru o nenorocită de pisică, protestează Porta indignat, nu știi că sunt unul dintre cei mai importanți participanți în acest război mondial? — Las-o mai moale! Știu totuși despre relațiile tale cu Batalionul Panzer-Ersatz. E simplu pentru tine să-mi transferi o mie de "banane" aici, la Cartierul General. Porta soarbe o înghițitură de cafea, să-i ajute în procesul gândirii. — Ai spus o mie de marafeți pentru o acrobată păduchioasă care hoinărește pe acoperișuri? Crezi că mi-au supt laponele creierul? — Acrobată pe acoperiș? spune Sally scandalizat. Așteaptă s-o vezi! Când o apucă amocul face cât un milion de pisici ordinare luate la un loc! — Cinci sute, zice Porta sec. — Opt, pretinde Sally. Cad de acord pentru șapte sute, inclusiv frahtul. — Să nu încerci să mă duci, îl previne Porta. Sunt un Obergefreiter congelat aici sus deocamdată și e posibil că nu vor mai rămâne mulți din Wehrmachtul german în cele din urmă dar unul din noi va trăi până la capăt și acesta, prin milostenia Domnului, va fi Obergefreiterul Porta. Dacă nu primesc mâine dimineață afurisita aia de pisică cu poșta clasa întâi poți să te duci la slujba religioasă și să te pregătești, pentru o moarte foarte rapidă! — N-am tras în piept pe nimeni în vreo afacere, minte Wachtmeisterul Sally cu nerușinare. O să primești monstrul mâine seară cu ultimul poștavion și va fi trimisă clasa-ntâi. Întreabă de pilotul-șef, dar să ai grijă să nu deschizi cușca pentru că ți se repede direct la figură și procedează la fel cu ceilalți din preajmă. Nu ține seamă dacă sunt culi sau generali. Trimit și un micuț aparat odată cu ea. Emite sunete care o scot din sărite. Dacă vrei să-l faci pe careva bucățele pune numai aparatul lângă victimă și împielițata va avea grijă de rest. Am folosit-o odată în genul ăsta, cu un individ care în douăzeci și una de secunde a intrat în șoc. — Christoase! țipă Porta de surprindere. Exact ce avem nevoie. Ce mănâncă! — De regulă îi dau ce mâncăm și noi și le înghite ca un aspirator. — Bea cafea? întreabă Porta nedumerit. — Da, și bere, răspunde Sally. — Cum o cheamă? — Dinamită! — Promite! chicotește Porta, adânc de tot în stomac. Spuneți că avem o treabă interesantă pentru ea. Micuțul și Porta se duc la pista de aterizare să ridice Dinamita, care sosește, supărată și plină de dușmănie, la bordul portavionului JV-52. — Dacă aș fi în locul vostru aș fi precaut cu jigodia asta nenorocită, le spune pilotul privind enervat spre cușca pisicii. — Bună, pusy, îi zice Porta, aplecându-se peste cușcă. Pisica sălbatică răspunde printr-o izbucnire nebună de scuipături și de mârâituri și mușcă cu furie barele cuștii. — Doamne, Doamne, e una din alea nebunatice rău, nu-i așa? — zice Micuțul cu admirație. S-o ducem acasă și să ne facem planul! Toată lumea păstrează distanța în timp ce ei traversează pista cu cușca. Un Leutnant mai în vârstă care îndrăgește pisicile vine spre ei. Înainte ca Porta să aibă timp să-l avertizeze, acesta bagă mâna printre barele cuștii pentru a o mângâia pe gât. O retrage cu un țipăt, șiroind de sânge. — Dinamito, drăcoaico! Să nu mai faci așa ceva, o admonestează Porta. Cere-i scuze Herr Leutnantului, te rog? Când ajung înapoi la companie e un tămbălău nemaipomenit. Unul din dulăii lui Wolf scapă numai cu nasul zdrențe când încearcă să-i tragă un mirosit de bun venit noii sosite la compania a 5-a. — Orele de vizită la spital sunt între 11,00 și 13,00, îi informează Hofmann. Câte doi vizitatori maximum pentru un pacient. —Sunt destui, răspunde Porta. Micuțul și Dinamita! Scoate aparatul sonic din buzunar să-l testeze. Rezultatul întrece, toate așteptările. Pisica se învârtește de colo-colo înnebunită în cușcă, mușcând și zgâriind cu ghearele ca o turbată. Nu e nici un dubiu că vrea să ajungă la Porta, care ține aparatul. — Asta e treaba! spune Porta Fericit, aruncându-i o bucată de carne, în cușcă. Micuțul și Dinamita intră mâine la spital imediat după ce e deschis pentru vizitatori. Micuțul va vârî aparatul sub curul lui Emil și-i dă drumul Dinamitei. Și să fie el al naibii dacă lucrurile nu se vor însufleți și nu vom scăpa de lepra aia odată pentru totdeauna! — Nu prea sunt dornic de așa ceva, protestează Micuțul cu vocea slabă. Câinii și pisicile nu mă prea iubesc! — La dracu, spune Porta hotărât. Faci cum ți-am spus! — Ordinul e ordin, Creutzfeldt, și să nu mai uiți, strigă Hofmann cu asprime în glas. Dinamita e pusă în portbagajul Kübelului. O putem auzi, cu tot zgomotul motorului. — E tocmai în formă mare, spune Porta cu satisfacție. Îți vine aproape să crezi că știe cui urmează să-i facă o vizită! Un Gefreiter medical, în vârstă, care se mișcă anevoie, ne arată drumul spre salonul lui Emil. Mai încolo pe coridor suntem opriți de o matroană respingătoare care a observat-o pe Dinamita. — Ce-i asta? întreabă ea arătând indignată spre cușcă. — Doamnă! răspunde Porta, ciocnindu-și călcâiele elegant. Asta este o cușcă! E asimilată ofițerilor. — Vreau să spun, ce e înăuntru? mârâie ea iritată. — O pisicuță, care tânjește de dorul unui prieten bolnav, internat aici, surâde Porta lingușitor. — Nu este permisă intrarea pisicilor în saloane! Trebuie lăsată afară! Micuțul se preface că se duce afară, dar îndată ce acritura a dispărut aleargă înapoi pe coridor cu cușca după el. — Greu scapă omul de tine, îi spune Porta, întinzându-i mâna lui Sieg. Dar noi ne-am descotorosit de opt milioane de ruși și ne vom descotorosi și de tine. O să vezi. — Afară! șoptește Sieg, bâjbâind după sonerie. Dar Porta e mai iute și trage firul din perete. — De ce să suni? întreabă Porta cu falsă amabilitate, hai să ne veselim. Am adus cu noi un prieten pe care vei fi interesat să-l întâlnești. Te va ajuta să-ți treacă vremea! — O pisică sălbatică, șoptește Sieg îngrozit, uitându-se blocat, cu ochii speriați, la animalul mârâitor. — După cum știi, desigur, pisicile au șapte vieți, îi explică Porta, și după câte s-au întâmplat până acum se pare că ești aproape nemuritor! Ne-am hotărât să realizăm o experiență științifică: pisica contra omului! Dacă ai atâta baftă cum ai avut în celelalte două rânduri, atunci vei fi capabil s-o aranjezi și pe Dinamita. Scarpin-o după urechea stângă și va toarce ca o pisică de casă sub cuptor! — Ascultă! șoptește Sieg pierit de frică și trăgându-și păturile sus de tot sub bărbie. Am vrut doar să mă distrez puțin cu voi, să văd cum reacționați! — Ai văzut cum reacționăm, rânjește Porta. Ceea ce facem acum e doar în glumă. — Jur că nici măcar n-am auzit de nemții voștri evrei, murmură Sieg răgușit și niciodată de acum încolo nu veți mai avea necazuri cu mine! — Știi totul despre asta, rânjește Porta, dar acum aș dori să faci cunoștință cu Dinamita, și după asta înmormântăm totul. — Să înmormântăm? murmură răgușit Sieg, chinuindu-se să se dea jos din pat. Micuțul îl prinde de păr și-l împinge înapoi. — Stai unde ești, îi ordonă el brutal. Bietul animal ar putea să-și piardă răsuflarea dacă trebuie să alerge după tine! Sieg cască gura ca să țipe dar nu-i iese decât un horcăit mititel. Micuțul pornește aparatul acustic și pe pisică o apucă năbădăile. Mișcările ei dărâmă jos cușca și se deschide ușa. Ca o rachetă cu blană țâșnește din cușcă și, țușt, pe masă în mijlocul salonului, unde se ghemuiește gata de atac. Sunete alarmante îi ies din gât. — Nu, nu, strigă Micuțul cu ochii strălucindu-i sălbatic în timp ce Dinamita zboară prin aer spre el. Uitase că mai ținea încă aparatul acustic în mână. Nu eu! țipă el pe când cade jos cu pisica călare pe el. Simte cum pielea îi este trasă într-o mișcare prelungă peste cap. În mod curios, aterizează pe patul lui Sieg cu mâna încleștată pe aparat. Frica l-a făcut pe Sieg să-și recapete vocea. Un răget lung, gutural izbucnește din gura lui larg căscată. Așternuturile zboară prin cameră. Masa e făcută bucățele. Dulapurile se prăbușesc cu zgomot asurzitor. Paharele, penele din pernele sfâșiate, puful din plapumă plutesc prin aer în valuri. Micuțul aleargă spre ușă cu sângele șiroindu-i pe față și pe uniforma făcută franjuri. E într-o atât de mare grabă să scape de pisica sălbatică încât ia și tocul ușii după el. — Mașinăria de sunete, strigă Porta pe când Micuțul vine în fugă, cu pisica pe urmele lui. Micuțul se oprește o secundă. Pisica îl ajunge din urmă. — Mașinăria! îi strigă Porta în disperare. Arunc-o dracului! În cele din urmă Micuțul îl pricepe și aruncă aparatul, care zăngăne pe coridor. Administratorul șef al spitalului, cu asistenții după el, dă colțul în același moment. Dinamita se răsucește de câteva ori pentru a descoperi de unde vine sunetul pe care-l urăște. Se ghemuiește și-și întoarce ochii însetați de sânge spre matroană, care a ridicat de jos mașinăria acustică. — Ce-i asta? întreabă superintendentul spitalului cu interes. Nu mai are timp să primească vreun răspuns. Pisica sălbatică e sus pe ei. Niciodată în viață nu a fost matroana dezbrăcată atât de rapid. Superintendentul se prăvălește de-a berbeleacul în jos pe scări și grupul care-l însoțea se zburătăcește în toate părțile. — S-o întindem de aici, strigă Porta. Se-ncinge treaba! Dar abia am făcut câțiva pași pe coridor, că mașinăria vine zburând după noi. — Nul apucă Porta să țipe, că pisica i-a și ajuns. Dumnezeu știe cum de reușim să scăpăm, dar unul dintre noi trebuie că i-a dat un șut aparatului îndărăt spre salonul lui Sieg pentru că iadul se dezlănțuie acum acolo. Cu sânge pe noi, zdruncinați și șocați ne cățărăm înapoi în Kübel, unde Wolf ne așteaptă impacientat. — Ce dracu s-a întâmplat cu voi? ne întreabă el cu ochii mari. Arătați de parcă v-ați bătut cu o întreagă divizie de tancuri! — Mie nu mi-ar mai trebui pisici sălbatice! geme Micuțul, care practic este de nerecunoscut. — Pupa-m-ai în cur, ce moacă ai! zice Wolf. Și Dinamita? N-o luați la noi acasă? — Las-o baltă, oftează Porta încercând să potrivească mâneca sfâșiată de veston. Nemernica o să golească tot spitalul înainte de a o sfârși. Când părăsim curtea, auzim Zbârnâitul de sticlă spartă. Sieg planează pe fereastră, urmat de doi sanitari. Înainte de a ateriza, pisica e pe ei. Nu se mai văd dintr-un nor de zăpadă. — Maica Domnului din Kazan, mormăie Porta printre buzele umflate, ce energie zace într-un animal ca ăsta! — Ați dat greș din nou? ne întreabă Hofmann cu disperare când ne vede. — S-o luăm ușor. Abia a început, îl consolează Porta. A doua zi Hofmann ne aduce vestea fericită că Sieg a fost declarat inapt pentru orice gen de activitate, și că a fost transferat ca epavă la Spitalul Psihiatric Militar din Giessen. Nimeni nu se sinchisește de bâlbâielile lui incoerente despre omor, falsificarea rasei și pisici sălbatice. Toți râd de acuzațiile lui absurde. — N-o să mai iasă niciodată de la Giessen, rânjește Porta foarte satisfăcut. O să vadă numai pisici sălbatice peste tot. Hofmann smulge din furcă receptorul telefonului care zbârnâie dogit. E Wachtmeister Sally din Paderborn. — Puteți dormi liniștiți, flăcăi, râde el cu jovialitate. Actele lui Bierfreund-Müller au dispărut pentru totdeauna, amin! Vă costă, totuși, încă o ladă de whisky! adaugă el. Dacă cineva în viitor îi va observa penisul pe jumătate chel, poate să spună că niște afurisiți de evrei i l-au tăiat, și zău dacă ar fi o minciună! Cu un oftat de ușurare, Hofmann pune receptorul la loc în furcă. — Ca să fim în siguranță, ar fi mai bine să plecăm de aici câtva timp, zice Hofmann. De fapt e rândul grupei a 4-a să meargă pe front, dar mai bine ne ducem noi în locul lor. Comandanții de grupă și cei de echipe, la mine peste o oră! ordonă el și devine din nou Hauptfeldwebel. În aceeași noapte ne strecurăm spre linia de front. N-am visat niciodată că voi conduce vreodată un asemenea amalgam de trupe prost echipate ca Armata a 5-a de Panzere. Generaloberst Balek într-o scrisoare către Generaloberst Jodl, septembrie 1944. Fără să mă gândesc, îmi trag mâna dreaptă înapoi. Muchia palmei îmi este rigidă, de la degetul mic până la încheietură. Mi-o reped direct în mărul lui Adam al adversarului. Gregor l-a ucis deja pe celălalt, lovindu-l din spate cu latul palmei, între umăr și ceafă. Am auzit foarte clar pârâitul oaselor rupte. Porta sare cu agilitate într-o parte, pentru a se feri de baioneta lungă și își înfige fulgerător vârfurile degetelor în gâtul sergentului rus, cu o asemenea forță încât lovitura îl răstoarnă pe acesta pe spate și capul i se desprinde de șiră, cu un trosnet. Izbitura mea a fost perfectă, instructorul nostru japonez ar fi fost încântat. I-am zdrobit gâtul și i-am străpuns traheea. Lovitura a fost într-atât de puternică, încât mâna mi-a pătruns prin gât și nu s-a mai oprit până ce nu a atins vertebra care unește capul cu coloana vertebrală. Am făcut o greșeală: i-am privit fața, i-am văzut gura contorsionată și ochii injectați. Era femeie! Am rămas mult timp șezând în zăpadă și vomitând. Instructorul nostru avea dreptate: Să nu te uiți niciodată la ei! Omoară-i și mergi mai departe! Mi-a trebuit multă vreme ca să-i uit chipul desfigurat. NOVA PETROVSK — Mișcă-ți curul, bastard roșu ce ești, strigă Feldwebelul Schröder, cu o căutătură dură. Fugi, păduche, fugi! — Nix Bolșevik! strigă prizonierul, vocea tremurându-i înfricoșată. Cu o mișcare rapidă își scoate căciula și se înclină. Nix Bolșevik, repetă el, ridicând mâinile. Heil Hitler! țipă el năucit. — Trebuie că am pus mâna pe vreunul din clovnii lor, rânjește Unteroffizierul Stolp, împungându-l brutal pe prizonier cu Mpi-ul. — Mișcă-ți hoitul! șuieră Schröder cu o strălucire răutăcioasă în priviri. — Nix Bolșevik! țipă prizonierul, începând să alerge cu stângăcie prin zăpada mare. — Arată ca o găină plouată, spune Stolp, râzând zgomotos. — Bastard jidan, mârâie Feldwebelul Schröder, ridicând Mpi-ul. Stolp râde cu răutate pătimașă și aruncă un bulgăre de zăpadă în prizonier, care a coborât o bucată bună în josul dealului. Apoi Mpi-ul bubuie și prizonierul execută o serie de tumbe. Schröder se duce spre corpul inert cu pasul sigur al unui vânător în drum spre fazanul pe care l-a doborât. Îl împunge pe mort cu țeava armei. — Cât se poate de mort, rânjește el cu mândrie. — Dacă Bătrânul află de chestia asta, îi spune Gregor cu răceală, n-aș vrea să fiu în locul tău! — Bătrânul poate să mă pupe-n cur, spune Schröder încrezător pe el. Mă conformez ordinelor Führerului. Lichidați-l pe Untermensch oriunde dați de el! — Führerul tău nu ți-a spus totuși să ucizi prizonieri de război, nu? comentează Porta întorcând Mpi-ul către el. — Poți să mă denunți dacă vrei, rânjește Schröder cu aroganță. Mă descurc eu! — Sper s-o faci, răspunde Gregor cu dispreț, ducându-se în pădure, unde se odihnește restul grupei. Bătrânul e cu capsa pusă. Grupa s-a încărcat cu doi oaspeți: un finlandez, căpitanul Kariluoto și un neamț, Leutnantul Schnelle, care urmează să ne supravegheze în expedițiile noastre spre Marea Albă. Mai sunt câțiva oameni noi, care au preluat cercetarea interpreților în rusă, dar e destul de ciudat faptul că ei nu înțeleg o boabă din limba care se vorbește aici, la Cercul Polar. Atât Porta, cât și Barcelona se descurcă cu mult mai bine în graiul local. Ofițerii sunt șocați de ceea ce au văzut până acum și au avut deja loc o serie de ciocniri între ei și Bătrânul, dar nu au ce să facă. Oberstul Hinka le-a spus, fără echivoc, că Bătrânul e la comandă și că Barcelona Blom e imediat după el, indiferent de ceea ce se întâmplă. Þâfnoși, ne strângem echipamentul. Porta e pregătit să se lupte cu Unteroffizierul Stolp în legătură cu prizonierul ucis și Bătrânul trebuie să vorbească în clar cu Leutnantul Schnelle. Fără vreun motiv evident, Micuțul îl doboară pe Feldwebelul Schröder. — Nu te duce pe-acolo, îi strigă Bătrânul Micuțului, care merge în frunte. — De ce? strigă Micuțul, cu o voce care produce ecou în pădure. — Pentru că ajungem de-a dreptul la inamic dacă mergem înainte pe drumul ăsta, șuieră Bătrânul iritat. — Nu asta urmărim? rânjește Micuțul încântat. Dacă ne tot evităm unul pe altul, afurisitul ăsta de război nu se va mai termina niciodată. — Fă cum ți-am spus! strigă Bătrânul cu țâfnă. — Îl trimit în fața curții marțiale pe ăsta, țipă Leutnantul Schnelle supărat și își și scoate carnețelul și creionul. — Mă ocup eu de chestia asta, spune Bătrânul trecând repede pe lângă Leutnant. — Toată armata asta parșivă a vecinului e în drum spre noi! strigă Gregor ieșind în grabă din pădure într-un nor de zăpadă. — Și eu cred la fel, oftează Leutnantul Schnelle resemnat. Așa se întâmplă când i se acordă prea multă autoritate unui Feldwebel! Bătrânul îl privește o clipă cu ochi ca de piatră. — Mă puteți reclama la întoarcere, Herr Leutnant, dar până atunci trebuie să vă pretind să vă abțineți să-mi mai criticați ordinele. Să v-o spun pe șleau: eu comand aici! Leutnantul Schnelle schimbă o privire cu căpitanul finlandez, care pur și simplu ridică din umeri și-și dorește să fie înapoi la Helsinki și să nu fi fost amestecat în aceste operații din spatele liniilor inamice. Micuțul e culcat în zăpadă cu urechea lipită de pământ, ascultând intens. — Câți? îl întreabă Bătrânul răstit aruncându-se la pământ alături de el. — După zgomotul pe care-l fac nătărăii ar putea fi un batalion cel puțin. Dar dacă ar fi după mine nu cred că sunt mai mult de o companie amărâtă. Probabil că au ieșit la plimbare să culeagă ghiocei! — La ce distanță? șuieră Bătrinul. — Greu de apreciat, îi răspunde Micuțul încercând să pară înțelept. Pădurile astea comuniste îți pot juca renghiuri! — În picioare, ordonă Bătrânul, înainte marș, și coborâți panta. Pas alergător și fără foc, decât la comanda mea expresă! Dacă va fi să ne batem, o vom face cu cazmale și cuțite. Leutnantul Schnelle are deja pistolul în mână și arată foarte belicos. — Pune-l la loc! mârâie Bătrânul iritat. Dacă se descarcă se aude până la Moscova. Cu un aer ofensat, Leutnantul își pune pistolul la loc în toc și-și ia aerul unui băiat care a fost trimis la culcare prea devreme. Îi auzim cu mult timp înainte de a apărea la vedere. Vorbind zgomotos dau colțul la pâlcul de brazi. Doi locotenenți cu Mpi-urile pe piept, în stilul rușilor, sunt în frunte. În spatele lor vine compania ca o gloată dezordonată. Stăm culcați în tăcere pe zăpadă și-i observăm. Ar fi o chestiune ușoară să-i dăm cu roatele-n sus dar nu prezintă importanță. Nu suntem interesați să-i omorâm. Misiunea noastră are o importanță cu mult mai mare. — Inamicii, șoptește Fähnrich Tamm emoționat. De ce nu-i împușcăm? — Violența nu e întotdeauna calea cea mai bună, îi respinge Porta propunerea în zeflemea. — E inamicul, totuși, șoptește Tamm din nou, cu patul mitralierei ușoare bine înfipt în umăr. — Ai grijă să nu-ți apeși degetul prea tare pe trăgaci, îl previne Porta jovial, să nu ajungi un erou mort! Tamm slăbește strânsoarea asupra armei cu o privire rătăcită în jur. — Führerul ne-a ordonat să distrugem inamicul oriunde ne întâlnim cu el! — De ce nu faci atunci raport la Cartierul General al Führerului, să-i tragi și o scuipătură și să-i lustruiești cizmele? îi sugerează Gregor cu un rânjet larg. Chiar ți s-ar potrivi! Ai putea să te alegi și cu ceva din sudoarea picioarelor lui Adolf, de sub unghii. Zgomotul companiei rusești care se îndepărtează se stinge din ce în ce mai mult. Un hohot de râs prelung, care zgârie urechile, e ultimul lucru pe care-l auzim dinspre ei. Con'tinuăm să mărșăluim toată ziua și cea mai mare parte a nopții. Vântul ne taie ca o lamă de cuțit. Măștile protectoare nu au valoare când termometrul coboară la minus '50° C. Norii plumburii atârnă jos și se mișcă din ce În ce mai repede. Viscolul e iminent. Una dintre vijeliile polare temute care poate să ridice în aer un ren și să-l ducă în depărtări ca pe un fulg de zăpadă. — Sfântă Fecioară, e frig de te piși pe tine, suspină Micuțul, lovindu-și palmele. Ce dracu vrea Adolf în afurisita asta de țară? Le facem un serviciu vecinilor ciordindu-le-o! Chiar înainte de ivirea zorilor, Bătrânul le acordă o scurtă pauză pentru a-și mânca hrana rece. — De ce așa grabă? cârtește Leutnantul Schnelle, epuizat, aruncându-se lat pe zăpadă. — Pentru că trebuie să ajungem la lacuri înaintea avioanelor de aprovizionare, îi răspunde Bătrânul ursuz. Avem un program de deplasare foarte strâns. Dacă nu sunteți în stare să-l urmați, Herr Leutnant, puteți rămâne aici! Nu sunteți nominalizat cu funcție în grupa mea ci ne însoțiți numai ca observator! — Gata de deplasare, strigă Bătrânul și-i întoarce cu dispreț spatele Leutnantului. De pe înălțimi poate vedea Marea Albă în care valuri mari se ridică până în înaltul mohorât al cerului. La orizont formează o linie întunecată, semănând cu o linie de coastă îndepărtată. — Crezi că e America? întreabă Micuțul cu interes. Începe o discuție animată imediat, numai cei doi ofițeri observatori nu se amestecă. — Sfântă Agnes, strigă Gregor cu o voce răgușită, nu e prea departe, putem să ne pișăm pe ea, și dacă asta e America aș zice atunci să-l băgăm în mă-sa pe Adolf și să ieșim din războiul ăsta căcăcios! Stăm culcați pe burtă în zăpadă și privim țintă la umbrele întunecate, visători, în timp ce încercăm să ne depășim unul pe altul în fantezie. Micuțul își imaginează că l-a întâlnit pe băiatul blănarului, David, la New York, unde stă și așteaptă înfrângerea lui Hitler. În a patra zi, târziu după-amiază, ajungem la lacuri și abia am întins pânza lungă roșie ca reper pentru avioane, când primul JU-S2 tună prin nori. Coboară în picaj până jos de tot, și ne gândim un moment că aproape vrea să aterizeze. Bătrânul lansează o rachetă semnalizatoare și containerele încep să cadă din aparat, apoi două aeroplane apar duduind din pâcla de zăpadă, se rotesc puțin timp deasupra noastră și literalmente varsă cu lopata containerele afară, unul după altul. — Par grăbite să plece înapoi, spune Porta sarcastic. Ultimul avion, ne gândim cu incertitudine. Unul din motoare tușește și dă rateuri. Imediat ce atinge solul ară prin zăpadă și face o tumbă. Una din aripi îi zboară și din epavă izbucnesc flăcările. — Las-o baltă, spune Bătrânul scurt. Oricum nu putem să-i scoatem dinăuntru! O explozie imensă îi acoperă vocea și bucăți din epavă sunt aruncate în toate părțile. — Bubuitura asta trebuie să-i fi săltat de cur până hăt, în Murmansk spune Micuțul șocat. Aruncă o bucată de aripă peste lac. Abia am reușit să strângem materialul parașutat, când o salvă de împușcături se abate ca o grindină dinspre pădure. Alergăm să luăm acoperire și ne pregătim de luptă. Împușcăturile ies în salve însă, destul de straniu, nu auzim șuieratul gloanțelor. — E numai gerul care crapă copacii, rânjește Porta. Se ridică în picioare. Lui Adolf nu i-ar plăcea să-și vadă eroii speriați de atâta lucru! Bătrânul ne mână la treabă și împarte rezervele grele între noi. Ofițerii oaspeți își acceptă poverile cu ostilitate. Brusc ne oprim și privim cuprinși de spaimă spre nord, unde tot orizontul pare să fi luat foc. Fâșii subțiri de foc țâșnesc în mănunchiuri de-a curmezișul cerului și se preschimbă într-o clipă în limbi verzi, roșii, albe de lumină, care se pierd și prind viață din nou. În fiecare secundă ne așteptăm să auzim un vaiet. Până și renul lui Porta fornăie surprins și se uită, clipind, spre partea de nord a cerului. Cu încetinitorul, sulițele de lumină se transformă în vergele lungi, strălucitoare și sticloase ca brațele unui candelabru antic. Vergelele luminoase dansează pe tot orizontul, schimbându-și lent culoarea din albe în roșiatice-gălbui, apoi se transformă brusc în valuri de flăcări care se fugăresc pe cer. Departe de tot, peste Marea Albă, sclipesc alte fulgere. S-ar părea că întreaga lume se apropie de sfârșit într-o explozie vulcanică a culorilor. În jurul nostru e atât de multă lumină ca în cea mai strălucitoare zi însorită. Deodată totul devine negru. Ca și cum o mantie de catifea neagră a fost aruncată peste noi. Renul fornăie și bate pământul cu copitele. Luminile străbat fulgerător cerul, și mai exploziv ca înainte, direct spre noi. Ne adăpostim degrabă în zăpadă. Fenomenul straniu se îndepărtează de noi și se pierde peste mare. Zăpada scânteiază și strălucește de parcă ar fi fost pulverizată în milioane de diamante. — Fantastic, murmură Bătrânul fascinat. De unde să fie asta? întreabă Micuțul cu respect în voce. — E foarte natural, spune Heide, care, ca de obicei, știe totul. — Dacă e Dumnezeu care face jocuri, un om poate deveni ușor religios, murmură Micuțul nesigur. Bătrânul ordonă să se construiască un iglu. Nu protestează nimeni. Toți abia așteaptă să ajungă la adăpost și să se odihnească vreo câteva ceasuri. Luna atârnă pe cer ca un disc enorm, incandescent în mijlocul verdelui și roșului. Lumina ei e palidă, dar strălucitoare ca o lampă cu acetilenă pe punctul de a exploda. La orizont apar norii. La început au culoarea bleu-oțel a icebergurilor apoi, brusc, se aprind de parcă ar fi încrustate cu safire. Zăpada devine o folie de argint smălțuită, care ne orbește complet. — Numai ca să vezi așa ceva și merita drumul până aici, strigă Barcelona cu uimire. — E aurora boreală, explică Heide didactic. — Mă face să-mi aduc aminte de o cârciumă de pe Davidstrasse, numită "Luminile Nordului", spune Micuțul. Grangurii aveau obiceiul să vină acolo și să ginească la localnice. O parte a excursiei în circuit se chema "Hamburg bei Nacht". Eu și bătrânul am dat peste trei puștoaice clasa-ntâi care ședeau și așteptau o plesneală bună sub coadă, ca pe Reeperbahn. Ne-am înghesuit între ele și am început să le luăm pulsul, așa cum făceam de obicei la "Luminile Nordului". — Nu poți vorbi de altceva decât de dezmățuri? șuieră Heide scandalizat. — Bagă-ți degetele în urechi și ține-ți gura, îl sfătuiește Micuțul, e în spiritul Führerului tău! Cea pe care am pescuit-o o chema Gloria și arăta chiar glorios. În drum spre Blankenese ne-am luat la harță cu șoferul taxiului, un german-spaghetti din Innsbruck, căruia nu-i plăcea că aruncam sticle pe geam. Când am dat colțul în Fischermarkt ne-am gândit că a venit vremea să facă o baie, așa că l-am aruncat în Elba. Ca să-l scutim să meargă pe jos dincolo, în partea cealaltă, am împins și taxiul după el, după ce fixasem taxatorul la zero, așa că a fost o cursă de daiboj. Ultima parte a călătoriei am făcut-o într-o mașină a poliției, un Schupo parcat, pe o străduță laterală. A fost cu tot tacâmul, sirenă, lumini albăstrui și altele. Puștoaicele nechezau de plăcere, era prima oară când călătoreau în viața lor cu o mașină a poliției. Gloria avea o locuință trăsnet, cu o peluză mare, minunată, cu vaci pe ea ca să țină iarba măruntă. Mi-a zis că vacile sunt englezești și că erau mai pure ca rasă decât cele mai multe vaci nemțești. Una a încercat să mă agațe așa că am apucat-o de ghidon și am început s-o învârt de jur împrejur, de parcă n-ar fi fost decât o capră tuberculoasă. Gloria atacă o arie din Wagner și asmute pe mine un nemernic de Dobermann, dar l-am înșfăcat zdravăn și l-am trimis în cea mai lungă călătorie aeriană de care a avut parte vreodată. Atunci m-a mușcat ea. Cum nu mai avea câine, presupun că a simțit că ar fi mai bine să facă ea treaba. Ei bine, după o vreme am domolit-o și am intrat în cuibușor. Ne-am luptat cu o scară în spirală și pe un pasaj ca tunelele de sub un fort vechi. Peste tot erau tablouri cu schelete care păreau înfometate, că le ieșeau aburi pe găoaze! "Reproduceri clasice după Pompei", îmi explică Gloria, de parcă-mi prezenta coaiele Kaiserului conservate în spirt. "Dooooamne! Cât ai stat acolo!" am întrebat-o, gândindu-mă că era vreun soi de lupanar, unde specialitatea casei erau perversiunile. "Tâmpitule, a mârâit ea cu șarmul unei năpârci. Sunt din vremea romanilor!" "Și atunci era obiceiul cu regulatul?", întreabă "Monahul", dovedind că era un căcat cu ochi. A început să toarne vin de Porto și sherry în pahare, dar eu și "Monahul" nu eram amatori de așa ceva, astfel că ne-am dus repede pe malul Elbei și ne-am luat o ladă de bere Löwenbräu. Gloria necheza de poftă, care i se scurgea prin urechi, dar în momentul în care am vrut să mă arunc peste ea se rostogolește și, țuști, la celălalt capăt al patului, ca o ghiulea. Patul era atât de mare, că puteai să iei lecții de conducere auto pe el. "De ce ești atât de primitiv?" oftează ea aruncând pe jos jumătate din Porto. Apoi a început să se dezbrace, bucată cu bucată, cum se face la "Café Lausen" când vin țăranii din mlaștini în câte-o sâmbătă. După ce-a terminat și-a ridicat picioarele spre tavan și a început să-și miște degetele. Eram cocoțat în gondola ei obosită când m-a azvârlit cu picioarele jos din pat și a început să-mi țină o prelegere despre nivelul înalt de cultură al nației germane. Era atât de solemn încât am fost pe punctul de a lua poziție de drepți și a-i da salutul Führerului cu membrul. — Te-a atins peste fudulii cu un ciocan? Sau ți-a turnat vitriol pe sulă? întreabă Porta cu un rânjet lasciv. — Nu, mai ceva, răspunde Micuțul, izbucnind în hohote de râs. Avea un ochi de sticlă și putea să și-l scuipe afară, de puteai să i te uiți Înăuntru în cap. "Vrei să ți-l scol eu?', mă întreabă, trăgându-mă de bătrânul cârnat. — Ajunge, gură spurcată ce ești! răcnește Bătrânul, dezgustat pare-se. — Să i se permită unui porc ca ăsta să poarte uniforma virtuții germane! se dezlănțuie Heide, întorcând spatele cu repulsie. Cei doi ofițeri oaspeți se uită unul la altul în tăcere și se gândesc la Armata căreia îi aparțin. — Și chiar ți-a sculat-o? întreabă Porta cu curiozitate după o tăcere lungă, jenantă. — Voia s-o facă, răspunde Micuțul fără nici o urmă de rușine. — Riscai serios, cugetă Porta. Imaginează-ți că o lăsai gravidă și ar fi făcut un copil cu un ochi de sticlă în mijlocul frunții! Te-ar fi acuzat autoritățile de poluare rasială! În cursul nopții vântul s-a domolit, iar soarele, chiar pe linia orizontului, este atât de mare și roșu încât îți lasă impresia că l-ai putea atinge numai întinzând mâna. Bătrânul întinde o batistă verde militară într-o gaură în zăpadă. — Fă pe ea, îi spune lui Porta. — De ce nu? rânjește Porta și-și deșartă bășica pe batistă, care își schimbă lent culoarea din verde în alb, cu o tentă roșiatică. Bătrânul întinde batista pe un ciot de copac, privește prin dispozitivul special de vizare al busolei, răsucește de câteva ori regulatorul și în final apasă pe ambele laturi ale instrumentului. La vârf apare o bandă îngustă verde. Culoarea batistei e acum roză. Notează câteva cifre de pe busolă și se uită în soare, care e pe punctul de a dispărea. Apoi aplică batista strâns pe cadran. — Să fiu al naibii! țipă Porta profund surprins. O fi pișatul meu atât de puternic încât să facă o cârpă să ia toate culorile? Fără să-i răspundă, Bătrânul desertizează două cartușe și presară pulbere peste batistă, până o acoperă complet. Așteaptă câteva minute și apoi o scutură. Plasează busola în colțul de sus din dreapta și apasă pe un șurubel. Busola aruncă o lumină bleu intensă peste batista, care a devenit acum o hartă topografică pe care se poate repera și cea mai mică inserție. Când materialul e luminat de dedesubt el poate citi numele obiectivului misiunii noastre ultrasecrete. — Nova Petrovsk, zice el, concis, ridicându-se în picioare. — Unde dracu mai e și asta? întreabă Barcelona. Nici măcar n-am auzit de ea! — Ca mulți alții, spune Bătrânul pe un ton sec. Nova Petrovsk este atât de secret încât nu a existat niciodată oficial. Abwerhr-ul[34] are informația de la spionii ruși, oamenii V[35]. Nu e un oraș, ci o tabără imensă, camuflată ca să arate ca o pădure, cu o zonă de apărare având o adâncime de o sută de kilometri. Dacă te prinde în perimetru fără permisiune poți să-ți iei adio de la viață. Misiunea noastră este atât de GEKADOS[36] că numai ofițerii superiori din statul major al lui Canaris o cunosc. Rachetele pe care avioanele de aprovizionare ni le-au parașutat reprezintă un prototip cu totul nou. Nimic din toate astea nu trebuie să cadă în mâinile inamicului. Cred că m-am făcut înțeles destul de bine! — Noi, germanii, suntem niște tipi grozavi, afirmă Micuțul. Ne frecăm capetele de perete și iese ceva ca șmecheria aia cu batista. Pun pariu pe ambele mele boașe că dacă vecinii ne prind o să-și sufle mucii pe toată cârpa aia fără să se descopere vreodată că își șterg trompele pe marea lucrare a GEKADOS-ului german. — Sunt mine acolo unde mergem? întreabă Barcelona, cu teamă în voce. De când a nimerit în acel câmp de mine face alergie când aude de ele. — Sigur că sunt și afurisite de mine, îi răspunde Bătrânul cu țâfnă. Ce-ai crezut că e acolo? Oricum, calci pe urmele celui din față. Viețile noastre pot depinde numai de un pas făcut un milimetru în partea greșită. Dacă unul din voi calcă pe o mină, nu numai el sare în aer ci jumătate din grupă odată cu el. — Minele nu sunt atât de primejdioase pe cât crede lumea, spune Feldwebelul Schröder cu o expresie de superioritate. — Te pronunți de parcă ai ști despre ce este vorba, îi răspunde Barcelona. Am fost aruncat în aer de trei ori, atât de sus încât puteam să-l gâdil pe Christos în tălpi. Eu știu ce înseamnă minele! — Doar pe tine te-au făcut Feldwebel, îl ia în derâdere Schröder. Barcelona dă să se ia la harță cu el, însă Bătrânul intervine prompt. — După ce-i facem de petrecanie porcăriei ăleia, puteți să vă tăiați gâtul cât doriți. Până atunci păstrați-vă energia! Aceasta este cea mai periculoasă acțiune la care luăm parte. Acum aveți trei ore de odihnă și economisiți-vă rațiile. N-o să mai fie nici mâncare, nici odihnă din momentul în care plecăm de aici și până distrugem blestemata aia de tabără. Ne îngropăm în zăpadă. Să scăpăm de vântul ca un cuțit de gheață, care viscolește peste deșertul alb cu un vuiet prelung, melancolic. Porta deschide câteva conserve și împarte conținutul la toți. — Rachetele vor fi lansate cu ajutorul unui lansator care se găsește în acest recipient verde, explică Bătrânul. — Ridică una dintre noile rachete, ca s-o putem vedea toți. — Ascultați cu atenție, continuă el, și tu, Micuțule. Dacă o faceți de oaie cu una din ele, nu mai rămâne din voi nici un nasture. Întoarceți discul ăsta spre stânga și vă opriți la cifra 5. Împingeți în sus până face clic. Răsuciți discul la cifra 9. Apăsați în interior și aduceți-l înapoi la cifra 5. Acum racheta este amorsată și nimic n-o mai poate opri să explodeze în cinci ore. Dispozitivul din cauciuc din vârful rachetei este o ventuză aspiratoare, care se lipește de obiectivul atins. Dacă cineva încearcă s-o desprindă, racheta îi va exploda în mâini. Îndată ce au fost lansate toate rachetele, aparatul de lansare va fi distrus. Nimic, nici cel mai mic fragment nu trebuie să cadă în mâinile vecinilor noștri! Dacă s-ar întâmpla să fiți surprinși în timpul pregătirilor de lansare, trageți de cuiul ăsta și într-o secundă, persoana respectivă și racheta se vor atomiza! Ați înțeles? — Armata asta nenorocită ne-a prins de boașe, spune Micuțul apatic. Acum ne împinge să ne sinucidem cu toptanul! — Viața e ca o aruncare de zaruri, oftează Porta. Tragem să iasă șase-șase în fiecare zi! — Nu scot nici un cui, spune Gregor cu convingere. Ãla care face așa ceva este, după mintea mea, cel mai mare dobitoc din lume. Calea cea mai sigură să supraviețuiești unui război este să te prezinți la locul inamicului cu ceva ultrasecret în buzunar! — N-ar fi un rămășag mai bun să te duci direct la Ivan, să-i dai marafetul ăla și să o bagi în mă-sa de Patrie? sugerează Micuțul. — Înaltă trădare! urlă Heide furios. Leutnantul Schnelle scutură din cap și pleacă în mod ostentativ de lângă Micuțul și Gregor. — Fiecărei echipe i se vor încredința trei rachete și un dispozitiv de teleghidare, continuă Bătrânul. Mă veți informa prin radio, îndată ce rachetele sunt amorsate și gata de lansare și eu le voi porni. Încă o dată: învârtiți numai spre stânga și țineți minte că trebuie să auziți clicul. Dacă nu face clic, sau învârtiți discul spre dreapta, riscul e să vă explodeze în mâini! Ai înțeles și tu, Micuțule? — Perfect, îl asigură Micuțul, lovindu-se cu nodurile degetelor de frunte. Mi s-a imprimat în tărtăcuță pentru totdeauna, amin! Voi da ascultare instrucțiunilor despre explozibili, colega! — Sper s-o faci, fir-ar al dracului, râde Porta, altfel, adio și n-am cuvinte, pe curând! — Să ne punem în mișcare, spune Bătrânul meșterind la bolțul automatului. Nici un fel de țigară! Din când în când câte un flash albastru luminează cerul deasupra pădurii, sunetul motoarelor crește tot mai pronunțat. În cursul nopții ne strecurăm pe lângă pozițiile exterioare. Suntem atât de aproape de ei, încât le putem mirosi mahorcă. — Mâine, ne previne Bătrânul, ridicând mâna ca un semnal, pentru a fi și mai precauți. Legionarul scoate o sondă de depistat minele din raniță și i-o oferă Feldwebelului Schröder cu un surâs sarcastic. — Peau de vache[37]! Asta trebuie să fie o treabă pentru tine, îi șoptește el cu dușmănie. Schröder scutură din cap cu nervozitate și face un pas îndărăt. — Nu mă pricep la așa ceva! — Atunci ține-ți gura aia pocită altă dată când mai vorbește cineva despre mine, bodogănește Barcelona în plină tensiune. — Cuillon[38], rânjește Legionarul batjocoritor și face, cu grijă, o mină din zăpadă. Vino moarte, vino... fredonează el, în timp ce Micuțul taie cablurile. Bătrânul aprinde lumina albăstruie a busolei și măsoară distanța pe hartă. Informația oamenilor V era absolut corectă! Pas cu pas, grupa își croiește drum prin zona minată. Cea mai mică greșeală și o explozie asurzitoare ne face praf. Fähnrichul Tamm era cât p-aci să calce pe un fir, însă Legionarul îi apucă piciorul și i-l pune cu delicatețe alături de cablul ce pare nevinovat. — Bou nenorocit, îl ocărăște Bătrânul. Doamne, închipuie-ți să te pricopsești cu un așa cretin! — În numele lui Alah, șuieră Legionarul, mai fă o dată și îți curm viața cu cablul meu. Undeva, în beznă, latră furios un câine. Alții doi îi răspund de mai departe. — Afurisiți câini, blestemă Gregor. O să le dau un șut în cururile alea de jigodii dacă vin încoa! Un reflector intră în acțiune. Un fascicol de lumină cercetează întinderea de zăpadă, oprindu-se la intervale. Descrie un semicerc larg, revine și se oprește chiar înainte de a ajunge la mine. Paralizat de spaimă, mă îndes cu tot corpul în zăpadă și aștept o salvă mortală de mitralieră. Santinelele se strigă una pe alta dându-și siguranță și curaj. Știm ce simt. Serviciul de gardă în întuneric înfricoșează pe oricine. Ultima parte o străbatem târâș și, în ciuda echipamentului greu pe care îl tragem după noi, trecem iute și silențios printre liniile de apărare. Camion după camion rulează prin cele două porți mari din lemn ale depozitului de campanie ca o fortăreață. Lămpi de câmp luminează scurt în timp ce gărzi NKVD verifică documentele camioanelor. Nimeni nu pătrunde în acest loc fără autorizație de extremă prioritate. — Ivan e cu urechile bine ciulite, șoptește Porta încordat. Nu au încredere nici în propriii lor camionagii! — Nu-i deloc de mirare, fir-ar să fie, răspunde Gregor. Trebuie să fie câteva milioane de litri de benzină aici, înăuntru! — Da, suficient pentru un alt Război de Treizeci de Ani, sau mai mult, șoptește Micuțul, copleșit. — Spre stânga, sau spre dreapta trebuiau întoarse focoasele alea? întreabă Porta nervos. — Spre dreapta, îi spune Micuțul confidențial. Dar nu-mi aduc aminte dacă prima dată era 5 sau 9! Trebuie să facă clic, fiindcă altfel face poc! Deodată toți avem dubii. Micuțul sugerează, cu optimismul lui obișnuit, că putem s-o luăm pe încercate și să vedem ce se întâmplă. Atunci va exploda numai la fiecare a doua rachetă. — Christoase, omule, nu învârti chestia aia! îl previn eu îngrozit în timp ce Micuțul e pe punctul de a roti discul, ne facem praf și pulbere. — Dacă da, să sperăm că am aprins luminile de aterizare acasă la noi, rânjește Porta fatalist. Bătrânul vine târâș spre noi, din spatele unei grămezi mari de tuburi de obuze. — Ce dracu vă tot pârțâiți pe aici? mârâie el acru. Echipele unu și patru își au deja structura stabilită. — Era la stânga sau la dreapta, cu discul ăla? întreabă Porta, arătându-i un focos. — Dumnezeule din Ceruri, milostivește-te de noi, oftează Bătrânul în disperare. Spre stânga, nătărăilor! Ivan ar muri de râs dacă v-ar vedea în momentul ăsta! — Dă-i un țipăt, atunci, sugerează Porta. Atunci se va sfârși și războiul și noi rămânem în istorie ca arma secretă a lui Adolf! — Și îl ducem până la 5! întreabă Micuțul cu mâna pe disc. — Nu acum, closet ambulant ce ești, șuieră Bătrânul, pocnindu-și degetele. Þintiți mai întâi. Ce vreți să aruncați în aer aici? — Camioane, spune Micuțul fericit. Sunt o mulțime. — Du-te dracului, băiete, mârâie Bătrânul. Și dă-le dracului de vehicule. Rachetele astea trebuie utilizate împotriva celor mai îndepărtate ținte. Nu pari să fi înțeles nimic din ce v-am explicat. Întâi lovim țintele îndepărtate cu rachetele, apoi plasăm bombe Lewis și mine-radio în perimetrul desemnat, fiecăruia. Și un manechin ar putea înțelege. Încearcă să asculți, pentru Dumnezeu, când îți spun ce să faci. Când ajungeți la spațiul deschis unde sunt trenurile, mergeți cu băgare de seamă. Am implantat mine-semnal acolo, cu fire. Nu atingeți firele de declanșare! Nici măcar nu respirați deasupra lor! Dacă explodează, lansează rachete-parașută și toată blestemata asta de tabără inamică se va lumina ca ziua! — Nu te enerva, îl consolează Porta. Noi putem să belim și un păduche fără să se prindă! — Am fost la școala evreiască de hoți de buzunare de pe, Reeperbahn, se fălește Micuțul. Aș putea să scot boarfele de pe o târfă cu tiv cu tot, fără măcar să simtă! — Cât de tembel poți să fii! mârâie Bătrânul supărat, dispărând din nou. Ciorovăindu-ne, ajungem la locul în care trebuie plasate lansatoarele de rachete. Asamblăm componentele. Rampa de lansare pare o chestie primitivă, aproape ca o ladă de ambalaj din lemn neterminată. Singurul lucru cu care nu seamănă este o rampă de lansare. La capătul de jos al uneia din șinele de aluminiu se găsesc trei rotițe cu scale gradate, slab luminate. Acestea folosesc la reglarea rampei de lansare. Micuțul pune tubul de 52 de centimetri în lăcașul său și eu înșurubez focosul. Porta conectează cablurile demodate, care arată de parcă au fost scoase dintr-o somieră cu arcuri. — Crezi că o să meargă? întreabă Micuțul plin de îndoieli. Aș prefera mai degrabă un pistol de pulverizat. — O să meargă, zice Porta, cu convingere, umblând cu mâna la nivela cu bulă de aer de pe rampa de lansare. — Echipa șase, gata! transmit eu prin radio, cu voce joasă. — Rămâneți lângă lansatoare până sunt catapultate rachetele! ordonă Bătrânul. El și Heide sunt în durerile facerii printre grămezile de muniție, pentru a recepționa rapoartele privind starea de pregătire de la diferitele echipe. — Răsuciți discurile până la cifra 5, ordonă Bătrânul, uitându-se atent la lada verde. Micuțul se repede la racheta sa, ca și cum s-ar fi temut că unul din noi ar urma să i-o înșface. — Era spre dreapta sau spre stânga? întreabă el. — La stânga, prostule! mârâie Bătrânul iritat. — O să facă un bum-bum că și bunica lui Scaraoțchi o să tragă o spaimă nemaipomenită, rânjește Micuțul fericit și fixează discul la 5. Lansatorul tremură ușor și se aude un fâșâit discret, ca și cum un mănunchi de chibrituri ar fi fost scăpărate deodată. Silențioase, rachetele părăsesc monturile și zboară prin noapte ca niște lilieci fantomatici. Nici o flacără la gura țevii. Nici flacără de eșapament. Traiectoria lor este dirijată precis de instrumentele din lada verde. Mai multe rachete aterizează în depozitul de carburanți îndepărtați. Altele se lipesc de grămezi de muniții și ateliere din tabăra 3. După cinci ore vor exploda cu o forță inimaginabilă. Distrugem cu rapiditate șinele de lansare și monturile. Bătrânul apasă pe un buton alb pe cutia lunguiață de lansare, care începe să scoată imediat un sunet de clocot cu bășici. O pâclă usturătoare te zgârie în gât și în cerul gurii, în timp ce un acid corosiv aleargă din fiolele mici de sticlă dinăuntru, distrugând condensatoare, bobine și module. O piesă remarcabilă de inginerie este distrusă în câteva secunde, un aparat pe care nici o altă armată nu-l posedă. Antenele demodate de măsurători, care seamănă cu niște arcuri de pat, le tăiem în bucățele și le împrăștiem aiurea. — Și acum bombele Lewis, șoptește vocea Bătrânului prin radio. Aveți o oră. Nici o secundă mai mult! Alergăm în șir, peste drumul lat, intens circulat, care duce în ascunzișurile din enorma tabără de depozitare a munițiilor și carburanților. Aerul se cutremură de zgomotul motoarelor și ordine răgușite, guturale, răsună prin noapte. De mai multe ori trecem atât de aproape de santinelele rusești, că le putem percepe respirația. — Simți mirosul de benzină? șușotește Porta. Ce loc al naibii pentru un piroman! — Ivan Stinkanovici o să se cace pe el de frică, spune Micuțul cu o voce ca din burtă. Aproape că intrăm în gardul de sârmă, înalt de șase metri. Micuțul își scoate unealta de tăiat. — Să sperăm că nu are curent în ea, zice el. — Atunci o să-ți dai seama cum e scaunul electric, îi răspunde Porta sec. — Ssst! mârâie Micuțul, tăind din sârmă de parcă ar fi fost bumbac. Are o forță supraomenească. — Christoase, țipă Porta pe când stăm înconjurați de stive mari de canistre de benzină, nu credeam că e atât de mult petrol în lume! Ciocănește câteva canistre. N-oi fi vrând să arunci în aer din cele goale, nu? continuă el. Micuțul și-a umplut bricheta și e pe cale de a-și aprinde o țigară. — Ai căpiat? îl ceartă Porta. Ne ducem toți dracului dacă începi să faci scântei pe-aici! Cu toate simțurile încordate, ne deplasăm încet pe lângă stivele cât munții de lăzi și canistre. Intrați bine de tot în tabără, o cotim la stânga și ieșim la o cărare largă de legătură, care se întinde hăt departe. Porta se oprește brusc. Mă izbesc de el. — Ivan, șoptește el cu o voce abia auzită. Ca la comandă, scoatem corzile de pian din buzunare. Doi soldați ruși în mantale până la glezne vin spre noi. Sporovăiesc între ei. — Iob tvoie mat, spune unul din ei râzând zgomotos. Micuțul scutură din cap impacientat și-și ridică coarda. Porta îl oprește cu un gest de avertizare. E mai bine să-i lăsăm să treacă. Îndată ce dăm colțul, pregătim prima bombă Lewis. Fixăm detonatoarele la peste patru ore. Micuțul rupe fiola cu dinții impasibil și scuipă bucățelele în zăpadă, ca pe niște chiștocuri de țigară. Dacă una dintre ele se sparge e moarte sigură. Acidul puternic i-ar sfredeli tot corpul pe dinăuntru. Micuțul nu-și dă seama de pericol. Scuipă necontenit resturi de sticlă încontinuu și-și curăță limba cu vodcă. — Sfântă Fecioară, țipă el, pe când stăm și ne uităm la munții de proiectile. Și Adolf vrea să ne convingă că Ivan e cu pantalonii rupți în cur! Germania n-a avut niciodată atâta praf de pușcă! — Ușurel, îl previne Porta, în timp ce atașăm bombele adezive. Pentru Dumnezeu, nu îndoi nenorocitul ăla de cui! Dacă șandramaua sare în aer cu noi aici ajungem tocmai în Potsdamer Platz, cu o bușitură de nu ne mai ridicăm să dăm fuga la "Câinele Cocoșat" pentru una mică. — Ssst, șoptește Micuțul emoționat, lipindu-se de stiva de proiectile. Ivan! — Stai blând, șoptește Porta. Nu le-o facem decât dacă suntem obligați! Două santinele vin spre noi. Le auzim pașii scârțâind pe zăpadă. Vorbesc între ele încet, într-un dialect pe care nu-l înțelegem. — Urangutani mongoli, șușotește Porta, scoțând repede sârma din buzunar. Această tensiune de prima linie a frontului începe să ni se strecoare pe șira spinării. Mă încleștez de mânerul de lemn al cordelei și caut cu stânga cuțitul de parașutist. Un al treilea soldat apare dintr-un coridor strâmt și începe să urle după ceilalți doi, să-i dea ceva de fumat. Se opresc la cinci sau șase metri de noi și încep să se certe. Gesticulează și țipă supărați unii la alții. Sergentul bate cu cizmele în zăpadă și strigă mai tare decât toți ceilalți. Porta face un semnal mut. Pur și simplu trebuie să-i lichidăm. Ne apropiem tiptil de cei trei soldați mongoli care sunt cu spatele la noi și țipă unul la altul. Porta scoate un șuierat și sărim pe ei. Cu mișcări energice și dibace le strângem corzile laț în jurul gâturilor. Apoi ne lăsăm pe spate, fiecare cu câte un rus care dă din picioare deasupra lui. Un gâlgâit slab este singurul sunet pe care-l mai pot scoate. Se mai zbat oleacă din picioare și dau drumul la arme neputincioși. Corzile de pian le intră și mai adânc în beregăți. Câteva secunde corpul continuă să le mai zvâcnească ușor. Apoi dăm drumul la strânsoare și ne ridicăm în picioare. — Să-i punem la adăpost pe acești trei turiști, spune Porta, trăgând o dușcă de votcă. — O fac eu, zice Micuțul cu ardoare. Dispare cu două cadavre și le îndeasă printre lăzile cu muniții ca și cum n-ar fi fost mai mult decât două legături de rufe murdare. — Vrea să-i ușureze de ce au la ei, spune Porta. De-aia a fost așa de nerăbdător. Lângă depozitul de petrol ne întâlnim cu Feldwebelul Schröder și Fähnriehul Tamm. Convenim să mutăm câteva lăzi mari și canistre pentru a plasa mai bine bombele teleghidate. Aproape că am terminat cu mutatul lăzilor când o santinelă apare dintr-un culoar îngust. — Cine-i acolo? strigă el cu o voce pătrunzătoare. Cine-i? repetă el smulgându-și Kalașnikovul de pe umăr. Paralizați de spaimă îl privim țintă, anticipând rafala gloanțelor de automate, care ne vor ucide. Atunci Porta îi răspunde într-o ucraineană curată: — Rabotci dvâdati paroh[39]! Cu automatul pregătit, rusul înalt se apropie de noi cu băgare de seamă. — Kratjuk[40]? — Job tvoie mat, deadea, rânjește Porta, îndreptându-se încă spre el. Papirosa, starși serjant[41]?, îl întreabă el, întinzându-i un pachet, — Spasiba[42], surâde sergentul. Poartă epoleți verzi de NKVD. Porta îi oferă politicos bricheta sa. În același moment Micuțul sare cu cuțitul de parașutist. Acesta pătrunde în corpul omului, aproape de șira spinării și continuă în sus, spre ceafă. Fără un pâs, NKVD-istul înjunghiat se afundă în zăpadă. Uluitor, țigara se află încă la locul ei, între buze. Porta o ia și o pune înapoi în pachet. Mortului nu-i mai e de folos. Micuțul își extrage cuțitul și îl șterge de mantaua mortului. Cu degete dibace, scotocește prin buzunarele acestuia și găsește câteva fotografii pornografice pe care le păstrează. Puțin mai târziu ieșim în poteca lată de legătură, unde un locotenent zbiară la noi pentru că nu am salutat o companie NKVD în trecere pe acolo. — Vă prezentați la mine după careul de dimineață! latră el mânios, îndepărtându-se. — Tak iest, mladși leutenant[43], strigă Porta și pocnește din călcâie. Printre câteva clădiri mari din cărămidă este parcat un șir lung de tancuri. Tunurile lor enorme de 122 mm țintesc amenințătoare spre nori. — Bizar, murmură Porta, uitându-se prin deschizătura turelei. Toate sunt cu plinul făcut, încărcate cu muniții și gata de plecare! — Să le aruncăm în aer! zice Schröder. — Dacă punem bombele pe capacul rezervorului de motorină, spune Porta, ar trebui să obținem un rezultat bun când vor exploda. În câteva minute am plasat bombele pe rezervoarele de motorină. Traversăm câte unul, în fugă, platoul de adunare și ne adăpostim între lăzile de ambalaj. Aproape l-am străbătut când mă împiedic de o șină și alunec cu burta pe zăpada înghețată, cu Mpi-ul zăngănind după mine. Sunt oprit de o pereche de cizme de campanie înfipte solid ca niște piloni în zăpadă. Pun mâna automat pe cuțitul de parașutist în timp ce mă ridic, gemând, în picioare. Rusul, care e de două ori mai mare decât mine, pune automatul în zăpadă și mă ajută. — Spasiba, spasiba, bâlbâi eu cu nervii în batistă. Pe când se apleacă peste mine, îi înfig cuțitul adânc în gât. Cu o mișcare rapidă, răsucesc cuțitul și apoi îl smulg. Scoate un horcăit, cade în genunchi și încearcă să-și scoată pistolul. Îi dau un picior în figură și-i bag cuțitul în piept. Spre groaza mea, lama se frânge. Cu sufletul la gură, ceilalți îmi sar în ajutor. Micuțul îl izbește cu călcâiul cizmei în față pe rusul muribund, al cărui pistol e pe jumătate scos din toc. Schröder îl înjunghie în burtă. — Hai, zice Porta. Să plecăm de aici! Ce ne-a mai rămas de făcut este să plasăm ultimele bombe printre lăzile cu piese de rezervă pentru vehicule. Feldwebelul Schröder se urcă pe lăzi și stă crăcănat. Micuțul îi dă încărcăturile de explozibili în timp ce Porta pregătește detonatoarele. Tocmai i-am dat ultima bombă lui Tamm când aud un clic slab. Și Micuțul îl aude și se culcă pe burtă. Porta dispare printr-un salt lung, acrobatic și mă rostogolesc sub niște canistre din spatele unui tractor. Tamm, care evident n-a auzit clicul, se uită în jurul lui, incapabil să înțeleagă ceva. Înainte de a apuca să-l avertizăm, bomba explodează cu un zgomot asurzitor. E azvârlit în aer de suflul acesteia. Măruntaiele îi sunt smulse din corp de parcă ar fi fost despicat din cap până-n tălpi și coloana vertebrală făcută țăndări. Carne și oase se împrăștie în toate părțile. Plămânii mi se golesc, brusc de aer. În clipa următoare sunt proiectat în văzduh, ,sus de tot. Timp de o fracțiune de secundă îl văd pe Porta suspendat alături de mine, cu brațele lăbărțate ca niște aripi. Micuțul trece zburând pe lângă noi de parcă ar fi fost împușcat dintr-un tun. Feldwebelul Schröder cade înapoi în zăpadă într-o ploaie de sânge, cu bucăți de carne și oase. Ale lui. Mă rotesc în aer, la înălțime, deasupra taberei și cad înapoi spre pământ. Trec glonț printr-un acoperiș de stuf și aterizez într-o baie enormă cu apă ca gheața, unsuroasă. Mă cufund din ce în ce mai adânc și mai adânc în ea și temperatura scăzută a apei face să-mi revină cunoștința. Pentru un răstimp extrem de lung simt strânsoarea strangulatoare a apei în jurul gâtului. Lovesc disperat cu brațele și picioarele în toate părțile pentru a ajunge din nou la suprafață. Aer, aer este singurul meu gând. În cele din urmă sunt sus, umplându-mi plămânii cu aerul glacial. Aparatul meu respirator îngheață și mă sufoc din nou. Apa din jurul meu fierbe, ca și cum în apă ar fi fost aruncat un tanc. Timpul trece — secunde, minute, ore, nu știu câte și apoi capul roșu, murdar al lui Porta se ițește din apă lângă mine, împroșcând ca o balenă. — Ce dracu s-a întâmplat? gâlgâie el, aproape sufocându-se. Sunt cu desăvârșire surd și am în mațe o mulțime de substanțe care n-au ce căuta acolo! Într-o stare de șoc, ne facem drum anevoie spre terra ferma. Alergăm ca scoși din minți, singurul gând pe care-l avem este să scăpăm din tabăra incendiată. — Unde e Micuțul? îl întreb cu o voce încă tremurândă din cauza șocului teribil. — A zburat în direcția aia, murmură Porta, arătând spre nord-vest. Probabil că a ajuns deja în Alasca și relatează urșilor povestea excursiei sale aeriene! În spatele nostru se aud țipete. Automatele răpăie cu dușmănie. — Cred că e timpul să o întindem de aici, spune Porta cu hotărâre. În spatele unui povârniș lung dăm peste grupa care îi așteaptă pe soldații rătăciți. Micuțul șade în vârful unui troian imens de zăpadă, ștergându-se de sânge și murdărie. — Până unde dracu ai ajuns? îl întreabă Porta. — Până la dracu-n praznic, gâfâie Micuțul abia trăgându-și sufletul, răsucindu-și nasul rupt la loc. În primul rând m-am dus glonț sus la Dumnezeul german și i-am răsturnat tronul. Apoi am navigat prin aer cu aproape o tonă de explozibil pe cur și am ajuns pe nămeții ăștia! — N-am mai văzut niciodată așa ceva, ne spune Heide. S-a prăvălit din nori ca o navă cosmică și și-a forat drum până la trei metri adâncime în zăpadă. — Trebuie că ați făcut-o lată, spune Bătrânul cu reproș. Bombele acelea teleghidate sunt inofensive! — Probabil că suntem mai nebuni decât s-a socotit, zice Micuțul cu modestie. O explozie colosală îl întrerupe brusc. Un vulcan de zăpadă, gheață, pământ, pietre și material militar sare în aer și zboară în toate direcțiile. În mijlocul acestora sunt sute de camioane și tancuri. Pentru scurt timp totul pare să plutească în văzduh, apoi norul se sparge în milioane de fragmente care cad ca ploaia pe pământ. Două clădiri de cazarmă zboară în aer și arată de parcă plutesc pe un ocean de flăcări. Cad și se spulberă într-un nor de sânge, măruntaie, paturi zdrobite și Dumnezeu mai știe ce. Auzim vaietul prelung al soldaților care sunt aruncați în aer din clădire și cad înapoi pe pământ într-un șuvoi de sânge și oase zdrobite. Timp de câteva secunde domnește o liniște teribilă. Apoi din baza mare de carburanți se ridică vuind flăcările. Reflectoarele încep să se încrucișeze de-a lungul și de-a latul cerului iar tunurile antiaeriene trag din bateriile instalate în jurul bazei. Cred cu siguranță că este un raid aerian. O sută de explozii gigantice zguduie zona rurală înconjurătoare, precum șocul unui cutremur. O coloană de flăcări enormă se avântă spre înălțimile cerului crescând, mereu în intensitate ca și cum n-ar vrea să se mai oprească niciodată. Două imense văpăi țâșnesc din miile și miile de litri de petrol inflamat de rachete. Dogoarea se propagă în valuri, rostogolindu-se la nivelul solului ca o răsuflare din iad. Pe o distanță de kilometri împrejur zăpada se topește și se nasc adevărate lacuri. Din mijlocul bazei se ridică o flamă atât de clară și de albă că ne umple de groază. Apoi vine valul de suflu și totul, viu sau mort, e măturat din cale. Copacii sunt smulși din rădăcină sau frânți ca niște bețe de chibrituri. Cu o detunătură asurzitoare, se abate năpraznic și asupra noastră, azvârlindu-ne departe, peste lacurile înghețate. Un camion cu remorcă navighează prin aer de parcă ar rula pe o șosea invizibilă. Cade în zăpadă la distanță mare, în pădure, și se transformă într-un morman de fiare contorsionate. Trei zile mai târziu putem vedea încă licărul flăcărilor, departe în urma noastră. Tot orizontul este un iad de foc și, deși ne aflăm la șaizeci de kilometri de incendiu, pare să fie chiar în spatele nostru. Acum suntem aproape demenți de epuizare și izbucnesc încăierări pentru cele mai ridicole motive. Micuțul e cât pe-aci să-l lase lat la pământ pe Leutnantul Schnelle, de două ori, pentru că acesta îl amenință încontinuu cu curtea marțială. Brusc mă prăbușesc printr-o pojghiță de gheață și numai reacția rapidă a lui Gregor mă salvează de la dispariție într-o fisură aparent fără fund. Un zgomot straniu se distinge prin vuietul viscolului, aproape ca un bombardament violent de artilerie. Acul busolei noastre se agită nebunește și arată toate direcțiile. Heide vorbește de furtuni magnetice dar nu ne poate explica ce sunt ele în realitate. Mormăie numai ceva, cum că sunt un soi special de furtuni polare care scot din minți și oameni și instrumente. N-avem altceva de făcut decât să fim de acord cu el, însă, așa cum se întâmplă întotdeauna în zona arctică, vântul se schimbă neașteptat ca și cum două furtuni bat în direcții diferite. Zăpada și gheața sunt aspirate în sus în spirale imense. Unteroffizierul Stolp scoate brusc un țipăt puternic și pătrunzător și dispare în zăpadă, de parcă ar fi fost înghițit. Privim cu disperare în jos, în crevasa întunecoasă în care căzuse, într-un nor de gheață și zăpadă. Strigăm, dar se întorc spre noi doar ecourile din adâncimi. — S-a dus de-a dreptul la Dracu, se înfioară Porta. — Băga-l-aș..., spune Micuțul. O jigodie ticăloasă, la urma urmei. — Nu așa se vorbește despre un Unteroffizier, îl admonestează tăios Leutnantul Schnelle. — Nu? răspunde Micuțul, măsurându-l din creștet până-n tălpi cu dispreț. Curând după aceea Barcelona o ia pe același drum, dar reușește să se agațe de ceva. Îi aruncăm o frânghie și îl tragem la suprafață. E aproape înnebunit de groază și ne spune că dracul ședea acolo, pe fundul crevasei, chemându-l. Furtuna scade subit. Tăcerea care o urmează ne înspăimântă. Dă senzația că cerul amenințător, cenușiu ca oțelul, e pe cale să se năruie peste noi. După numai câteva minute furtuna revine iarăși cu forțe sporite. — Jos! răcnește Bătrânul, dar avertismentul lui vine prea târziu. Leutnantul Schnelle este azvârlit peste muchea stâncii, planează ca o pasăre în zbor, se răsucește în aer și cade în valurile verzi de dedesubt. Îl zărim pe creasta unui val uriaș și apoi este înghițit de spuma albă, lacomă. — Dacă înoată și ajunge înaintea noastră, are să convoace o curte marțială pentru mine, spune Micuțul. — Nu e nimic de râs, îi spune Heide șocat. — Ai vrea să izbucnesc în lacrimi pentru scârnăvia asta de ofițer? îl întreabă Micuțul. Furtuna crește în violență, perdeaua de zăpadă devine atât de deasă încât abia vedem la câțiva centimetri în față. Întregul deșert de nea a fost "bătut" de furtună și transformat într-o mare înspumată. Zăpada se abate în valuri mari peste noi, amenințând să ne înghită complet. Temperatura a coborât la aproximativ minus 50°C, și răsuflarea se transformă în gheață. Ziua scurtă s-a terminat și s-a pogorât întunericul. Zorim și iar zorim, în neștire, ca și cum am orbecăi prin draperii negre de catifea. Singura satisfacție pe care ne-o oferă teribila furtună polară e faptul că e la fel de nefavorabilă și pentru ruși. Curenții bizari, schimbători, înlătură vălul de zăpadă pentru un moment și Porta zărește un grup de soldați care vin de-a dreptul spre noi. Bătrânul ne comandă să ne împrăștiem și să ne îngropăm în zăpadă. — Încotro se îndreaptă? întreabă Micuțul cu uimire, după o scurtă așteptare în adăposturile noastre de zăpadă. — Trebuie să fie de undeva din apropiere, apreciază Porta, privind cu precauție peste movila de zăpadă. — Afurisita asta de zăpadă! Nu poți să-ți vezi nici sula fără telescop! ocărăște Barcelona potrivindu-și masca pe figură. Mai încolo, peste tundră, zăpada a fost spulberată, formând nămeți cu marginile ca lama de fierăstrău. Un cap cu căciulă se ițește un moment deasupra unei creste. — Unchiul Ivan, surâde Porta deblocând piedica. — Îi zbor dinții javrei când apare din nou, spune Gregor cu dușmănie, lipindu-și obrazul de patul Mpi-ului. Trec aproape două ore până vin, unul câte unul, târându-se pe munții de omăt. Unul dintre ei se ridică pe jumătate și face un semnal cu mâna. Se despart în două grupuri. Unul o ia-spre nord și în șir indian, celălalt se îndreaptă direct spre noi. — Liniște, șoptește Porta, fără împușcături la întâmplare! E treaba mea și a Micuțului. Îi luăm în primire pe cei din coadă mai întâi. Zgomotul furtunii o să acopere împușcăturile. Ridică pușca sa de trăgător de elită și îi reglează cătarea telescopică. Micuțul trage adânc aer în piept și țintește în soldații din coada șirului. Porta l-a prins în cătare pe penultimul. Ambele carabine se descarcă simultan. Cei doi soldați se răstoarnă ca izbiți de un pumn. După ei cad următorii doi, conducătorul grupei se întoarce și se uită ce se întâmplă. Se oprește și cască gura fără să priceapă nimic. Apoi e doborât și el, rămâne un moment îngenuncheat în zăpadă, cu mâinile duse la fața zdrobită și cade. Cei rămași se aruncă pe burtă și încep să se târască înapoi, la adăpost de bătaia puștilor. O salvă de gloanțe se înfige în zăpadă cu un sunet ciudat, înfundat. Legionarul își fixează Mpi-ul în umăr. Trei împușcături se aud una după alta și ultimul om din grupul inamic face un salt și e mort. — Ce tâmpiți, să treacă peste creastă așa, spune Porta, clătinând din cap. Dacă s-ar fi târât la adăpost nu am fi fost niciodată în stare să-i nimerim. — Mă întreb ce dobitoc de comandant mai era și ăsta? spune Micuțul. — Un amărât îndrăcit ca și noi, răspunde Porta. De teapa celor pe care-i folosesc întotdeauna pentru treburile murdare. — Vino, moarte, hai, vino... fredonează Legionarul în mugetul furtunii arctice. Înjghebăm un iglu într-o vale adâncă. Bătrânul n-a vrut să dea ordin să-l facem, dar vede că suntem sleiți. — Ascultați, zice Porta așezându-se confortabil în cel mai bun loc din iglu, pe când făceam serviciul la Regimentul 5 de blindate din Berlin, comandantul m-a trimis odată să-i duc o scrisoare soției sale. — L-ai cunoscut pe Feldwebelul de stat major Giese de la școala de arte marțiale din Wüchdorf? îl întrerupse Micuțul. N-am să-l uit niciodată, chiar dacă apuc să trăiesc o sută de ani. A părăsit lumea asta datorită unei crize de oxigen deși era specialist în a scoate aerul și sufletul din oameni. Într-o zi, dis de dimineață, chiar la începutul instrucției, l-a scos din rând pe clovnul companiei, care nu înțelegea o iotă despre ce era vorba. Feldwebelul tot își punea cordeaua pe după gât și mai, mai să se stranguleze. "Fii atent, i-a explicat Feldwebelul de stat major, îmi pun lațul în jurul gâtului și închipuieți că sunt un rus care vrea să te omoare. Strânge tare, băiete! Apucă zdravăn și trage!" Ei bine, gogomanul fusese mult timp în clubul trăgătorilor ca să nu știe că ordinul e ordin, așa că a tras cu nădejde de cele două capete ale lațului. Ceilalți stăteau și se uitau așa cum face tot omul la instrucție. Ne-am zis noi că e cam năstrușnic, văzându-l pe Giese cum se schimonosea și își scoate limba la noi. "Lasă-l să respire puțin!" a strigat cineva din rânduri. Dar era prea târziu deja, Feldwebelul Giese nu mai avea nevoie de aer, era mort. Au fost o groază de neplăceri în legătură cu acel moment de instrucție. Trei dintre tipii ăia, gata mereu să tragă, au venit și au discutat chestiunea cu noi, și la plecare l-au luat și pe Ernest cu ei. L-au spânzurat, ca să le fie de învățătură celorlalți elevi. Ceva mai târziu am fost trimis la școala de câini de război din Hof, unde s-a întâmplat ceva și mai tembel. Acolo aveau un alsacian cenușiu, cu gradul de Obergefreiter... — Te bag în mă-ta, pe tine și pe alsacianul tău Obergefreiter, îl întrerupse Porta, pierzându-și răbdarea. Acum e rândul meu. Și deci: m-am dus în pas de front la muierea comandantului. Sigur că era de presupus să folosesc ușa din spate, ușa din față era pentru cei de la Leutnant în sus. Așa că mă strecor printre tufele de trandafiri și toate căcaturile care mai sunt în curtea unui Comandant de regiment, tocmai dau să deschid poarta ce dă în curtea din spate că o și trântesc la loc cât pot de repede când dau cu ochii de un buldog cât un vițel, cu o blană gălbuie, țepoasă și cu un cap cât un ataș de motocicletă. Lătra ca o haită întreagă de buldogi cu vocea în schimbare, dar cu mult, mult mai tare. Balele i se prelingeau de pe fălci și nici măcar nu încerca să ascundă faptul că aștepta taman să-și înfigă colții lui de câine englez în fesele unui soldat german. "Englezi afurisiți, ați pierdut deja războiul", i-am zis eu, și m-am dus hotărât la ușa din față. Am apăsat pe sonerie. Nimic. Am sunat mai apăsat. Poate că soția Comandantului era surdă. Abia după ce am sunat a treia oară, o fetișcană gen "fute-mă repede" mi-a deschis ușa. "Tu ai sunat, soldat?", m-a mustrat ea, rotindu-și felinarele la mine. "Vă raportez coniță!" Am răcnit atât de tare că buldogul s-a adăpostit după casă. "Obergefreiterul Joseph Porta, regimentul 5 de Panzere, Compania Cartierului General, în serviciu temporar ca ordonanță, am o scrisoare GEKADOS de la Comandant pentru doamna sa soție, coniță!" A aruncat indiferentă scrisoarea într-un colț de parcă ar fi fost un ziar de anul trecut. "Ești nou?" m-a întrebat, făcându-și gura pungă de parcă sugea o sulă de negru în sezonul ploios. "Nu, doar puțin folosit", i-am răspuns. "Ar dori Obergefreiterul un pahar de vin?" a tors ea, uitându-se fix spre zona boașelor mele. "Mulțumesc coniță", i-am răspuns, agățându-mi șapca de o statuetă de lemn care înfățișa un negru, unul din obiectele alea pe care le cumpără oamenii de mâna întâi când nu-și pot permite să importe un canibal veritabil care să ia în primire pălăriile musafirilor. O vreme am fumat și am vorbit despre marile victorii pe care le câștigam în toată lumea. Trăgea fumul adânc încât la un moment dat în timpul conversației m-am uitat sub masă să văd dacă nu-i ieșea fum din păsărică. După ce am golit sticla de suc revigorator și ne-am încredințat gândurile unul altuia, i-a dat drumul bunului meu prieten din colivie, și ea a început să-l gâdile. Nu după mult timp am luat cu asalt înălțimile și mi-am implantat bătrânul meu băț de steag. Asta s-a întâmplat de cinci ori înainte să se audă soneria la ușă. Din fericire, soția Comandantului nu uitase să pună lanțul. Pentru moment am crezut, că era buldogul, care voia să intre în casă. "E bătrânul idiot", a șoptit ea cu o voce care suna de parcă băuse acid sulfuric. Are o sulică atât de micuță că n-ar putea satisface nici o pasăre colibri!" "Lisa! E cineva acasă?" a scheunat iarăși vocea de la ușă. Christoase, Maria și Iosif, mă gândesc eu. Și ăsta e Comandantul tău! Cine dracu a plecat de acasă și a pus lanțul pe dinăuntru. Sigur că suntem acasă, fir-ai al dracului de penis pigmeu german preistoric, eram cât pe-aci să strig eu, dar înainte de a ști de fapt ce se întâmpla, ea m-a împins afară pe ușa bucătăriei și acolo era afurisitul ăla de câine, namila ei englezească, lingându-și fălcile cu gândul la o halcă drăguță de carne soldățească germană. "Frumos câine" am zis, privindu-l fix în ochi așa cum am auzit că fac dresorii de animale când intră în cușcă să stea la taifas cu leul. "Ura!" a strigat câinele. Cel puțin cam așa suna. "Ura!" i-am răspuns, și am zbughit-o afară, cu monstrul ăla englez agățat de curul meu de soldat prusac. După două zile animalul a fost ridicat de doi inși de la siguranță. Noile legi rasiale tocmai intraseră în vigoare. Nici unui câine de sânge străin, nearian, nu i se permitea să mai stea într-o casă germană. Buldogul jidănesc s-a dus glonț la camera de gazare. Comandantul meu l-a înlocuit cu un prepelicar pătat, dar și acesta avea sânge de evrei francezi. A ajuns tot la camera de gazare. — E timpul să te culci, Porta, remarcă tăios căpitanul finlandez, oricum, noi suntem obosiți! — Mai târziu au cumpărat un dog danez, continuă Porta fără să țină seama de căpitan. Și iată un câine pe care ăia de la Siguranță l-au acceptat. Le-a plăcut prostia lui colosală! În cursul nopții furtuna se domolește și o liniște ireală se așterne peste tundră. Aerul rece ne lovește cu violența unui tanc, sugând fiece părticică de căldură din trupurile noastre. Cine nu a avut o astfel de experiență nu poate stabili până unde merge limita suferinței fizice umane. Generalfeldmarschall von Keitel, februarie, 1945 — Un ministru adevărat, strigă Wolfgang, liderul comunist dându-i un brânci lui Hirtsiefer, fostul ministru de interne, care tocmai a fost internat ca prizonier în lagărul de concentrare din Esterwegen. — Dacă birocratul ăsta va putea sta pe picioarele lui mâine dimineață, spune Scharführerul SS Schramm, o să mă ocup de voi personal, rahaților! Wolfgang se uită la el și surâde sardonic. — O să ne ocupăm noi de el cum trebuie, promite el, negru de supărare. Un SS-ist îl înghiontește pe Hirtsiefer, încât îi dărâmă pe doi prizonieri spre priciuri. Aceștia se ridică în picioare și-i dau câteva scatoalce. — Tu ai fost acela, social-democrat păduchios, care le-ai dat nevestelor noastre două cești drept recunoștință că au adus pe lume cel de-al doisprezecelea copil! Dinspre oamenii care-l înconjoară pe Hirtsiefer se aud mârâituri amenințătoare. Până și zâmbetele SS-iștilor au dispărut. — Uitați că mai primeau și două sute de mărci, spune el cu glasul stins. — Căcatule! Îi scădeați din banii de subvenție! țipă un prizonier pirpiriu, ca un șoarece sfios, de la capătul îndepărtat al mesei. — Și ne-ați dat un picior în cur când am cerut o creștere a alocației pentru copii, răcnește Sturmmannul SS Kratz izbind cu patul puștii de pământ. — Prăpăditele alea de două sute de mărci erau partea noastră, se dezlănțuie un prizonier, și din punctul vostru de vedere puteam muri și de foame. Dar acum te afli unde trebuie să fii și o să simți pe pielea ta cum e să rabzi de foame! — Bagă-i boașele în gură, sugerează un SS-ist. L-au luat în primire la căderea nopții, l-au bătut și l-au lovit cu picioarele, l-au târât prin latrine. Noapte de noapte au repetat procedeul. Când a venit nevasta să-l ia într-un Mercedes mare a trebuit să fie dus pe brațe. Gărzile SS-iste și prizonierii erau furioși: Puseseră mâna pe un birocrat și acum era pus în libertate. După câteva zile a venit Gestapoul și a ridicat trei SS-iști și unsprezece prizonieri. Au fost împușcați pentru că l-au maltratat pe prizonierul Hirtsiefer. ÎNGERUL ROȘU — Dacă păduchioșii de germanski vin la Kosnovska o să-i învățăm noi minte, urlă Mișa, despicând aerul cu sabia lui căzăcească și fluierând. Dacă nu m-ar fi călcat trenul ăla nenorocit și nu mi-aș fi pierdut piciorul, aș fi împușcat până acum mii de asemenea porci fasciști! — Germanii nu fac nici cât un căcat de ren, strigă Nikolai cu dispreț, aruncând un cartof pe jumătate stricat în perete. E încă prea tânăr pentru a fi încorporat, însă a lucrat deja doi ani în mină. Piciorul stâng îi e țeapăn. S-a întâmplat anul trecut, când a explodat prematur o încărcătură explozivă. Neglijență, s-a pronunțat comisia de cercetări a NKVD. Tatăl lui a fost ucis de aceeași explozie. Când inspectorii NKVD au plecat, au luat un inginer și doi artificieri cu ei. Nu s-au mai întors niciodată. — Mănânc un câine dacă nemții ăia nu ajung aici curând, spune Sonia, cârciumăreasa de la "Îngerul Roșu". Se apleacă, și sânii ei enormi aproape că ating podeaua. Scoate de sub tejghea o pușcă de vânătoare, cu două țevi, și țintește în Ghiorghi, lucrătorul politic de Partid. Îndată ce dau cu ochii de ei le zbor cururile, strigă ea gata de luptă. — O să-ți cadă izmenele din cauza detunăturii, rânjește Nikolai dând peste cap o vodcă. — O să cadă, nu? strigă Sonia furioasă. Încarcă două cartușe în pușca de vânătoare, o armează și trage. Pocnetul e nemaipomenit, cei mai aproape de ea au fost aproape asurziți. — Draci nebuni, strigă Ghiorghi, care a căzut pe podea din pură spaimă. Cățeaua asta turbată ne-ar fi putut omorî pe toți! — Mai crede cineva că o să-mi cadă izmenele? urlă Sonia încărcând din nou pușca să fie pregătită în caz că vin nemții. — Nemții sunt poporul cel mai laș de pe fața pământului, spune Fiodor, plesnind cu podul palmei pe masă și făcând să se clatine sticlele și paharele, ticăloși fricoși! înspăimântați să nu piardă fărâma de viață pe care o au în ei. Când eram la școala de mașiniști de la Murmansk, unul dintre porci a venit să se uite la mașinile noastre. Fugise din țara lui. Abia reușise să-și salveze pielea când Hitler a preluat puterea. Curat ticălos, asta era. Așa căpos că nu-i era suficient o singură secretară, avea nevoie să târâie două după el. Oricine putea să vadă ce erau ele, o pereche de târfe scumpe la preț din Moscova. Nu știau altceva decât de sulă și boașe, asta era educația lor. Neamțul ăsta nemernic își băga nasul atât de adânc în toate, încât un robotcik onest nu se simțea deloc în siguranță. Ei bine, pentru a fi mai în siguranță, ne-am hotărât să ne descotorosim de el, așa că târziu, într-o noapte, îl culegem pe când ieșea legănându-se din bordelul Molnia și-l băgăm într-un sac de ciment. Credeți sau nu, s-a eliberat înainte de-a ajunge în partea veche a docurilor. O ia la fugă pe stradă strigând cât îl ținea gura după ajutor. Dar cine sare în ajutorul cuiva, în special al unui neamț, la Murmansk, în toiul nopții? L-am ajuns din urmă, oricum, și i-am tras una în burtă și apoi i-am mai dat câteva picioare în cap și s-a mai domolit oleacă. Dar e greu să-i faci să stea cuminți pe pungașii ăștia de nemți. L-am târât până la Cheiul Þarului. Știți, acolo unde sunt strânse șalupele, scoase din circulație. Doamne, cum mai dădea din picioare și se zbătea când i-am băgat și ținut capul în apă. Pur și simplu nu dă ortul popii în liniște, ca un om. De fiecare dată când ne făceam socoteala că trebuia să fi murit, și îl scoteam din apă, iar o lua razna urlând și împroșcând cu apă și începea să se roage pentru viața lui. Doi dintre noi au început să-i tragă șuturi în boașe. L-am lovit atât de tare încât cred că-i ajunseseră până-n gură. Ne-a oferit la toți banii lui până la ultima copeică dacă l-am fi lăsat în viață, și s-a jurat că va pune o vorbă bună pentru noi la Moscova. Asta arată ce mincinoși sunt nemții. Cine-ar pune o vorbă bună pentru cineva care își dăduse toată silința pentru a-l ucide? "Te știu eu, Alexander Alexeevici", îi striga el maistrului nostru printre înghițituri de apă. Vezi, chiar în pragul morții un neamț observă totul, așa că îi poate spune Necuratului, odată ajuns în iad, cine l-a trimis acolo. Acum orice cetățean sovietic știe că una îi spunea lui Dumnezeu și Satanei și altceva la NKVD. Ei bine, recunoscându-l el pe Alex nu ne-a mai rămas nimic altceva de făcut, ca atare trebuia să-l curățăm. Dar nemții ăștia sunt dați dracului. Am sărit cu picioarele pe el până am socotit noi că n-a rămas nezdrobit nici cel mai mic oscior. Sub apă a continuat să trimită bule și să împroașce ca o pisică de pădure primăvara, dar l-a luat în cele din urmă moartea, deși se luptase din toate puterile. — Diavolii ăștia sunt o plagă, strigă Piotr apucând de închizător pușca de membru al Gărzii Civile, dacă vin încoa îi terminăm rapid. Trosc, și încă, un neamț mai puțin pe lume. — Eu vreau să prind câțiva vii, strigă Ciolinda, nevasta lăptarului. I-aș spânzura de grindă, așa, și i-aș castra, apoi ne-am putea bucura auzindu-i cum țipă, cum făceau tătarii când îl prindeau pe câte unul între picioarele nevestelor lor. — Am prins vreo doi finlandezi fasciști în decembrie '39, spune Sonia cu entuziasm. I-am spânzurat de picioare și i-am bătut între picioare până am căzut jos de oboseală. Erau doi ofițeri cu dungi verzi pe pantaloni și zvastica în ochii ăia răutăcioși. Când am terminat, pantalonii lor cenușii deveniseră roșii. Înainte de a muri le-a părut rău de o sută de ori că atacaseră Uniunea Sovietică și scoseseră ochii copiilor mici! — Asta-i muzica ce-mi place, răcnește soțul ei, Vasia, cu fanatism. Când îmi făceam serviciul militar în tabăra de pedeapsă de la Levtenov, dispuneam de multe metode pentru a-i ucide pe inamicii poporului, iar când era vorba de fasciști, îi jupuiam cum se belește renul. Comandantul nostru, un diavol din Kita, colecționa mânuși. Casa lui era ca un muzeu. Într-o bună zi a descoperit că îi lipsea un anumit sortiment. A dat semnalul de adunare pentru toată tabăra și a trecut printre rânduri, selecționând câte un bărbat și câte o femeie din fiecare naționalitate. Cei selecționați au fost duși la bucătărie și i-a forțat să-și bage brațele în apă clocotită. Apoi comandantul nostru mongol le-a jupuit mâinile și brațele cu toată grija și s-a făcut cu câteva perechi de mănuși pentru muzeul său, cum nu mai avea nimeni. Vreo scârnăvie a ciripit totuși la Moscova. Ce tărăboi a fost! Am avut noroc, aveam de îndeplinit o altă misiune în ziua aceea și nu am participat la acțiunea din bucătărie. Într-o dimineață al naibii de friguroasă apare și un comisar mititel, care uitase să zâmbească încă dinainte de-a se naște. Era atât de mărunt că putea să treacă în picioare pe sub burta unui cal! Cizmele de călărie căzăcești, fără tocuri, pe care le purta nu erau mai înalte decât degetaru, și totuși îi ajungeau până la genunchi. Dacă urechile nu i-ar fi ieșit ca aripile liliacului, căciula de blană țuguiată i s-ar fi oprit pe umeri. Era atât de înaltă că putea s-o folosească și ca scaun. I-au fost necesare douăzeci de minute ca să-i condamne la moarte pe colecționarii de mănuși, prin decapitare cu sabia, pe platoul de adunare, înainte de asfințitul soarelui. L-a ales personal pe executor. Un ugalașnik[44] din Leningrad, un munte de om, care l-ar fi putut ascunde pe Comisarul din Tomsk în gură. Era închis pe viață pentru că ucisese patru femei, le ciopârțise cu securea unui pădurar și le aruncase rămășițele în Luma. Noi toți, atât prizonierii cât și personalul permanent, am fost adunați să fim de față ca să ne facem toți o idee de ce i s-ar putea întâmpla oricui dintre noi căruia i-ar fi dat prin cap să colecționeze și el mănuși. A fost o execuție scârboasă. Ucigașul de femei din Leningrad era emoționat ca o fecioară. De fiecare dată când se uita la micuțul Comisar din Tomsk îl apuca tremuriciul ca pe un plop tremurător. Acesta a început prin a-i tăia un braț. Amantul mugea ca un taur, dar nu mult timp. Din două mișcări capul i s-a rostogolit pe platou. Următorului pe care l-a hăcuit i-a retezat dintr-o lovitură o jumătate de piept, cu cap cu tot. Și tot așa cu toți cei zece. Ucigașul din Leningrad era puternic ca un urs. Comandantul din Kita a fost ultimul la rând. Trei lovituri, și dus a fost. Comisarul din Tomsk și-a scos Nagan-ul și i-a plasat un glonte direct între ochi ucigașului din Leningrad. Se legăna ca un copac pe timpul furtunii și la pământ cu el alături de cei pe care îi decapitase. Asta le vom face și noi nemților când vor veni, îi jupuim și îi atârnăm la uscat în fața sediului Partidului. Nici unui comisar nu-i va păsa taman de ce le-am făcut noi nemților. Șirul vorbelor sale este întrerupt de deschiderea ușii. Un nor dens de zăpadă pătrunde în cârciumă. — Închide dracului ușa! strigă toți deodată în momentul în care suflarea polară năvălește în încăpere. O femeie tânără, ținând de mână un copil de vreo trei ani se lasă pe spate, sprijinindu-se de ușă. Cu o mișcare ce trădează oboseala își scoate gluga și-și șterge zăpada de pe față. Își suflă în mâinile înghețate și bate cu tălpile de dușumea pentru a-i reveni ceva căldură în picioare, apoi se uită căutător prin camera aglomerată, unde tai cu cuțitul fumul de mahorcă. — Pe mine mă cauți, femeie? o întreabă un individ cu o față albă, plină de coșuri. Are o frunte foarte îngustă, de debil mintal. Ochii au o strălucire de animal feroce. — Hai acasă, Grigori, îl imploră ea cu un tremur în glasu-i șoptit. — Nici gând, mârâie numitul Grigori, golindu-și paharul de bere cu un plescăit zgomotos. Lasă-mă-n pace, femeie! Nici să te văd nu mai suport, pe tine sau pe plodul ăla de târfă pe care l-ai făcut. Trage o dușcă zdravănă de spirt și scoate un râgâit foarte sonor. — Mi-ai promis de dimineață că azi nu te mai îmbeți, îi spune ea văitându-se și îndepărtând de pe frunte o buclă din păru-i negru. — Credeți așa ceva? Acum târfa asta spune că sunt beat! Sughite și rânjește prostește. Dacă nici asta nu e o insultă, apăi ce mai e! Uiți, probabil, cine-i comisar în orașul ăsta! O să vezi tu, cățea ce ești! Nimic mai ușor pentru mine decât să te aranjez, pe tine și pe plodul ăsta de târfă! Își umple cana din nou și iarăși bea. Berea i se scurge pe bărbie și pe piept în timp ce bea. Puuuh! pufăie el, împroșcându-se cu bere pe față. Mai vii și aici să ne spui ce să facem, iapă de Kiev. E loc berechet la Kolima pentru troțkiști ca tine!! Știu eu la ce te gândești, curvă contrarevoluționară și parșivă ce ești. — Salivează el ca un bețiv și se îndreaptă clătinându-se spre ea cu stacana de bere plină în mână. Râzând pe înfundate, parcă-ar fi cotcodăcit, îi toarnă berea în cap femeii și o lovește peste față. — Să te întinzi cu ofițerii chipeși până nu mai poți, drac împielițat de femeie! Crezi că te crede cineva din cei de față că ai fost măritată cu căcatul ăla de căpitan! Căzut în luptă împotriva fasciștilor finlandezi, zici! Minciuni jidovești! Spurcăciunea s-a împușcat pentru că-i era frică să meargă pe front! Știu exact despre ce e vorba, să-ți fie clar! Nu sunt eu politrucul? — Ești beat mort, îi spune ea calmă, ștergându-și berea de pe față cu mâneca. Nu-ți mai vine și ție mintea la cap odată? Mâine o să-ți pară rău! Bărbatul se uită la ea cu o expresie prostită, de bețiv, o îmbrâncește pe podea și o târăște de un picior, ca pe o sanie, spre oamenii aflați lângă tejghea, care zâmbesc răutăcios. — Uite aici! strigă el sfâșiindu-i îmbrăcămintea. Serviți-vă, oricine vrea! Eu, Comisarul Grigori Anteneev, vă dau permisiunea! Curvele sunt proprietatea statului. Cu un râs strident îi desface picioarele. — Poftiți, regulați-o cu lumânarea! strigă Sonia încântată, forțând o lumânare groasă de ceară în organul genital al femeii. Iapă aristocratică îngâmfată! O împinge cu brutalitate, pe masă. — Haideți, băieți, rânjește Gilda, poarta e deschisă! Faceți-i bucata. O cățea ca ea, care se uită de sus la noi, pentru că noi nu înțelegem cărțile. — Mamă, mamă! țipă copilașul, lovind și el anemic în gloata beată. — Lăsați-mă pe mine să i-o trag, rânjește Ghiorghi în timp ce se desface la prohab. Na, cățea, nu mai e alta la fel de mare în tot Kievul! Nu mai țipa. E pe măsura ta! — Eu o iau pe la spate, se hâțână Mișa, ologul cu pantalonii deja lăsați în vine. — Taci, pui de curvă! strigă Kosnov, voinicul vânător, împingându-l pe băiețaș mai încolo. — Las-o puțin mai jos, gâlgâie Mișa, cu simțurile ațâțate. Nu pot să-i ajung până-n cur. Ajunge, bravo! Primește-o în pizdoaia aia ucraineană păcătoasă! De fiecare dată când termină câte unul dintre bețivi, Sonia aruncă o găleată de apă peste femeia violată. — Noi ținem la curățenie, zice ea râzând cu cruzime, dar curvele kievene ca tine nu înțeleg acest lucru! Nu regulezi o târfă pe degeaba, hohotește Sonia, costă câte o copeică pentru un rând, băieți! — E cea mai ieftină târfă pe care am avut-o! urlă Fiodor entuziasmat vârându-i femeii trei copeici între picioare. După ce s-au plictisit și de distracția asta o rostogolesc sub masă. Ea plânge disperată pentru băiețel, care zace fără cunoștință sub o bancă. — O auzi cum urlă, iapa! strigă Ghiorghi ca un turbat. Arunc-o afară! O scot afară brutal, în zăpadă, cu lovituri de picioare. — Băiatul meu! țipă ea deznădăjduită lovind nebunește în ușa grea. Grigori îl apucă pe băiat și îl aruncă pe ușă afară ca o minge. Aterizează la o distanță serioasă, într-un troian. — Acești trădători ai poporului ar trebui desființați, răcnește Mișa, izbind puternic în masă. Am citit în Pravda mai deunăzi că își arată chipurile oribile peste tot. Auzi, l-au dibuit pe un jidan care se strecurase până la nivelul de zampolit[45]. L-au împușcat, bineînțeles, adăugă el după o scurtă pauză. — Dacă te oprești și stai liniștit, mori, să fiu al dracului — spune Ghiorghi fără nici o legătură, întinzându-i lui Mișa o cană cu bere. Sub un impuls subit, Sonia îi anunță că birtul le dă un rând pe gratis. Toate discuțiile se opresc, tăcerea se lasă peste "Îngerul Roșu". Uimirea e unanimă. Nu-și poate aminti nimeni să fi fost vreodată o cârciumăreasă atât de mărinimoasă. — O să-l bag în aia mă-si îndărăt pe țâncul ăsta! țipă Grigori prăbușindu-se pe podea cu zgomot. — Ia-ți mâinile alea împuțite de pe picioarele mele, mârâie Sonia, ești ultimul bărbat căruia i-aș permite să-mi umble în izmene! — Dacă m-ai încerca o dată nu te-ai mai culca cu altul! rânjește Nikolai prostește. — Scârnă pipernicită! îl ia în zeflemea Sonia. Eu, care am navigat pe șapte mări și oceane și am servit diplomați și generali? Crezi că m-aș înjosi cu un maimuțoi ca tine? M-a avut odată un lord veritabil în mijlocul Oceanului Atlantic! — Surâde, fericită de această amintire. — Era un englez get-beget, cu castel cum trebuie, unde o ducesă avea obiceiul să umble în fiecare noapte cu lună plină! Când și-a dat drumul în mine, era de viță albastră. Albastră ca lampionul din fața comisariatului. — Și de-atunci nu te-ai mai spălat niciodată acolo, jos, o ia în derâdere Tania, care a fost trimisă temporar în sat. Nici chiar politrucul nu știe ce a făcut Tania. Se șoptește că va veni un ordin, într-o zi, să fie lichidată. S-a mai întâmplat înainte. Alții spun că este informatoare. — Am fost șofer de camion pe ruta Omsk - Moscova - Leningrad, se laudă Dimitri. — Acum faci numai cursa de la "Îngerul Roșu", până la ocolul pentru reni, rânjește Ciolinda, nevasta lăptarului. — Habar n-ai ce vorbești, femeie, îi zice Dimitri cu dispreț. Ruta Omsk-Moscova-Leningrad este cea mai grea din toată Uniunea Sovietică. Când ajungi, în fine, pe Nevski Prospekt, ești pe jumătate țăcănit. — Exact așa cum ești — râde în hohote Ciolinda. N-ai fost niciodată altceva decât un țicnit. — Când în cele din urmă am dat în primire, continuă Dimitri, refuzând să fie întrerupt, am colindat prin țară și am călătorit cu trenul gratis prin toată Uniunea Sovietică. Partea bună cu trenurile astea este că există totdeauna o pereche de șine care duc altundeva de unde te găsești. Și dacă ajungi iarna într-un loc unde e prea frig ca să dormi afară, atunci poți să fii sigur că există o pușcărie unde să te dezmorțești și să capeți ceva de haleală. — Da, asta e un lucru bun în ce privește Uniunea Sovietică, strigă Ghiorghi cu patriotism, la noi nu e criză de pușcării. Trăiască Stalin! — A venit însă ziua când a trebuit să părăsesc acea viață minunată, liberă, surâde Dimitri cu amărăciune. S-a întâmplat la Odessa. Stăteam culcat pe o bancă și visam în Parcul Proletarilor, când am simțit o ciocănitură în cutiuță. În fața mea se afla un tâmpit de garadovoi[46] care se hlizea la mine învârtindu-și pulanul lung. Mi-a dat una peste tălpile picioarelor că l-am simțit prin tot corpul, Până sus de tot, în vârful părului. "Plec", i-am zis, înclinându-mă politicos. M-am întins aici cu totul din greșeală! "Nu ești chiar atât de bătut în cap cum pari", a rânjit garadovoi-ul trăgându-mi iarăși una în mijlocul frunții cu pulanul lui ca să nu uit prea repede că nu era permis să dormi în Parcul Proletarilor. Am plecat de-acolo cu toată viteza dar nici n-am scos nasul din parc și am și fost arestat. Din nefericire era chiar la capătul zorilor, când vin cotigile cu lapte hodorogind și e cea mai bună parte a zilei pentru sticleți. Și abia așteptam o ceașcă de cafea și ceva de îmbucat. Ei bine, m-a dus cu mașina la spețialnâi staniția[47]. Acolo mi-au tras o cafteală care m-a făcut să recunosc că munca este o mare binecuvântare pentru toți cetățenii sovietici. — Își desface brațele și se uită atent la ferestrele înghețate. — Și iată-mă, aici, în tovărășia unei sticle de vodcă! *** Într-o odaie de sus, deasupra cârciumii, căpitanul Vasili Simsov, șade trântit în pat și o privește pe Tamara, care se fâțâie de colo-colo prin odaie, ca o pisică înfuriată, cu o țigară între buzele senzuale. — Ce dracu poți să faci în văgăuna asta împuțită? Să te cordești și să tragi la măsea! M-am plictisit. De ce nu ieși undeva cu mine! — Unde dracu să mergem? întrebă el foarte susceptibil. Am fost la cinematograf săptămâna trecută! — La cinematograf! mârâie ea supărată. Ãluia îi zici tu cinema? Numai politică căcăcioasă! Trebuie să facem ceva! Altfel ne apucă damblaua! Murim și nici n-o să ne dăm seama! — Să mergem la ski după ce se domolește viscolul, îi sugerează el cu glasul stins. — La ski? Acum chiar cred că ai luat-o razna! M-am lecuit de ski pentru toată viața! Se ridică într-un cot în pat și-și arătă dinții frumoși, într-un zâmbet larg. — Îndată ce vom câștiga războiul, vom pleca în vacanță în Crimeea, o consolează el. O să ne plimbăm cu barca cu pânze și vom face dragoste pe punte numai în prezența pescărușilor! — Și seara vom mânca la restaurant! râde ea și chipul i se luminează la acest gând. — Și vom sta toată noaptea, după pofta inimii, și ne vom ghiftui cu caviar și vin de Crimeea, îi promite el. — Când vom câștiga războiul, oftează ea tristă, golind paharul de vodcă. Ai auzit de Războiul de Treizeci de Ani, cred? De ce n-ar dura și ăsta tot atât? Cum să zic, n-ar mai fi decât douăzeci și opt de ani de așteptat. — Douăzeci și șapte, o corectează și începe să fluiere. — Ce contează un an în plus sau în minus? suspină ea resemnată. Oh, pe dracu, Vasili, am senzația că sunt zăvorâtă într-o închisoare împuțită! Stai toată ziulica întins pe spate și bei, ce naiba faci totuși aici? — Fac instrucție cu Garda Națională, știi doar, îi răspunde el cu mânie, și mai trag cu ochiul la mișcările inamicului și trimit informații prin radio, în cazul că ajung aici. E o misiune foarte importantă, și o știi și tu! — Oh, slăbește-mă! râde ea sălbatic. Se spune că nemții sunt proști, însă n-am să cred niciodată că sunt atât de proști să vină aici! Nimeni n-ar putea fi atât de tâmpit! Numai cetățenii sovietici sunt atât de bătuți în cap încât să trăiască în fundătura asta. — Tamara își trece mâna prin părul lui negru ca tăciunele, îl sărută pe gură și îi atinge limba cu a ei. — M-am plictisit la culme! Patru luni singură cu tine! Peste tot zăpadă și nimic altceva! Mă scoate din sărite. Nici nu mai avem chef să facem dragoste. Știm să facem toate o sută și una poziții și în somn! Găsește ceva nou, neghiobule! — Am putea organiza eventual o cursă de câini, îi sugerează el fără să creadă nici măcar în ce-i iese pe gură, sunt o mulțime de câini pentru tracțiunea săniilor pe aici! — Potăile astea de prin sate sunt prea proaste ca să învețe să alerge la o cursă, apreciază ea. Îți mai amintești când ne duceam la curse, la Moscova, și apoi la teatrul Balșoi, seara? Dă-mi ceva să beau! Întinde paharul spre el. Ridică-te, ce dracu! De ce exiști? — Lasă impertinențele, femeie, îi spune el amenințător. Oricând te pot băga din nou la pârnaie! — Poate că n-ar fi o idee rea! Mi-aș găsi repede o lesbiană drăguță! Se ridică și se așează pe scaun. Își ridică picioarele pe o măsuță și cămașa îi alunecă dezgolindu-i coapsele. El scoate un fluierat prelungit. — Vino încoace și lasă-mă să te regulez! Ai cele mai grozave coapse și mingeacul tău e cel mai teribil din lume, nici măcar târfele alea capitaliste nu sunt atât de bine dotate ca tine! — Taci, mârâie ea, aprinzându-și o țigară lungă, aromată, hai să plecăm de-aici Vasili! Moscoviții nu pot trăi într-o văgăună ca asta! Creierele o iau razna. Ieri m-am surprins vorbind unui ren! Sare în pat, se încolăcește în jurul lui, își plimbă vârful limbii pe fața lui în timp ce-i pipăie trupul lui păros. — Ești un bărbat minunat, Vasili! Ești un pungaș afurisit, dar poți face tot ce-i place unei femei să-i facă un bărbat! Se retrage puțin și-l scrutează: — Ai spus că ai relații, cele mai bune pe care și le poate dori cineva, atunci de ce dracu stăm aici? N-a sosit oare vremea să apelezi la ele și să ne scoată de aici? Îl sărută iarăși, se suie peste el și-l mușcă de ureche. Să mergem măcar o zi la Murmansk! Să petrecem două zile și în locurile unde se duc ofițerii de marină. Dă-le ordin să înhame câini și ajungem îndată la Murmansk! — Ai înnebunit? Știi că nu putem face așa ceva. Mi s-a încredințat aici un post de foarte mare răspundere. Nemții pot apărea în orice moment! Atunci voi avea puteri depline și voi deveni comandant, asta poate însemna promovare, decorații și, dacă avem noroc, vom rămâne singurii în viață și vom putea înfrumuseța povestea oleacă! — Spune-mi Vasili, nu-i ceva scrântit acolo, la cutiuța ta? Dacă suntem, singurii rămași printre cei vii va trebui să fim foarte atenți ce le spunem ălora de la Moscova. Se uită adânc în ochii lui naivi: Ai cunoscut vreodată un neamț? Sunt foarte buni ochitori! Dacă vor veni într-adevăr aici, tare aș fi curioasă să văd cum va acționa Garda ta Națională de bețivi! Din localul de dedesubt se aude zarvă mare. — Îi auzi? spune ea cu dispreț. Ferească-ne Dumnezeu să sosească nemții în momentul ăsta! Cât sânge n-ar curge, sânge rusesc! — Fii atentă ce-ți iese pe gură, mârâie el, împingând-o supărat de lângă el. Nu mă cunoști! Cu o strălucire de răutate în ochi își scoate Naganul de sub pernă și i-l pune la tâmplă. Te-aș lichida, dacă aș vrea! — N-ai îndrăzni, îl persiflează ea pe un ton provocator. Dacă mă împuști, nu-ți mai rămâne decât s-o regulezi pe târfa aia grasă și unsuroasă de jos. Ai simțit cum miroase? Nu s-a mai spălat din '36, când a lansat Partidul campania "economisiți apa". El se trântește înapoi în pat, râzând ca un descreierat. — Ce poamă a naibii ești! Nu se poate nimeni supăra cu adevărat pe tine. Îi aruncă o țigară. O vreme fumează în tăcere. Apoi apucă balalaica. Vasili sare din pat și dansează sălbatic prin cameră, ca tătarii. Îndreaptă Naganul spre tavan și descarcă tot încărcătorul. Ea râde zgomotos și azvârle cu o vază de cristal în perete. Cioburi de sticlă le zboară pe lângă ureche. El aleargă gol peste mobilă și cu un salt lung aterizează în pat. O trage cu brutalitate peste el. Ea îl lovește cu balalaica în cap și țipă groaznic de durere când el își stinge țigara pe umărul ei dezgolit. — Taci! strigă el. Durerea și voluptatea erotică merg mână mână! O apucă de păr și îi aduce capul între picioarele lui. Suge-o, târfă murdară! — Porcule! bolborosește ea, cuprinzând cu buzele arma lui enormă. — Dă-i bătaie! strigă el cu o poftă perversă în glas. Tamara își ridică ochii spre fața lui puhavă, desfrânată, și brusc strânge din dinți cu toată puterea. Vasili urlă de durere și o gonește de pe el cu picioarele. Ea scuipă afară bucata de carne și se șterge la gură, care i s-a mânjit de sânge. El se lasă în jos țipând și se strânge cu mâinile între pulpe. — Porc! sâsâie ea. Credeai că poți să te porți oricum poftești cu mine! Își aprinde imperturbabilă o țigară și se uită la el cu răutate. — Cățea turbată, mi-ai decapitat-o! strigă el cu disperare făcând câțiva pași spre ea. — Și ce dacă? se strâmbă ea la el și se trage înapoi spre ușă, oricum, n-ai știut ce să faci cu ea. Ai vrut mereu franțuzește, da' cred că niciodată n-a ieșit așa de franțuzește ca în seara asta! — Cheamă un doctor, o imploră el, nemaiștiind ce-i cu el. — Doctor! râde ea batjocoritoare. Singurul doctor pe care-l avem aici e grăsana, care a făcut cândva un curs de opt zile ca infirmieră. N-ar fi în stare nici măcar să ajute o scroafă să fete! — O să mi-o plătești, geme el privindu-și mâinile pătate de sânge. — O să mori, îi confirmă ea, ca și cum i-ar spune că e frig afară. — Asta e asasinat, spune el căzând pe podea. — Asasinat! râde ea strident. Și mai spui că nici măcar n-ai habar pe câți i-ai trimis în fața plutonului de execuție. Acum faci o experiență, să vezi cum e când mori! — Ești un diavol, Tamara, dar te previn: dacă mor, Moscova va afla adevărul! — Chiar așa? șoptește ea. Posibil ca unii să creadă. Tot ce o să audă ei la Moscova va fi că ai murit și te vor șterge de pe listă și te vor uita, ca pe orice păduchios! — Tamara, șoptește el răgușit. Trebuie să mă ajuți. Îmi curge sânge cu nemiluita! — Vasili, îi șoptește printre dinți, aplecându-se deasupra lui. Nu mai ai mult, dar trebuie să știi că-mi face plăcere să te văd cum mori! — Tamara, ești chiar soră cu dracu. Te vor spânzura! Ai omorât un ofițer sovietic! — Am înjunghiat un porc, chicotește ea. Tu mi-ai spus s-o iau în gură! M-au apucat spasmele și, știi doar, se pune o bucată de lemn între dinții celor care au spasme, ca să nu-și muște limba. Fără limbi nu se poate spune la NKVD ce vorbesc alți cetățeni, vezi? De asta ți-ai sacrificat tu bunătate de penis! Poate că te vor face Erou al Uniunii Sovietice post-mortem! Un zgomot îngrozitor ajunge până la ei din local: mobilă sfărâmată, pahare sparte, femei care țipă, bărbați care zbiară. Căpitanul Vasili Simsov își dă duhul în zgomotul acestui vacarm. Tamara șade multă vreme și se uită la el cum stă întins acolo, gol, numai cu șapca de NKVD pe cap. — Dacă te-ai putea vedea și tu, pe tine însuți, șoptește ea cu dispreț. Cei pe care i-ai trimis în Gulag s-ar bucura! Se ridică în picioare, ia o țigară, trage o înghițitură bună de vodcă și se privește apreciativ în oglindă. — Ai făcut o faptă bună! îi spune ea imaginii din oglindă. Se îmbracă cu o rochie lungă de tul, își pune un șal negru pe umeri și se duce în local. — Căpitanul Vasili Simsov a murit, declară ea solemn pe când coboară scara. — Tuturor ne vine rândul, sughite Sonia, beată, de la tejghea. — Dați-mi ceva să beau, îi zice Tamara cu asprime. Sonia îi împinge o cană plină. O bea pe jumătate, cu lăcomie. — Ultima noapte la Moscova, oftează ea visătoare, am dansat la "Praga", în Piața Arbatskaia.Aveau acolo cea mai bună orchestră țigănească din lume. Ai fost și tu? o întreabă pe Sonia, care se scarpină gânditoare între sâni. — M-ar fi băgat la mititica dacă dădeam cu nasul pe acolo, rânjește Sonia. — I-am decapitat membrul, zice Tamara cu un surâs de om satisfăcut. A fost ultima lui mare escapadă de genul ăsta. Soniei îi cad fălcile. — Prea bine, am ascultat totul. Alo, fiți atenți! strigă ea, vocea pătrunzând rumoarea gloatei de bețivi. Madam Tamara Alexandrovna i-a decapitat membrul căpitanului Vasili Simsov! — Ce gust avea? întreabă Ghiorghi, într-un hohot de râs. Grigori se ridică în picioare cu mare greutate și se poticnește de câteva ori în drum spre tejghea. Mișa îi dă șapca verde de comisar, își încinge Naganul la șold cu solemnitate. Acum toată lumea poate vedea că este în exercițiul funcțiunii. Se prăvălește peste tejghea cu zgomot și sparge două sticle. Sonia îi trage una în cap cu un făcăleț. — Grigori Mihailovici Anteneev, te-ai îmbătat ca un porc. Încheie-te la pantaloni, că sunt și doamne de față. Nu ești cu renii! — Dă-mi ceva de băut, rânjește el ca un nerod. Golește cana dintr-o dușcă, râgâie violent și înghite doi heringi sărați întregi. Le dă drumul pe gât, precum înghite barza o broască. Se scarpină la cap și descoperă, spre surprinderea lui, că nu mai are șapca. — Tovarișci, țipă el cu o voce sonoră, de ce sunt eu aici cu sarcini? Își scoate Nagan-ul și îl agită prin aer. Se aude o împușcătură. Glonțul îi atinge urechea lui Mihail și trece prin căciula de blană. — Ușurel, tovarășe comisar, spune el dojenitor făcând cu degetul arătător spre Grigori. — Ești arestat! răcnește Grigori fluturând pistolul. Mărturisiți, diavolilor, ca să avem o judecată mare! Nu ajută la nimic dacă tăgăduiești! NKVD-ul cunoaște totul! Se servește cu o bucată mare de carne de porc dintr-o farfurie și și-o bagă în gură ca un țăran care face o căpiță de paie. Pistolul îi cade în supă. Se opărește la mână când încearcă să-l pescuiască. Răcnind, dansează într-un picior suflând în mână: — O să mi-o plătești, țipă el înfuriat. Nimeni nu scapă după ce a opărit mâna unui comisar. O să ai la ce să te gândești în Gulag! Se prăbușește greoi pe un scaun și îi pare atât de rău de el, că începe să plângă. Își șterge fruntea și descoperă că are din nou șapca de serviciu pe cap: — Christoase, sunt îm exercițiul funcțiunii, urlă el înspre Sonia. Iar ai spus vrute și nevrute în fața icoanei tale, cățea sfântă ce ești! Așteaptă numai, o să-ți scoată ăia din Gulag pe nas chestia asta, tot atât de ușor precum scopește un tătar purcelul de lapte! Se ridică șovăind și se poticnește de picioarele lui Fiodor. — Lumea-i o oală de rahat, oftează acesta adânc. Ghiorghi îl ajută să se ridice și îl așează pe banca îngustă de lângă ursul împăiat, cu care începe să discute. — Cine te crezi, totuși? îi zice ursului. Găoaza Uniunii Sovietice, și ce-i cu asta! Îi trage câteva scatoalce și cade iarăși. Rămâne așa lungit un timp, privind cu dușmănie ursul, care îi răspunde cu o privire sticloasă. — Tovarișci, spune el râzând înăbușit, să procedăm la instituirea unei curți marțiale și să ne distrăm puțin! Pot să-ți ofer ceva de băut? Cum ursul nu-i răspunde, îi trage un picior, luftează și cade cât e de lung pe podea. Se ridică înapoi cu greutate. Mătușa Sonia, două măsuri de "Victoria Steagului Roșu". Ne socotim la leafă! — Nici vorbă! îi spune Sonia cu răceală, îmi ești deja dator salariul pe un an. L-ai băut până la ultima copeică, și ce garanție am? Reprezinți un mare risc, Grigori Anteneev. Dacă vin nemții te vor spânzura, cu tot cu șapca aia a ta verde. Și eu cred că vin! — Atunci vom lucra cu ei, spune Grigori cu un gest afectat. — Ești un comisar sovietic simpatic, remarcă Sonia sec. — Dă-ne de băut, atunci, o roagă el. Știi cu câtă ardoare lucrez pentru victorie! — E lucrul cel mai bun pe care îl poți face, strâmbă din nas Sonia. Știți ce se poate întâmpla cu voi, comisarii, dacă pierdeți! — Evreii sunt de vină, spune Grigori lugubru. Ticăloșii ăia cu nasurile coroiate s-au strâns cu toții în America și ațâță focul. Știi ce planuri au? întreabă el în șoaptă. — Să-ți taie ție capul, rânjește Sonia, lăsând să cadă satârul pe tejghea, ca o ghilotină. — Asta e numai un aspect, admite Grigori pipăindu-și gâtul cu delicatețe. Au conceput un plan monstruos! Sughite de mai multe ori și-i bea și cana lui Mihail, care din greșeală fusese uitată la îndemâna lui. Vor ca noi și naziștii să ne măcelărim unii pe alții. Trimit un Kaiser Wilhelm la Berlin și un țar Nicolae la Moscova să pună capăt guvernării de o mie de ani a popoarelor. — Sughite iarăși și încearcă să mai stoarcă vreo câteva picături din cana goală. — Să vă spun! Primesc comunicări secrete de la Moscova, șoptește el, dându-se mare. Ei, ne mărturisești? strigă el pe neașteptate arătând spre Sonia, sau preferi să te supunem la un interogatoriu ca la carte? — Am înțeles că vrei să-ți dau de băut pe veresie? spune Sonia, strângând din ochi. — Ești dată dracului, asta ești! rânjește el. Știi exact cum să te descurci în Uniunea Sovietică. Data viitoare când le trimit un raport măgarilor din Murmansk despre viața din mica noastră comunitate, te propun pentru medalia de Erou al Muncii ca să ne dai o petrecere pe cinste. Acțiunea împotriva ta se respinge ca fiind o grămadă de bazaconii inutile! Și acum, ce ziceți de una mică pe care să ne-o treacă în condicuță? — Își scoate șapca militară și dă cu ea de tejghea. Și acum puteți spune ce vreți! Nu mai sunt în serviciu. — Dă de-a azvârlita cu șapca prin local. — Să mergem mai departe și să-i criticăm pe acei nemernici de la Kremlin. Madam, aveți obiceiul să le decapitați penisurile ibovnicilor dumneavoastră? o întreabă pe Tamara, cu un aer confidențial. Încearcă să-i facă o plecăciune, dar cade pe jos cu o bufnitură și nimerește cu fața într-o scuipătoare. — Totul este o conspirație revoluționară, țipă Stefan, Borovski din colț, totdeauna te trag pe sfoară în cele din urmă. Mi-au promis cu totul altceva când îmi făceam serviciul la Moscova, și acum lacheii capitaliștilor m-au trimis aici! O conspirație, asta e! Dar n-o să-l surprindă pe Stefan Borovski așa, cu una, cu două. Să așteptăm până mă întâlnesc cu nemții. O să-i facă să stea puțin pe gînduri! Războiul ăsta o să mă facă om mare. La ce dracu altceva ar mai sluji un război mondial? — Nu știi despre ce vorbești, îi spune Karl, golind o sticlă cu un zgomot gâlgâitor, de parcă gâtul lui ar fi un canal colector, sunt singurul de față care s-a întâlnit vreodată cu nemții. Asta s-a întâmplat în războiul cel mic din '39. — N-a participat nici un neamț la războiul ăla, protestează Stefan, numai fasciști finlandezi. — Porc moscovit! rage Karl încântat. Când spun că am avut de-a face cu nemții înseamnă că așa e, cum ți-am spus! Aveau svastici și în ochi și în gaura curului, dar am întâlnit și ceva finlandezi, din ăia care i-ar fi mâncat pe Comuniști cu fulgi cu tot, setoși de sânge cum nu-ți închipui. Puțin le păsa dacă cei pe care-i măcelăreau erau bărbați sau femei. Se comportau ca niște sălbatici, băgau cuțitul și căsăpeau pe oricine și oricum și le ieșeau numai gloanțe pe cur și pe gură. Și-ți spun eu, toți finlandezii ăștia, băga-i-aș, acționează de parcă ar fi ieșit din pizdele mamelor lor cu un pistol automat gata armat și cu un cuțit în dinți, însă nemții peste care dai în acest mare război sunt cât zece finlandezi. Nu vă dați seama cât sunt de damblagii până nu ai de-a face cu ei, și atunci nici n-apuci să caști bine ochii, că te-au și mierlit. Taie de-a valma tot până nu mai rămâne nimic, tot ce le iese în cale și e rusesc, în bucățele mici, bărbați, femei sau animale! — Ia-ți labele puturoase de ren de pe mine! rage Stefan dându-i câteva scatoalce lui Karl. Nemții ăia o să ajungă să mă cunoască ei pe mine. N-o să treacă de mine, cu toate automatele și svasticile lor. — Își trage căciula peste urechi și își ia pușca de vânătoare pe umăr. — Puteți să vă duceți la dracu cu toții. Sunteți atât de proști, că un om inteligent nu poate suporta să mai stea în aceeași cameră cu voi! Cântând cât îl țin bojocii pleacă clătinându-se pe ulița mare a satului. Viforul îl trage de șuba lungă până la pământ, de parcă ar încerca să i-o smulgă. Intră cu totul într-un stâlp de telegraf și reculează într-un morman mare de zăpadă. — Dă-te dracului la o parte din drumul meu, neamț căcănar, bodogăne el stâlpul. — Cu mare greutate- iese din troian, vrea să-i tragă una stîlpului, lovește pe alăturea și se trezește iarăși în mormanul de zăpadă. — Ai văzut! răcnește el supărat. Încearcă mereu să-l tragă-n piept pe unul care își face datoria, dar nu reușește. — Cu o rafală de ocări, atacă stâlpul din nou. — Dușman al poporului, n-o să mă dai tu pe mine pe spate încă o dată. Stai aici fără să faci nimic de prea multă vreme, te pun în trenul următor spre Gulag! Ajungând acasă se dă de ceasul morții ca să nimerească ușa și trebuie să facă ocolul casei de trei ori până o găsește în cele din urmă. În drum se mai ia la harță și cu un gard vechi și-l calcă în picioare până îl face praf. Deschide ușa și cade în casă. Își aruncă șuba și căciula pe podea îi dă un picior pisicii și apucă sticla cu mâinile tremurânde. — Da nebun mai sunt! îi explică el mașinii de gătit. Aș putea sparge cărămizi cu membrul! Trage o înghițitură sănătoasă din sticlă. Mereu ajung de te trag ei pe sfoară până la urmă, — își dă el gândul pe față. Niciodată să nu ai încredere într-un neamț, nazist, dar nici într-un comunist sovietic. — în mod bizar, ajunge cu un picior în găleata de gunoi și se împroașcă cu lături pe față. Ajutor. — Salvați-mă! M-au prins nemții, țipă el cu groază în oase și cade pe spate provocând un zdrăngănit asurzitor. — Ce faci acolo, porc bețiv? îl întreabă nevasta scoțând un chip somnoros din alcov. — Iob tvoie mat, i-o trage el. Am fost atacat, femeie. Atacat, auzi! Aici, în propria mea locuință de serviciu! — Cine te-a atacat? — Porcii de nemți mi-au întins o cursă, chiar în propria mea bucătărie! — Ești beat turtă și ud leoarcă pe deasupra! Șterge zoaiele de pe tine, porcule. E un sac după ușă. — Și asta e tot ce ai să-i spui tu bărbatului tău, care își riscă cu curaj viața pentru Uniunea Sovietică și într-o zi va ajunge Erou al Steagului Roșu? — Termină cu astea și hai în pat, îi șuieră ea. — Niet, nu pricepi nimic! Ești o vită mai proastă decât un cur de ren. Ce-ți pasă ție că era cât pe-aci să fiu omorât. Pot să te întreb de când n-ai mai fost la învățământul politic, care e datoria fiecărui cetățean sovietic? Presupun că nici nu mai știi că toți suntem în război și că nemții sunt gata-gata să intre în sat? — Ești beat criță, Stefan Borovski, și e a cincea oară în săptămâna asta. — Eu și beat! protestează el furios. Þi-ai pierdut mințile, iapă ce ești! Sunt unicul polițist treaz din toată Uniunea Sovietică. Femeia se dă jos din pat și dă cu ochii de găleata pe care o răsturnase Stefan. — Asta te-a atacat? întreabă ea cu un zâmbet sarcastic. — Porcii contrarevoluționari mi-au întins o cursă, afirmă el lovind dușmănos găleata cu piciorul. — Nu mai țipa așa, Stefane! Vino să te culci, și ai timp să te trezești până mâine dimineață! — Ia-ți degetele alea de țărănoaică după uniforma mea, zbiară el încercând s-o lovească cu un sac ud, poate că nu mai știi cine sunt? Scoate-ți ceara din urechi și ascultă, scroafă de țară: Sunt un slujitor al statului sovietic, un om cu carte care cunoaște toate regulamentele de serviciu pe de rost și tu ești o contrarevoluționară mizerabilă care vrea să pună mâna pe copeicile mele câștigate din greu! Aruncă cu o oală în ea. La Gulag cu tine! Schiurile sunt acolo în colț! Femeia dă fuga în sufragerie, se aruncă pe canapea și plânge. — Urlă, femeie, bocește cât te rabdă puterile! E o șmecherie veche, chiar și cel mai prost funcționar de stat sovietic o știe. Crezi că poți să scapi basma curată dacă plângi cu lacrimi de crocodil, dar te înșeli crunt. Noi, funcționarii de stat suntem tari ca piatra, ca zidurile minelor din Kazahstan, și asta o s-o afli tu. O să pleci cu primul tren spre minele alea! Gulagul abia te-așteaptă! Du-te! Lua-te-ar dracu! Eu mă duc să mă culc. Abia respirând, se urcă în pat, lovindu-se cu capul, atât de tare de ramă încât se zguduie toată casa: — Mai lovește-mă o dată scroafo, și te-mpușc, rage el din fundul alcovului. Se zvârcolește ca un câine ud. — Încetează, odată, Stefane! Lasă-mă să te ajut să-ți scoți pantalonii, ești ud leoarcă! O să răcești dacă te culci cu hainele ude pe tine! — Eu să răcesc! urlă el simțindu-se insultat și se ține în disperare de pantaloni. Ai înnebunit? Slujitorii statului sovietic, nu sunt atinși de bolile capitaliste. — Brusc, devine confidențial: — Ascultă, Olga, trebuie să ne sprijinim cu toții unul pe altul până ce războiul va fi câștigat, altfel totul se va termina prin venirea jidanilor americani aici și violarea femeilor noastre. — Dar ei sunt de partea noastră, țipă ea uluită, atârnându-i pantalonii de călărie bleumarin peste spătarul scaunului. — Așa crezi tu, târfă troțkistă! țipă el simțind cum îl cuprinde o mânie agreabilă, nu știi că evreul Troțki a scăpat cu fuga în America și a dat cu împrumut putredei armate americane ciocanul nostru comunist ca să zdrobească Rusia cu el? Însă nu cunoști poporul sovietic. Uite-așa o să le facem! Sfâșie perna. Nori de fulgi se răspândesc în tot alcovul. — Uite ce-ai făcut! Plânge de supărare și încearcă să adune resturile pernei la un loc. De unde-o să mai facem rost de o altă pernă? — Nu ai și tu ceva mai important din care să-ți faci griji! Taman acum, când Patria noastră luptă pentru însăși existența ei? Sare afară din alcov, apucă fața de masă maronie, croșetată, și o azvârle în foc. — Ai înnebunit de tot? țipă ea încercând să smulgă fața de masă din flăcări. — Pe masa mea oficială n-are ce căuta o față de masă de culoarea fascismului, urlă el, cuprins de furie și scormonind cu vătraiul prin foc pentru a-l înteți. Adu-mi automatul, femeie! Și pas alergător! Trebuie să fim pregătiți! Nemții or să vină chiar în noaptea asta! — Animal bețiv, plânge ea cu sughițuri, ducându-se să se culce pe sofa. Dar mai întâi, din atâta amar de experiență, ascunde automatul. A doua zi dimineața, Stefan se simțea îngrozitor. Capul îi zumzăie ca un stup de albine și simte dureri în spinare. Strănută și tușește încontinuu. Își suflă nasul cu putere și-și șterge degetele de perdele. Într-o tăcere acuzatoare, femeia aduce micul dejun. Știe din experiență că el nu o să scoată o vorbă până după-amiază târziu. Stefan Borovski își pune vestonul de la uniformă cu epoleți lați, își ia Kalașnikovul pe umăr și-și trântește pe cap șapca militară cu steaua roșie în cinci colțuri. — Ies doar să văd dacă totul e în ordine și nu e vreun ren care încearcă să treacă dincolo de ocol, explică el, dându-și osteneala să afișeze un zâmbet împăciuitor. Își croiește drum anevoie pe strada satului luptându-se împotriva viscolului năpraznic și face legământ solemn cu sine că nu va mai călca la "Îngerul Roșu", deși i se usucă gâtlejul după o picătură. Chiar înainte de a ajunge la cotețele câinilor, apare laponul Zoliborz care dă bice într-o sanie trasă de doi reni. — Fugi, Stefan Borovski, îi spune el, tulburat, pleacă înapoi la Moscova, cât poți mai repede! Vin nemții! — Ia să văd dacă miroși, eschimosule, îi ordonă Stefan, vârându-și nasul lângă gura laponului. — Nu-s beat, Pan Stefan, sunt treaz ca Fiul Domnului pe cruce! Crede-mă i-am întâlnit pe nemți! Mi-au îndrugat multe lucruri pe care nu le-am înțeles, dar am putut vedea în ochii lor demenți că veneau să-i ucidă pe toți bărbații născuți dintr-o rusoaică. — Dacă n-ai înțeles limba de unde știi că sunt nemți? întrebă Stefan bănuitor. Puteau fi vreo patrulă de-a noastră siberiană. Nici pe ăia nu i-ai fi putut înțelege ce vorbesc! — Erau nemți, Pan Stefan. M-au lovit numai o dată dar nici unul nu mi-a dat cu piciorul, deși erau foarte supărați. Dacă ar fi fost siberieni m-ar fi lovit cu picioarele și m-ar fi împușcat după aceea. Oamenii ăștia mi-au dat drumul să plec. Așa au făcut și cei pe care i-a întâlnit fratele meu, l-au lăsat să plece. — Când i-ai întâlnit? îl întreabă neliniștit Stefan, privind cu băgare de seamă peste dealuri. — Să tot fie cinci ceasuri de-atunci. Exact înainte de a se întoarce viscolul, când a început să bată din răsărit. — Cum să știu eu când s-a schimbat vântul? Nu sunt prezicător de vreme. Sunt polițist! Și cred că nu ți-ai găsit prostul, să-mi tot torni la baliverne, nu, mâncător de foci! Bănuiesc că știi unde e Kolima? — Știu bine, bunicul a fost acolo! — Unde sunt nemții acum? întreabă Stefan, cu răsuflarea întretăiată și Kalașnikovul gata pregătit. — Acolo, în stepă, îi explică laponul arătându-i spre nord-est. Cred că nu-ți trece prin cap să tragi în nemți, Stefan Borovski? Pentru că atunci, Dumnezeu cu mila. Ce supărați nevoie mare sunt acum, când nimeni nu trage în ei — dar dacă cineva chiar trage, păi atunci o să ne facă harcea-parcea cu sat cu tot! — Hai, îi ordonă Stefan cu hotărâre în glas, să mergem la "Îngerul Roșu" și să discutăm problema. Trebuie să întocmim un plan, să nu-și închipuie nemții că suntem mai tembeli decât ei. Sonia șade tolănită în șezlongul de care este atât de mândră. A aparținut cândva unui regizor de la Industria de Stat a Filmului. Îl uitaseră acolo, împreună cu alte lucruri, când au turnat în sat, un film de dragoste cu opt ani în urmă. — Nemții sunt aici, strigă Stefan cu disperare când intră pe ușă. Laponul și cu mine i-am văzut! Sonia este atât de îngrozită încât se răstoarnă împreună cu șezlongul regizorului. În cârciumă se iscă o confuzie nemaipomenită, până și bătrânul câine reumatic, care cândva prindea urși, începe să latre cât poate de tare. Grigori, pe care-l prinsese somnul sub masă, între doi câini, dă fuga la fereastră, buimac, și trage câteva focuri în zăpadă. Dar treptat se liniștesc toți și încep să-l descoasă pe lapon. — Ești absolut sigur- că erau nemți? întreabă Mișa, nevenindu-i să creadă. Doar tu nu înțelegi finlandeza sau germana. — Ce contează, strigă Grigori, un neamț, e neamț, chiar dacă vorbește ebraica — și te poți aștepta și la așa ceva de la porcii ăia! — Ce ți-au spus? întreabă Ghiorghi, fără bazaconii, să fie limpede. — Mi-au spus "ieși" sau "vino aici", explică laponul. Cu gloanțele nu-i de glumă și nu țin seamă pe cine nimeresc! — Dacă nu înțelegi nemțește cum știi ce ți-au spus? întreabă Sonia nedumerită. — Mi-au spus-o în rusește, o ține laponul pe-a lui, cu încăpățânare. Vorbeau o mulțime de limbi. Dar nu te poți înșela când întâlnești un neamț. Diavolii ăia sunt la fel de citiți ca evreii. Nu sunt ca soldații noștri, care abia au învățat să demonteze un pistol și să-l adune la loc. — Fii atent ce scoți pe gură, laponule, îi atrage atenția Grigori cu severitate. Port uniforma mea oficială, așa că nu suport să fie criticați eroii Armatei Sovietice! În "Pravda" se spune că nemții sunt la fel de proști ca un cur de ren. Ești sigur că n-ai dat cumva peste o patrulă de grăniceri a NKVD? — Nu, zice laponul cu fermitate și acceptă o cană mare de vodcă de la Sonia. Nu aveau la ei nagaice din alea, cu care îi biciuiesc pe nebunii care umblă hai-hui prin tundră. — Cum arată uniformele lor? îl descoase Nikolai cu o privire vicleană. — Ca toate uniformele, răspunde laponul ridicând mâinile, dar credeți-mă, erau nemți. Fumau tutun capitalist și nu mahorcă, și aveau cu ei un ren la fel de trufaș ca un general finlandez. Ãla nici măcar nu l-ar mirosi pe renul meu, deși amândoi au fost finlandezi la origine. — Am văzut nemți, strigă Pușal intrând grăbit în cârciumă cu mare zgomot, o armată întreagă, cu arme și toate soiurile de instrumente ucigașe. — Unde? întreabă Grigori. — La cinci verste mai încolo, și vor fi curând aici. Se mișcă repede! — Păi, eu o pornesc spre moară, spune Kosnov agitat, încheindu-se la haina de blană. Am grâu de măcinat. Acum, că nemții sunt aici, cine știe când mai sunt în stare s-o fac. Diavolii ăia pot pretinde orice trăsnaie. — Ba stai aici, îi ordonă Grigori cu asprime. Grâul poți să-l macini și cu bucile, sau așteaptă până se termină războiul! Eu sunt șeful armatei aici! — Cu mare greutate se cațără pe un scaun. — Gura și ascultați, strigă el, Tovarișci, Uniunea Sovietică nădăjduiește că fiecare își va face datoria în acest ceas, cel mai dificil pentru districtul nostru... — Termină cu prostiile astea, îl întrerupe Fiodor brutal, acum nu ești la Murmansk, ca să faci pe grozavul! Dă-te jos de pe scaun. Scoate-ți căciula din cap și vorbește ca un om normal! Grigori își scoate căciula și se urcă pe un scaun. Viforul suflă prin grinzi de parcă ar vrea să smulgă tot acoperișul. O umbră de spaimă se strecoară prin cârciumă. Beau un răstimp în tăcere și se gândesc la ale lor: cum să-și rostuiască fiecare lucrurile cât mai cu folos, când vor sosi nemții. Sonia se ridică în picioare și se scarpină pe spinare, cufundată în gânduri. — Să vină cineva să mă ajute să fierb niște apă! spune ea, îndreptându-se spre bucătărie. — Pentru ce dracu vrei să fierbi apă? întreabă Grigori cu un aer surprins. — S-o arunc după nemți când ajung aici, răspunde ea cu hotărâre. O să-i pun puțin pe gânduri. Așa era obiceiul pe vremuri, când se apropiau prea mult. — Nu mai e cazul, explică Mihail. Diavolii ăia încep să omoare de la două verste distanță. Și chiar un pui de lele ca tine n-ar putea să azvârle cu apă fiartă până la așa distanță! — O să stau și-o să-i aștept chiar după ușă, cu toate femeile, explică Sonia cu patriotism. Și îndată ce nemții se arată la vedere, cu chipurile lor uricioase, o să aruncăm o găleată de apă fiartă rusească drept în ei. Asta ar trebui să-i învețe minte să mai vină aici fără invitație. — Nu-ți dai seama ce spui, zice Fiodor cu seriozitate. Ãștia aruncă cu o sumedenie de mașinării drăcoase înainte de a deschide ușa. N-o să mai rămână nici măcar părul fofoloancei tale. — Probabil că atunci ar fi mai bine să-i omorâm afară, în zăpadă, sugerează Sonia, care șade pe podea și curăță o pușcă de vânătoare cu două țevi. — Când se termină, o să-i strângem grămadă pe toți nemții morți aici în spate, spune Mișa cu mândrie, după aceea trimitem o telegramă la Murmansk, să vină cineva aici și să numere cadavrele! — Nu e greu să împuști un neamț, explică Fiodor. Când îl nimerești se învârte ca un titirez și nu știe ce să facă, chiar și cei mai deștepți se zăpăcesc când încep să le bubuie gloanțele în cap! — Unde te duci? strigă Grigori în momentul în care Kosnov încearcă iarăși să se strecoare spre ușă. — Mă duc să-mi macin grânele, bătrâne! Trebuie să ne gândim la ziua de mâine, nu numai la războiul de azi. Un finlandez rus mi-a spus că nemții ne vor lăsa făina, dar ne vor lua semințele nemăcinate. Care nu-și macină boabele va muri de foame înainte de sfârșitul iernii. — Să mergem la moară să ne măcinăm grânele, spune Polakov, înviorându-se. Grigori, tu răspunzi de apărare. Stai aici să aperi "Îngerul Roșu". Dacă auzim împușcături ne întoarcem și te ajutăm. Îi vom încercui pe nemți și ii luăm de la spate, așa cum am învățat la școala Gărzii Naționale. E simplu ca și cum te-ai scărpina în cur. Nici chiar nemții nu au ochi la ceafă. Trageți fără zăbavă, până ce ne auziți pe noi că strigăm "Încetați focul"! — Tu stai aici, strigă Grigori isteric. Mă cac pe cerealele voastre. Înțelegi? — N-avem voie să greșim, spune Sonia. Nemții sunt periculoși. Să înhămăm câinii și să plecăm repede de aici. Atunci nerarii vor fi dezamăgiți și nu vor mai găsi aici nici un cetățean sovietic care așteaptă să fie ucis. — E o lașitate să fugi, protestează Grigori cu glas stins. Stalin ne-a ordonat ca fiecare dintre noi, băga-l-aș, bărbat sau femeie, să-i omoare pe fasciști oriunde-i întâlnește. Și să vă iasă din minte să cadeți prizonieri la fasciști. Or să vă scoată frumușel ficatul și-l vor mânca crud. Am văzut fotografii cu așa ceva la Școala Comisarilor din Murmansk, nu e numai propagandă. — Deci a cam venit timpul să ne urnim, gândește Sonia cu glas tare, trăgându-și pe cap jacheta ei de fetru. Þin prea mult la ficatul meu ca să-l las pe mâna oricărui nenorocit neamț să-l mănânce! — Stai pe loc, îi spune Grigori, îndreptându-și automatul spre ea. De acum încolo aici acționează legea militară și legea sunt eu! V-ați bucurat de anii buni sub sistemul sovietic, acum trebuie să-i acceptați și pe cei răi! — Cizmele și sârma ghimpată poți să le ții tu, Grigori, țipă ea cu dispreț. Te cunoaștem noi!! O să fugi ca un iepure de îndată ce se zărește primul neamț! Deocamdată rămân cu toții tăcuți și beau, să prindă curaj. Unii dintre ei vor să-l facă pe lapon să recunoască faptul că totul n-a fost decât un vis, însă acesta o ține sus și tare că a vorbit cu nemții. Grigori declară starea de urgență și de -acum înainte se va bea pe gratis la "Îngerul Roșu". Se despart în grupuri mici de luptă și Garda Națională intră în alertă de gradul zero. — Se apropie contactul cu inamicul, strigă Grigori patetic, înfricoșat până-n măduva oaselor lui de comisar. În sinea sa, el speră că nemții nu se vor opri în satul ăsta, așezat într-o vale îngropată în zăpadă. Se aude un ciocănit violent la ușă. Se strâng toți înspăimântați de-a valma, dar e numai Iulia, care ciocănește întotdeauna la ușă, fie că vrea să intre sau să iasă. — Trebuie să vii acasă! strigă ea făcându-i semn cu mâna lui Grigori. E cineva care vrea să vorbească cu tine! — N-am timp de vorbă cu nimeni, răspunde la fel de sonor Grigori. — Nu vorbi prostii! Vino acasă sau îți încing urechile! Nu mai face pe grozavul, numai pentru că porți uniformă! Toți se cam tem de Iulia. Ea e Babușka satului, prezice viitorul și tămăduiește boli. — Cine vrea să vorbească cu mine? întreabă Grigori. — O să vezi când ajungi acasă, răspunde Babușka laconic. — Atunci spune-le să mă aștepte, zice Grigori, o să vin acasă după ce-i ucid pe nemți! — Nu ești în toate mințile, îi spune Babușka Iulia și ciocănește la ușă înainte de a ieși. Sonia afișează Mesajul Partidului pe avizierul rezervat înștiințărilor speciale: Tovarișci, orice pas înapoi este laș și mârșav, înseamnă moarte! Răpăitul unui automat se aude în vifor. Într-o clipă, fiecare se adăpostește sub un scaun sau o masă. În mod misterios, Sonia a reușit să-și introducă cu forța kilogramele ei de prisos pe un raft de sub tejghea. Sofia o pornește năvalnic spre buncărele de cărbune. În timp ce aleargă își smulge insigna Partidului de pe bluză și o aruncă în sobă. Și amuleta lui Fiodor, de la Garda Națională, are același destin ca și insigna. — Vin vremuri grele, se destăinuie ei unii altora în secret, și nimeni nu poate fi încă sigur cine câștigă războiul ăsta! Dar foarte curând se dovedește că Sania, Vânătorul, a fost acela care a tras cu noua lui armă. Apare masiv în cadrul ușii și se apleacă să se uite sub masă, unde Grigori s-a ghemuit și și-a acoperit urechile cu mâinile. — Ieși de-acolo, tovarășe! Nemții stau afară în zăpadă și așteaptă să fie împușcați. Ies târându-se încetișor din ascunzătorile lor, și după câteva pahare Grigori începe să se simtă din nou comandantul înnăscut al grupului de luptă. Se hotărăște să plaseze afară posturi avansate. După o discuție lungă, despre unde urmează să meargă fiecare, se îndreaptă pleoștiți și greoi spre pozițiile stabilite. Doi bărbați târăsc după ei mitraliera Maxim cu răcire hidraulică, însă de îndată ce ajung afară sunt dărâmați de viscol. Nu trece mult și se reîntorc la "Îngerul Roșu", unde cad de acord că e mai bine să-i aștepte pe nemți acolo decât să riște să moară degerați înainte de sosirea lor. Dar Grigori a învățat la cursurile pentru Garda Națională din Murmansk că e foarte important să plantezi o santinelă. Nimeni nu e împotrivă când îl propune pe lapon drept cel mai indicat pentru acest post important. E obișnuit să stea afară pe orice fel'devreme și, trăind atât de aproape de natură, ochii și urechile îi sunt bine antrenate. — Dacă faci asta, îi spune Grigori solemn, te voi recomanda pentru Ordinul Muncii! Laponul pleacă legănându-se și rânjind, să fie cu ochii pe nemți, însă viscolul este prea aspru chiar și pentru el și curând se strecoară în grajdul renilor. Înainte de a se culca le spune animalelor să ciulească urechile și să-l scoale dacă vin străini. — Ordinul Muncii să-l bage ei mai bine în curul unui mistreț, mormăie el, chiar înainte de a adormi. Toată ziua trece fără vreun semn de primejdie nemțească și sătenilor le revine curajul. "Îngerul Roșu" s-a transformat într-o adevărată fortăreață. Un mortier de 80 mm a fost amplasat în spatele bucătăriei. Este adevărat că există numai două bombe de aplicații pentru el, însă Grigori e de părere că și simplul zgomot îi va înspăimânta strașnic pe nemți. Chiar după ușă a fost plasată mitraliera grea Maxim. Nimănui nu-i trece prin minte că lichidul de răcire a înghețat bocnă. Chiar dacă nu se poate trage cu ea pentru moment, e o armă care arată fioros și există muniție berechet pentru ea. — Mai e stare de urgență? întreabă Sonia, când toată trupa cere vodcă și bere pe cheltuiala statului. — Dar tu ce crezi? întreabă Grigori sarcastic. Chiar și o toantă ca tine ar trebui să-și dea seama că în curând va începe lupta! — Mă rog, fie, capitulează ea cu acreală și le umple paharele ochi. — Nici nemții, nici finlandezii nu ne vor prinde vii! zbiară Mihail euforic, în timp ce golește cea de-a cincea cană. — Se spune că la război cel mai bine e să mori primul, țipă Kazar încercând să răzbească cu vocea prin zgomotul teribil. Ce ai de spus la chestia asta, Ghiorghi, tu, care ai mai avut de-a face cu asta? — Prostii, afirmă Ghiorghi, vezi și tu că sunt în viață! Războiul e ceva firesc pentru ființele umane și un om deștept poate ușor să păcălească moartea. În Regimentul 809 Infanterie, unde eu eram caporal, aveam un sergent care deseori prevenea grupa de pericol, de parcă ar fi fost un astrolog care citea în frunze de ceai. Băieți, zicea el, nu vă duceți pe acolo. Sunt plantate mine, vă vor zbura coaiele-n gât! Însă erau unii deștepți în grupă care nu voiau să creadă ce spunea el și mușcau țărâna, dădeau ortul popii. Poc! Sergentul ăla ne-a învățat să nu credem în predestinare. Dacă totul s-a dus de râpă, zicea sergentul, și băieții inamici vă fac harcea-parcea, pocnește și izbește în dreapta și stânga ca un nebun. Mai presus de toate să nu șovăi și să nu dai înapoi. Ia-ți picioarele la spinare și dă-i înainte! — Când vin nemții, decide Grigori, tu iei conducerea. Ai experiență și noi ceilalți putem învăța de la tine! Ghiorghi își umflă pieptul cu mândrie și-și rotește automatul deasupra capului, în așa fel încât jumătate din încărcător se descarcă în tavan. — Plătești pentru ce spargi! strigă Sonia furioasă. Se urcă pe un scaun să examineze grinzile. — Singura speranță pe care o am e ca războiul ăsta căcăcios să nu producă prea multe pagube, oftează ea îngrijorată, dându-se jos de pe scaun. În acel moment tot satul se află în localul "Îngerul Roșu". Toți vorbesc în același timp, înăbușindu-și spaima prin cuvinte. Nici o femeie nu-și mai boscorodește bărbatul pentru că s-a îmbătat iarăși. Un grup învață cum se încarcă și se armează mitraliera ușoară de lângă fereastră. Inevitabilul se produce. Un încărcător întreg își face drum prin zid și traversează bucătăria, unde Sonia și Sofia sunt cât pe ce să fie ucise. — Nemții! Nemții! se aude un urlet dinspre beciurile pentru cărbuni, unde s-au adăpostit câțiva. Grigori aruncă o grenadă de mână pe fereastră, Mihail trimite o ploaie de gloanțe de automat în troianul din capătul drumului. Sonia trage și ea cu pușca ei de vânătoare și nimerește ursul împăiat. Lovește orbește cu patul puștii și îl izbește în cap pe Fiodor, care stă întins în spatele mitralierei. — Sfinte Rafael, țipă el îngrozit, ridicând mâinile Mă predau. Grigori, porcul bolșevic, ne-a făcut să tragem în voi. Nu mă omorâți, tovarișci germanski' Puțin mai târziu lucrurile se liniștesc și oamenii încep să se certe. Nimeni nu vrea să vorbească cu Fiodor, care stă de vorbă cu el însuși într-o versiune proprie a limbii finlandeze. — M-ai demascat inamicului, strigă Grigori incitat O să dai socoteală pentru asta la Murmansk, după terminarea războiului. — Am glumit și eu, se scuză Fiodor râzând forțat Nu mai știi nici măcar de glumă? Cinci laponi înzăpeziți intră zgomotos în cârciumă, împreună cu câinii lor, care fac o gălăgie și mai mare — Nemții sunt aici, anunță ei, și fețele li se lățesc într-un rânjet. — Unde? țipă isteric Grigori, aruncându-se înspăimântat pe jos. — Afară, spune Vânătorul lapon Ilmi. — Stingeți lumina! strigă Mihail. — Pe dracu uite-i! țipă Ghiorghi isterizat, trăgând cu mitraliera ușoară, foc cu foc. Sunt stinse numaidecât luminile și totul se cufundă în beznă, ca într-o pivniță de cărbuni. Se uită cu precauție pe fereastră, dar afară e numai viscolul. — Nu cumva te-ai înșelat? întreabă Grigori cu speranță în voce. — Nicidecum, răspunde Vânătorul lapon Ilmi, simțindu-se insultat. Ne aflam atât de aproape de ei încât puteam să le simțim răsuflarea în ceafă. Vin într-o coloană lungă dinspre nord. M-am întâlnit și eu cu trupe NKVD. Îi căutau pe niște nemți care le zburaseră acoperișurile, undeva, prin răsărit, unde nu pot ajunge oameni obișnuiți, născuți din femei. Cred că noi cu nemții ăștia ne-am întâlnit. Ei bine, suntem numai în trecere. Plecăm acum — și dacă am fi în locul vostru, tot am pleca. — Când credeți că ajung aici? întreabă Grigori cu o voce tremurândă. — Nu pot fi departe, dacă noi suntem aici, zice Ilmi cu o logică de fier. — Rămâi aici, îi ordonă Grigori cu fermitate. Orice bărbat sau femeie care intră în districtul ăsta aparține grupului meu de luptă! — N-ai altceva de făcut decât să vorbești despre grupul tău de luptă? îl ia Fiodor peste picior. Mă îmbolnăvesc dacă mai aud cuvântul ăsta o dată. Toți ramoliții din țara asta cu două stele de celuloid pe umeri aleargă bezmetici de colo-colo și formează grupuri de luptă. Să ne ferească Dumnezeu! — Cum ai vrea tu să ne numim? întreabă Grigori, părând a fi la ananghie. Nu suntem destui pentru o companie și o grupă nu prea spune cine știe ce dacă nemții aud de ea. Diavolii ăia înghit o grupă cum înghite lapona un hering! — Să-i zicem atunci Baricada Drapelul Roșu, sugerează Sofia cu mândrie. O împușcătură străpunge întunericul. — L-am nimerit! țipă Pavelov și mai trage o dată. Bătu-l-ar, l-am dat cu roatele-n sus pe ticălos. — Unde zace? șoptesc Grigori și Mihail deodată, scrutând cu prudență prin fereastra spartă. — Da' ce, nu vedeți! Uite-l acolo, lângă șopron. Puțin mai târziu descoperă că de fapt împușcase unul din câini. Din păcate un câine înaintaș. Frica se transformă în mânie. Toți îi sar în cap lui Pavelov. Undeva, în zăpadă, răpăie sacadat o mitralieră. Îngroziți, încetează să se mai ciorovăiască. Zgomotul ajunge până la ei; rafale scurte, ticăloase. Sofia începe să țipe sălbatic și isteric. Mihail îi trage una peste gură cu dosul palmei. Mitraliera îndepărtată amuțește. — Stinge lampa, se răstește Grigori la Sonia, care tocmai intră cu o lampă în mână. Nemții o să creadă că le cerem să ne împuște! O clipă rămân cu toții culcați la podea, ascultând cu încordare vuietul viscolului. — O să vedeți, băieții noștri i-au găsit pe nemții pe care-i căutau, spuse Mihail, care se ridică primul. — Și i-au ucis pe toți dintr-o rafală lungă, zice Sonia, ieșind în patru labe de după tejghea cu pușca de vânătoare în mână. Aprinde o lampă cu carbid și-și toarnă o cană respectabilă. Îi varsă conținutul pe gât dintr-o înghițitură. — Veniți să vi le luați, le strigă ea cu poftă de chef, umplând paharele. Ies cu toții încet de la adăpost, convinși că nemții zac morți undeva, în zăpada biciuită de viscol. În nici o împrejurare nu-i e permis unui general sau unui soldat simplu să renunțe de bună voie la o poziție. Pentru a combate o asemenea concepție josnică avem curțile marțiale. Ordinul meu este ca asemenea defetiști să fie lichidați. Adolf Hitler, august, 1944. — Nu-i nimic de râs, ne admonestează caporalul finlandez privindu-ne cu iritare, dar noi am ținut-o înainte cu râsul. Era corpul cel mai caraghios pe care-l văzusem vreodată — și văzuserăm multe la viața noastră. Erau într-adevăr două trupuri, înlănțuite atât de strâns încât la început am crezut că era unul singur. — Încetați râsul, strigă caporalul furios. Nu e practic nimic de râs! — Dacă asta nu e ceva să mori de râs, strigă Porta aproape sufocându-se în hohote, atunci nu știu ce-ar mai putea fi! — Păi te cred și eu. Stă omul în pat, în toiul unui regulat pe cinste, și tocmai când e gata să-și dea drumul, vine în zbor o păcătoasă de bombă și-i strică plăcerea, rânjește Micuțul. Un Unteroffizier de la escadronul motorizat încearcă să despartă cele două trupuri cu forța, însă coapsele fetei sunt atât de rigid încolăcite în jurul șoldurilor bărbatului, că renunță. — Era singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată, spune fata care se află printre noi. Sunt lacrimi în vocea ei. — Ce rușine a naibii, că a fost obligat să moară chiar când făcea dragoste cu altcineva — spune Gregor. — Și o târfă de nemțoaică pe deasupra, spune fata, izbucnind într-un plâns cu sughițuri. CÂINII DE RÃZBOI Aerul rece ne lovește cu violența unui berbece și absoarbe orice fărâmă de căldură din trupurile noastre. — Respiră rar, mă sfătuiește Heide când mă apucă un acces violent de tuse. Îmi ascund fața în mănușile de blană, inspir cu grijă și lupt contra tusei care îmi sfâșie pieptul. Chiar și prin straturile groase de blană și pelerina grea de camuflaj simți aerul geros ca o arsură de fier înroșit. Aerul neclintit ne transformă imediat respirația în gheață dacă ne oprim din drum numai un moment. Ne-am putea sufoca cu propria respirație. Luna strălucește intens și stelele scânteiază pe cerul nopții, aerul e glacial și uscat. Tundra are o înfățișare stranie, himerică, teribilă și totuși frumoasă în același timp. Spre nord-est dansează o mare perdea de lumină, schimbându-și culorile și scânteind în tot spectrul. Fascinați, privim fix la fasciculii electronici care traversează înălțimile cerului. — Știai că azi e una din marile sărbători? întreabă Porta. Toți promotorii războiului se află acum la biserică și cântă psalmi, iar noi suntem aici, alergând prin zăpadă și ciocnindu-ne cap în cap! — E una din marile zile de sărbătoare germane, spune Heide cu mândrie. — Da, așa e! Acum o mie de ani strămoșii noștri nemți au consumat în această zi o cantitate uriașă de jumări de porc sălbatic! rânjește Porta plescăind din limbă. — E într-adevăr Ajunul Crăciunului? spune Bătrânul ridicându-și privirea spre irizația strălucitoare a Aurorei Boreale. — Credeți că se va sfârși războiul până la Crăciunul următor? întreabă Gregor. Nimeni nu se sinchisește să-i răspundă. Spusesem mereu același lucru de fiecare Crăciun și războiul tot continua când venea Crăciunul următor. — Haideți! Sus, loaze ofilite, ne strigă Bătrânul cu voioșie, încă puțin și ajungem acasă și la căldură. — N-o să răzbatem niciodată, mormăie Gregor, arătând spre norii imenși de zăpadă care se învârtesc în fața noastră. Se pornește din nou viscolul. Un Mpi răpăie în zăpada învârtejită și auzim țipătul prelung, ascuțit al unei femei. Mpi-ul răpăie din nou. — Jos! ordonă Bătrânul plonjând în spatele unui parapet mare de zăpadă. O văpaie se ridică, scăldând albeața incredibilă a omătului cu o lumină fantomatică. Văpaia atârnă în aer, legănându-se ușor câteva minute. În lumina ei chipurile noastre arată ca acelea ale unor cadavre. — L-am terminat pe unul dintre vecini, strigă Micuțul pe deasupra vuietului făcut de viscol, care străbate tundra în serii de rafale. Scârnăvia a venit direct în brațele mele, aducând o traistă mare cu daruri de Crăciun! O nouă văpaie se ridică și se aude bufnitura înfundată a unei explozii. — Aș dori să mai isprăvească cu asta, îi mustră Bătrânul. Unde este corpul? întreabă el printre dinți împingându-l pe Micuț. — Aici e! Complet mort, răspunde Micuțul arătând un petic întunecat de zăpadă. — E o femeie! strigă Porta cu surprindere când ajunge la cadavru. O nenorocită de femeie. Are și un copil cu ea. Mai avem nevoie numai de bărbat. Să reunim întreaga familie! Curioși ne aplecăm peste corpul femeii. Era o fată tânără și drăguță. Copilul nu fusese atins de gloanțele Micuțului, dar pare să fi murit înghețat. — Era neapărat nevoie să o omori fără să clipești? întreabă Bătrânul, privindu-l cu reproș pe Micuțul. — Fir-ar a naibii de treabă, omule, am crezut că e un rusnac din ăia care veneau după noi! se scuză Micuțul. — Ce nătărău mai ești! spune Barcelona. — Nu mai faci o deosebire între un bărbat și o fetișcană pe vremea asta, strigă Micuțul supărat. Oricum, ce naiba căuta la plimbare prin zăpadă, în toiul războiului, cu un copil în brațe? — Era o fată drăguță, spune Bătrânul încet, ridicându-se în picioare. — N-am avut intenția să-i fac asta, mormăie Micuțul, luându-și Mpi-ul pe umăr. Totdeauna sunteți cu ochii pe mine! O să mă duc dracului cât de curând și atunci veți putea câștiga acest nenorocit de război al vostru, oricum vreți voi! — Mai du-te dracului, tâmpitule! explodează Bătrânul cu voce răgușită. Încă o fiță de soiul ăsta și te împușc pe loc! Acum îngroapă-i pe ăștia doi și pune o cruce pe mormânt. De unde faci rost de lemn te privește. Puțin îmi pasă, dar o cruce fata să aibă! — Nebunie curată, se apără Micuțul. De ce să aibă cruce. Păi nu sunt comuniști? Ei nu cred nimic din ceea ce predică preotul! — Am spus să aibă o cruce! zbiară Bătrânul furios, trântindu-se într-o adâncitură din zăpadă și trăgându-și gluga ca să ciupească un pic de somn. Micuțul sapă o groapă și bagă trupurile în ea. Ciocănește în zăpadă ceva care cu multă imaginație ar putea semăna cu o cruce. — Probabil că Bătrânul are numai căcat în tărtăcuță, se confesează el lui Porta, te înțelegi greu cu el, nu-i așa? Data viitoare, când mă mai întâlnesc cu vreun băiat de-al vecinilor, am să-l rog să stea pe loc și să aștepte până mă duc înapoi să-l întreb pe Bătrânul dacă îl deranjează că-l împușc! — Taci din gură, mormăie Bătrânul de jos, din gaura în care s-a cuibărit. — A naibii Armată, oftează Micuțul înghesuindu-se jos, alături de Porta. Nu mai poți nici să vorbești și ai nevoie de permisiune specială să-l mierlești pe un găozar de comunist. Viața e atât de tristă că nu mai merită s-o trăiești. Avem senzația că au trecut numai câteva minute când Bătrânul începe să strige. — Haideți, ne mână el cu nerăbdare, luați-vă rahaturile, mișcați-vă cururile, înainte de-a veni Ivan să vi le reteze! — Armata asta nenorocită nu poate să lase pe cineva în pace? strigă Porta. Când voi deveni civil, cândva, aș vrea să-l văd pe gogomanul care îmi va ordona mie să mă dau jos din pat! După ce am mers numai câteva mile suntem opriți de rafale de foc puternic dinspre un parapet înalt de zăpadă. La auzul primei împușcături mă trântesc în zăpadă și iau cătarea spre o siluetă de pe vârful unui val de zăpadă, dar Mpi-ul nu funcționează. Închizătorul a înghețat. Îl ciocănesc cu dușmănie și piedica își dă drumul. Trag un încărcător întreg și figura dispare din vedere. — Înapoi, înapoi, înapoi! tună vocea autoritară a Bătrânului. O ploaie de gloanțe se abate în jur, spulberând zăpada. — Foc de acoperire, ce naiba! strigă Bătrânul cu furie în timp ce grupa se retrage în dezordine. Netrebnici, lași! Nu v-am dat ordin să vă retrageți! Heide vine în fugă. Sare ca un iepure rănit. Mitraliera începe să tragă. Ne croim drum în salturi scurte, câte unul, prin zăpadă adâncă, pufoasă. Focul rușilor din vârful dealului se mai domolește și curând se oprește cu totul. Gâfâind și gemând cu obidă, ajungem sus la ei. În ciuda frigului polar asudăm de parcă ne-am găsi într-o saună. N-au mai rămas decât patru din ei și unul dintre aceștia este pe moarte, ceilalți doi ridică mâinile și își dau toată silința să ne convingă cât de mult și-au dorit sosirea eliberatorilor germani. — Unde sunt ceilalți? întreabă Bătrânul privind în jurul său. — Au luat-o la picior spre Moscova, rânjește Porta arătând urmele pe zăpadă. — Se pare că nu toți doresc să fie eliberați, glumește Gregor. Micuțul apasă cu gura țevii Mpi-ului în ceafa primului prizonier și se preface că se pregătește să-l lichideze. — Niet Bolșevik! țipă prizonierul și cade în genunchi înfricoșat. — Fir-ați-ai-dracului să fiți de tovarișci comisari ce sunteți! strigă Micuțul acuzator, îmbrâncindu-l cu brutalitate pe prizonier, care cade cu fața-n jos. — Niet comisar! îl asigură ei, vorbind cu toții deodată. Politrucul se ascunde la "Îngerul Roșu". Îl puteți găsi acolo. Intrăm în sat, împreună cu cei doi naziști convertiți. Așezarea este literalmente îngropată în zăpadă. Ne mișcăm cu prudență din casă în casă, deschizând ușile cu piciorul și trăgând câte o salvă în încăperile întunecoase. Dacă se aude vreun țipăt, tragem până amuțește. O turmă de reni vine galopând îngrozită pe ulița mare. Zăpada ne zboară pe lângă urechi. Lângă una din case zace un bărbat care poartă o banderolă. E pe moarte. Ne privește fix cu ochii larg deschiși și apoi încearcă să se depărteze de noi târâș. Căciula îi e năclăită de sânge. Murmură ceva neinteligibil și continuă să se târască. E ca un om întins pe o plajă, care se retrage continuu în fața curentului care se apropie tot mai mult, neîndurător. — E înnebunit de frică, spune Gregor împungându-l cu Mpi-ul. — Era de așteptat, spune Barcelona. Probabil că i-au însăilat niște povești nemaipomenite despre noi! — Să-l ajutăm să-și dea duhul mai repede, sugerează Micuțul. Este o cruzime să lași un animal muribund să sufere atâta! — Par Allah, a încasat toată rafala în burtă, spune Legionarul. — Să-l ia dracu', e de părere Westphalianul. — Numai lui poate să-și mulțumească! — Pune-l la adăpost mai încolo, în grajduri, le spune Bătrânul. Nu mai avem ce să-i facem. Haideți! Cineva ne face semn energic cu o perdea roșie de la una din ferestrele unei case lunguiețe. — Ãsta-i "Îngerul Roșu", ne lămuresc prizonierii. Aici e locul în care s-a dus să se ascundă comisarul! — Se grăbesc în mod sigur să se predea, rânjește Gregor. Trebuie că avem, într-adevăr, o reputație proastă! Deasupra ușii se bălăbăne o firmă de lemn, pe care e pictat un înger de culoare roșie călare pe un ren verde. Spargem ferestrele și expediem câteva focuri prin ele pentru a le zdruncina nervii celor dinăuntru. — Runi verh[48]! strigă Heide cu o voce puternică. Ies afară toți, pe rând, atât bărbați cât și femei. Arată înfricoșați și buimaci. Ultima este o grăsană care ține în mână o pușcă de vânătoare cu țeava retezată. Porta o ciupește amical de o bucă și îi bagă mâna pe sub fustă. — Unde ai fost până acum, viața mea? îi spune el libidinos. Dacă aș fi știut că ești aici veneam mai de mult. — Mai e vreo scârnăvie cu voi înăuntru? strigă Heide dându-și importanță și umflându-și pieptul ca să le impună prizonierilor. — Taci, îi zice Porta, privindu-l cruciș. — Care dintre voi e comisarul? întreabă Gregor cu un zâmbet amabil. — A fost împușcat, zice grăsana. Își pune degetul pe frunte, astfel că nu mai există nici un dubiu unde fusese împușcat comisarul. — Doamne, dar ce urâtă e! constată Micuțul făcând o strâmbătură. — E fermecătoare, spuse Porta încercând s-o cuprindă cu brațul. Lasă-mă numai să te sărut, zâmbește el afectuos și-și țuguie buzele pentru un sărut. — Ești drăguț, îi spune ea strângându-l cu atâta putere la pieptul ei imens, încât capul lui Porta dispare aproape de tot. — Ei, să ne retragem puțin amândoi și să dăm uitării războiul, îi sugerează el cu un rânjet pofticios. — Putem merge la mine, sus în cameră, îi zice ea închizând ochii. Sunt lucrătoare la stat și am făcut rost de așternuturi curate. — Ești comisar? o întreabă Porta. — Nu, țin bufetul "Îngerul Roșu", răspunde ea, gesticulând ca un împărat care a repurtat o mare victorie. — Sfinte Raphael, protector al călătorilor, ce-și poate dori mai mult un bărbat cu obligații decât o hangiță drept ibovnică? rânjește Porta. Micuțul se înțelege de minune cu o fată subțire și înaltă, cu cozi groase de culoarea berei, care-i atârnă pe spate. Mâna i-a dispărut sub fusta ei până mai sus de cot. — Ce faceți voi, oamenii sovietici, în văgăuna asta când nu ucideți nemți, asta e întrebarea? zise el împingându-și mâna afară prin gâtul rochiei. — Dezbatem noul plan cincinal, ii spune ca imitând un nechezat și mâncându-și unghiile. — Atunci înseamnă că vă plictisiți de moarte, decide Micuțul. Noi am dezbătut abia un singur plan cincinal și ne-a luat o groază de timp. Hai la tine, îi propune el, ca să-ți arăt niște năzbâtii. În clipa aceea un bărbat iese brusc afară pe o ușă, învârtind un Kalașnikov deasupra capului. Sare într-o groapă de cartofi și începe să tragă în toate părțile. — Comisarul nostru, zice Misa rotindu-și ochii către înălțimile cerului. — Credeam că a murit, spune Porta, ciupind-o pe grăsană de obrajii gelatinoși. — Atunci înseamnă că a reînviat, răspunde ea nepăsătoare. — Așa se pare, strigă Gregor băgându-și mai întâi capul la adăpost. — Dacă nu e el, atunci e primul cadavru pe care-l văd în viața mea trăgând cu arma! — Vezi dacă poți-să pui mâna pe el, îi spune Bătrânul Legionarului care supraveghează ce se petrece de la o fereastră. — Neamț porc! strigă comisarul din groapa de cartofi. N-o să mă prinzi niciodată viu. O să vă ucid pe toți! O altă rafală ciuruie tavanul și pereții cârciumii. Bătrânul privește cu prudență prin fereastră, își face mâinile pâlnie la gură și strigă: — Aruncați armele, tovarișci, și predați-vă. Nu vă facem nici un rău! O nouă salvă este singurul răspuns. Gloanțele se opresc în zid. — Să vă ia dracu' de schweinhunde[49] trădători. Nu mă trageți voi pe mine-n piept! Kalașnikovul răsună din nou. — Grigori, Grigori, încearcă să-l ademenească Dimitri, încetează cu prostiile și vino-ncoa să faci cunoștință cu nemții. Sunt oameni simpatici. — Gura, trădătorilor! Nu mă păcăliți! Germanski, sunt un om important și greu de luat prizonier, strigă Grigori din groapă. — Tovarișci, se roagă Mihail, fii cuminte! Vino-ncoa să sărbătorim împreună eliberarea noastră. Nemții știu că ești un om mare și te vor trata ca atare. — Vă veți da seama îndată că nu sunt ușor de capturat. Din gaură se aude o altă rafală care împroașcă zidul. — Nu ești decât nebun, Grigori Anteneev, țipă Fiodor mânios. Am încheiat o pace cu nemții ăștia, și dacă nu ieși repede de-acolo o să vină ei să te scoată și să te împuște pe loc ca pe un câine turbat! — Dacă te-am putea face să ajungi acolo i-ai putea zbura creierii cu o lovitură de țâță! îi zice Porta grăsanei. — Îl strâng de gât pe nemernic dacă mai ajung să pun mâna pe el, îl afurisește ea cătrănită. — E primejdios, o previne Ghiorghi. A urmat școala de trăgători de elită de la Moscova și mai totdeauna nimerește ținta. — Trebuie să fie în lipsă de formă astăzi, zice Porta, până acum și-a irosit muniția. — De regulă mai are și ceva grenade de mână în buzunar, zice Mihail întunecat. — N-ar putea să arunce o grenadă până aici, înăuntru, spune Barcelona măsurând distanța până la groapa de cartofi cu un ochi de expert. — Ar putea să înainteze târându-se și să ajungă la o poziție bună pentru el, spune Bătrânul cu îngrijorare. — Il est con[50], spune Legionarul. Dacă părăsește groapa l-am capturat! Nu poate fi atât de nebun — încă! — Ce-ar fi să-l sâcâim atât încât să-l facem să-și consume toată muniția? sugerează Gregor. Nu poate avea prea multă. — Atunci îl prind ușor, cum prinde dracul un preot care șade pe țucal în Duminica Paștelui, râde zgomotos Micuțul. — Nu cred că-i o idee rea, zice Bătrânul circumspect. O grenadă explodează cu o pocnitură puternică, undeva în fața poziției noastre, și aruncă zăpadă prin fereastră. Unul câte unul ieșim în fugă pe ușă și alergăm de la un parapet de zăpadă la celălalt pentru a-l face să-și consume muniția. Îndată ce unul din noi s-a adăpostit, celălalt o ia la fugă, dar comisarul trage întruna ca un zevzec. — Să terminăm cu prostia asta, spune ofițerul medical Leth după ce ne-am vânturat de colo-colo între parapeții de zăpadă o vreme. Am fost infirmier într-un azil și știu cum să tratez nebunia. Aveți o mătură? întreabă el când suntem în siguranță în cârciumă. Sofia vine degrabă cu un târn. — Exact ce ne trebuie, zâmbește Leth satisfăcut. Le foloseam la azil pentru a le băga mințile-n cap. N-am văzut încă nici un lunatic care să nu se sperie de unul ca ăsta. Dă-mi o căciulă din astea rusești și vă arăt eu cum îl aranjezi pe unul care și-a ieșit din minți. Ghiorghi îi dă o căciulă veche, înaltă și țuguiată. — Hei, măi omule, strigă Leth când ajunge afară. Aruncă arma și vino-ncoa! Dacă nu, vin eu și-ți trag o mamă de bătaie cu măturoiul ăsta...! Na doma[51]. Urmează o tăcere adâncă și se pare că nebunul de comisar nu știe realmente ce să creadă. Leth traversează agale piața satului, amenințând cu mătura. — Vino-aici, diavol zăpăcit! urlă el, sau vin eu și îți încing spinarea cu măturoiul. — Minciuni și propagandă, neamț ticălos, răspunde Gregori din groapa de cartofi. Ești un diavol, și nici raiul, nici iadul nu vor să aibă de-a face cu tine. — Înapoi! strigă Gregor nervos. E nebun de legat! — Nu încerca să-l înveți pe tac-tu să facă copii! îi aruncă peste umăr Leth. Am fost special instruit cum să procedez cu nemții țăcăniți și știu ce fac. Se apropie de groapa de cartofi, pas cu pas, învârtind târnul pe deasupra capului. Brusc, automatul începe să răpăie o rafală lungă, mormăită. Leth se învârte ca un titirez. La început pare că se întoarce pentru a veni înapoi la noi, dar după aceea cade ca un sac de cartofi. Zăpada se ridică în jurul trupului lui precum un nor. — Acum îți dai seama cu cine te pui? strigă comisarul triumfător. Scoate un hohot nebunesc de râs și nimeni nu se mai îndoiește în acest moment că într-adevăr omul nu e sănătos la cap. Oamenii ca mine sunt impermeabili și la gloanțe și la apă. Sunt atât de invincibil că fac praf o stâncă numai ce m-așez pe ea. — Eu nu mai suport mascarada asta! răcnește Barcelona mânios, descărcându-și încărcătorul într-o rafală lungă. Grigori nebunul îi dă replica instantaneu. Cad două grenade, nu departe de ușă. — Trebuie că e supraom! strig eu uimit. Un om normal nu aruncă atât de departe. — În numele tuturor diavolilor și pe trupul sfânt al lui Christos, vin acolo la tine și te belesc de viu! Din nou clănțăne Mpi-ul. Unul dintre gloanțe îi străpunge pălăria lui Porta. — Nu mai ține așa la infinit, spune Bătrânul cu hotărâre. Cine se duce voluntar să-l curețe? — Crezi că avem căcat în cap? întreabă Gregor, profund indignat. — Un nebun nemernic cu un automat ține-n loc o grupă întreagă, strigă Barcelona lovind mânios cu pumnul în masă. Oglinda cu îngerul pe ea se sparge în bucăți și cade de pe perete când o altă rafală bubuie prin fereastra spartă. — Până aici, țipă Sonia furioasă. Scârnăvia asta bolnavă la cap o s-o cunoască mai bine pe Sonia din Odessa! Dă-mi unul din fierăstraiele alea ale lui Hitler. Porta îi dă un Schmeisser și un săculeț cu încărcătoare. Ea e atât de supărată, încât face spume la gură și la nas. Iese pe ușă ca o rachetă. — Pe curând, sărutări! Vă mulțumesc că ați trecut pe la noi! strigă Porta după ea. O să-ți plantez trei crini pe mormânt! Ea urcă dealul în zig-zag. Legionarul o acoperă cu mitraliera ușoară. Trasoarele fac o umbrelă deasupra gropii de cartofi. Subit, nebunul se arată la față în stânga gropii lungi și trage o rafală înspre Sonia. Propriul ei automat se descarcă necontrolat. Tragem foc încrucișat de la ferestre și uși. Ploaia de gloanțe îl aruncă afară din groapă, cade pe spate, apoi se clatină pe picioare dar, înainte de-a apuca să tragă, Sonia a și ajuns în spatele lui. Acum pare că și ea a luat-o razna. Stă pe el ca o statuie pe soclu, cu picioarele răscrăcărate, trăgând în jos, în plin. — Dacă femeia asta o ia razna, spune Gregor îngrijorat, atunci eu plec. Ea se oprește din tras, își ia Mpi-ul la umăr de parcă ar duce o cazma și coboară dealul cu pași lungi, măsurați. — Așa trebuie să fi arătat amazoanele odinioară, când se întorceau triumfătoare după o mare victorie, râde Bătrânul. — A zis cineva ceva despre sexul mai slab? — Cheam-o pe mama. spune Sonia cu mândrie, înapoindu-i Schmeisserul și mulțumindu-i că i l-a împrumutat. Cârciuma se umple treptat de săteni veniți să arunce o privire la nemți. Pe măsură ce stocurile sunt epuizate, sentimentele de prietenie devin tot mai calde. În semn de omagiu, ursul împăiat din colțul de lângă vatră poartă pe cap o cască germană. Porta ia o balalaică de pe perete. — Asta a fost în Siberia, cu tatăl meu, îi spune Sonia. — Chiar așa? zice Porta, încercând corzile. — Știi să cânți la ea? întreabă ea. — Pe legea mea că știu. Primele acorduri sunt duioase și melodioase, apoi devin sălbatice ca goana cailor căzăcești în largul stepei. Se șterge pe mâini de pantaloni și începe să facă pe clovnul cu instrumentul, în stil Calmuc. Micuțul îi trage la muzicuță. Porta cântă cu tonuri înalte. Einmal wieder werden Gläser klingen denn zu Ende geht ja jeder Krieg[52]. Curând cârciuma se zgâlțâie de dănțuiala rușilor. Mișa sare atât de sus că-și sparge capul de o grindă. Gregor își rupe un deget învățând să facă o tumbă. Pe Porta îl apucă un cârcel în ceafă când Fiodor îl convinge să încerce un salt peste o masă, cu picioarele lipite unul de altul. — Îndată ce se sfârșește războiul, îi spune Micuțul Sofiei, mângâind-o pe interiorul coapsei, această onorabilă uniformă germană a mea o să se ducă direct la rufe murdare și voi păși iarăși cu mândrie în rândurile civililor. — Ai grijă să nu rămâi cu buza umflată, râde Gregor. Viața în civilie e cu mult mai complicată decât crezi. Nu poți umbla acolo cu creierul încleiat și cu o listă de reglementări lipită pe frunte. Viața în Armată devine tot mai simplă, cu cât ai mai multe stele și trese! — Cum e Germania? întreabă Ghiorghi cu curiozitate. — Ruine! Pretutindeni unde te uiți, răspunde Porta. Și toată lumea umblă îmbrăcată cu aceleași haine, întoarse și răsîntoarse. De câteva ori pe an Adolf ne spune că acum are victoria în buzunar. — Mulți și-au pierdut capul, explică Micuțul din capătul celălalt al mesei. Sunt cei care nu prea iau legea în serios și care ies la mangleală în timpul camuflajului. — Cum o să se termine toate astea? oftează Dimitri. Și Poltava e în ruine. — O să se termine în așa fel încât unul dintre noi va pierde războiul și învingătorii vor lua toată prada, decide Porta cu larghețe. — Dacă voi, nemții, pierdeți războiul, nu vi se mai permite să aveți armată, prezice Fiodor ursuz, lovindu-și ușor Schmeisserul cu mâna. — Asta ar fi rău, admite Porta cu un zâmbet fals, pentru noi Armata germană e ceva sfânt. Aidoma Bisericii! Rugăciuni duminica și instrucție lunea. Totdeauna încheiem săptămâna cu o paradă și o reîncepem pe cea următoare cu rugăciuni și instrucție cu armamentul!! — Te cam întreci cu gluma! urlă Heide ridicând mâna, prea beat ca să mai înțeleagă ironia lui Porta. — Armata este un dar de la Dumnezeu pentru poporul german, sughite Gregor salutând ursul împăiat. — Noi, prusacii, avem războiul în sânge, strigă Heide ca mândrie, ridicând din nou mâna. Dumnezeu a creat uniforma și pușca special pentru uzul nostru. — În același timp a creat cazmaua și grebla pentru ruși, rânjește Porta cu jovialitate. Dumnezeul acela german știe cu siguranță ce face! — Nu vă faceți griji că pierdeți războiul, strigă Andrei, ridicând paharul în sănătatea lui Barcelona. Dacă îl pierdeți, atunci noi, rușii ne vom uni cu voi și-i aranjăm pe actualii aliați. Împreună am învinge restul lumii cât ai clipi! — Da, avem într-adevăr multe în comun, spune Porta cu înțelepciune, mai ales evlavia și cruzimea. — Dacă va fi să dăm de greu, strigă Gregor cu o intonație de general, nu ne vom da în lături să recurgem la metode crude și neobișnuite de luptă. Va trebui să mobilizăm toți păduchii ruși și nemți, să-i infectăm cu tifos exantematic și să-i aruncăm americanilor în cap. Asta o să le taie cheful de a forța popoarele noastre iubitoare de pace să mai facă alte războaie. Am mai putea strânge și șobolani din ruinele și cimitirele războaielor anterioare, sugerează Porta. Și când i-am infectat cutot felul de mizerii și corupție, să-i trimitem în dar inamicilor noștri odioși, care ne ucid fără scrupule nevestele și copiii. — Da, noi, nemții și rușii, știm cum să facem alte națiuni să stea în front, strigă Barcelona pe deasupra zgomotului. — Căștile jos pentru rugăciuni! declară Porta între două sughițuri, urcându-se în patru labe pe o masă. Trebuie să ne rugăm Domnului să ne ajute să punem capăt acestui război mondial cât mai curând cu putință, ca să putem începe altul! Bătrânul satului, care e numai piele și oase, spune că își poate aminti Războiul Crimeii, în care un nătărău de general englez și-a măcelărit propria cavalerie. Și dacă se străduie și mai tare poate să-și amintească intrarea lui Napoleon în Moscova. — Era o priveliște măreață, spune el cu calm. Ce mulțime de cai aveau cu ei. Napoleon călărea pe unul alb! — Camuflaj la teren, presupun! zice Micuțul. — În războiul ăsta trageți cu tunuri? îl întreabă moșul pe Porta. — Mai tragem câte o ghiulea din când în când, admite Porta. — Crezi, poate, că într-o zi cineva ar putea să vadă cum funcționează una din drăciile alea? întreabă moșul cu o voce subțiratică și stinsă. — Poți veni cu noi când plecăm, îi sugerează Porta. — Avem un tun aici, divulgă moșul cu ochii scânteindu-i. Plescăie cu voioșie din gingiile știrbe. L-a uitat cineva imediat după Revoluție și l-au ținut ascuns de-atunci. — Atunci de ce nu încerci să tragi cu el? îl întreabă Micuțul. N-aveți pulbere, pesemne? — Ba da, ba da! se laudă patriarhul satului, o grămadă, de toate felurile. — Unde se află această armă de foc despre care vorbești? întreabă Micuțul cu interes. Îi lipește Sofiei o palmă pe fund de o trimite în brațele lui Fiodor. — În grajdurile renilor, ascunsă în paie, chicotește bătrânul țăran. — Hai să aruncăm un ochi, îi sugerează Porta. — Da, hai, că bine zici, încuviințează moșul, vădit încântat. Am luat parte în două sau trei războaie dar n-am văzut niciodată cum trage tunul, și acum, că am peste o sută de ani, aș vrea să văd până nu mor. — Când te-ai născut? îl întreabă Porta. — Acum mai bine de o sută de ani, răspunde țăranul matusalemic, cu un zâmbet fericit. În timp ce-și croiesc anevoie drum, prin omăt spre staul, țăranul li se destăinuie că Prințul Nicolae i-a dat bacșiș cinci ruble. În vremurile alea era plata unei luni întregi. — Prințul era un om bun și evlavios. — Da, avea o inimă de aur, surâde Porta agreabil. Erorile lui tactice în conducerea Armatei Imperiale n-au costat poate decât viața câtorva milioane de ruși. — L-ai cunoscut? întreabă moșneagul cu interes, uitându-se cu venerație la Porta. — Nu, n-am avut atâta noroc, răspunde Porta. Dacă aș fi avut, aș fi sfârșit într-o groapă comună. Împreună reușesc să dezgroape un tun de câmp austriac de 106 mm. — E unul de-alea vechi, confirmă Porta când scot arma din paie și o pun în poziție de tragere. Ar putea să explodeze și să ne zboare foarte ușor și cururile. Micuțul deschide culata cu zgomot și examinează interiorul țevii cu un aer experimentat. — Unde țineți pulberea? îl întreabă Porta pe moșneag, care e beat de bucurie și speranță. — Sub paie, hârâie el. Nu e primejdios, ai? întreabă el pe când dau de-a dura primele proiectile spre tun. — Nu, când știi ce ai de gând. se fălește Micuțul împingând un obuz în camera de ardere. — Punem nivelul la trei, spune Porta expert. O să le cadă berea de frică ălora la cârciumă! Micuțul împinge încărcătura în lăcaș. — Þine-te de coaie că s-ar putea să plece odată cu proiectilul, zice Porta răsucind roata de nivel. Þeava lungă, prăfuită se ridică și țintește spre nori. — Lasă-mă pe mine s-o trag pe prima, spune Micuțul, așezându-se pe locul trăgătorului. — Treci, rânjește Porta trăgându-l după el pe bătrânul țăran în spatele unei stânci imense. Þine-te de pălărie, îl avertizează. — Înseamnă că e periculos? întreabă el înfricoșat. — Periculos, foarte periculos, spune Porta. Există ceva risc când e vorba de asemenea materiale. Uneori oamenii sunt loviți în cap cu un tun, dar nu-ți face probleme, exploziile se duc în sus, așa că dacă merge câș, tot ce o să se întâmple va fi că Micuțul și restul vor zbura pur și simplu pe deasupra capetelor noastre. — Uite-o că se duce, strigă Micuțul fericit, trăgând de șnur. Dar nu se întâmplă nimic. Trage din nou și rezultatul e același. — E ceva care nu merge, spune el supărat. Vino și dă-mi o mână de ajutor s-o reglez. — Nix, eu sunt numai încărcător, refuză Porta de după bolovanul imens. E încărcat! Micuțul meșterește ce meșterește, coboară și ridică țeava și trage câteva șuturi armei. — Am găsit! țipă el entuziasmat. S-a înțepenit percutorul. — Dă-i una-n tărtăcuță mai bine, sugerează Porta. Asta o să-i scoată căcatul austriac din cur, socotesc eu. — Foc! Micuțul își ordonă lui însuși și trage de șnur cu toată puterea. Un zgomot asurzitor zguduie tot satul și se ridică o coloană de flăcări. Urmează o nouă explozie chiar pe urmele primei. O trombă de zăpadă se ridică de lângă groapa de cartofi unde a căzut proiectilul greu. O ploaie de cartofi zboară prin aer. Mare parte din ei sunt proiectați în cârciumă și se zdrobesc de tavan și pereți. Sonia își înșfacă pușca de vânătoare de sub tejghea. — Acum se joacă cu tunul ăla blestemat, urlă ea. Uite cum mi-au distrus porcii ăia cârciuma! Nu mai pot suporta așa ceva. Mi-ajunge până peste cap cu Războiul ăsta Mondial! Iese pe ușă ca o ghiulea și pornește în sus pe deal spre șura renilor, unde vede țeava tunului basculând. Dar e abia la jumătatea drumului când se oprește și se uită îngrozită, cu ochii cât cepele, peste deșertul de omăt. Opt sănii motorizate vin săltând peste deal, îndreptându-se spre sat, O mitralieră răpăie din sania din frunte. Gloanțe trasoare răscolesc zăpada pe toată lungimea străzii. — Porci ordinari, sunt ultimele vorbe ale Soniei, în timp ce se cufundă în zăpadă ciuruită pe ici pe colo de salva mitralierei. Săniile se opresc pe creasta celui mai apropiat deal. O voce răcnește peste tăcerea arctică, întâi în rusă, apoi în germană. — Toți afară! Mâinile deasupra capului! — Și acum ce-o mai fi și asta, suspină Mișa târându-se sub o bancă, locul lui favorit de ascunzătoare când se simte în pericol. — Vino, moarte, vino..., murmură Legionarul pregătindu-și automatul Schmeisser. — Katiușele alea o să ne facă praf, șoptește Gregor înfricoșat, trăgând mai aproape un săculeț cu grenade de mână. — N-avem prea mult de ales, răspunde Bătrânul cu ironie. Dacă ne capturează ne vor rupe oscior cu oscior. — On les emmerdent[53], râde Legionarul. Să-i atacăm, cu grenade de mână. — Ne vor face terci înainte de a ne apropia de ei, zice Heide negru la față. — Unde dracu sunt Porta și Micuțul? întreabă cu supărare Bătrânul. — În șura renilor, cu vechitura aia de armă. Ei au terciuit groapa cu cartofi. — Pentru ultima oară! Ieșiți cu mâinile sus, tună vocea de la megafon. — Nu credeți că e mai înțelept din partea voastră să ieșiți afară cu mâinile sus? le spune Bătrânul rușilor care sunt împinși la zid îngroziți. — Nicevo, nu-i știți pe cei de la NKVD, răspunde Fiodor cu un zâmbet obosit. Dacă nu ne doboară la vedere, o vor face îndată ce-și vor da seama că am fraternizat cu voi. — Și-atunci ce faceți după ce plecăm noi? întreabă Bătrânul. — Nu va fi nici un "după", spune Fiodor fatalist. Mai bine murim cu voi decât să fim măcelăriți ca vitele. — Je leur pisse au cul[54], mârâie Legionarul, fixându-și bine în umăr patul automatului. Săniile coboară încet povârnișul dealului și o ploaie de proiectile explodează în zăpadă. — Folosesc proiectilele explozibile, strigă Gregor tulburat, plonjând îndărătul tejghelei. — Și ce-ți închipuiai că o să folosească? întreabă Bătrânul sarcastic. Proiectilele perforante nu le-ar fi de mare folos. Cei trei din șură asudă din greu, aplecați peste bătrâna armă. Micuțul lucrează ca un cal. Tunul e greu de urnit, dar în cele din urmă reușesc să-l pună în poziție de tragere. — Acum le arătăm noi escrocilor, blestemă Micuțul cu obidă coborând țeava. Înșfăcă unul dintre cilindrele de alamă pe care moșul i le-a împins de-a dura. — Ce dracu, fitilul! cere Porta. Micuțul scotocește prin niște lăzi vechi și găsește câteva fitile. Moșul se lasă pe vine și își astupă urechile cu amândouă mâinile. Þeava lungă se mișcă iritant de lent dar în cele din urmă țintește spre cea mai îndepărtată sanie. — Dă-i bătaie, fir-ar a dracului, sau mă lași pe mine în loc? Porta își pune ochiul la mecanismul de miră, care e cu mult mai nou decât arma ca atare. — Foc! strigă el. Micuțul smucește de șnur cu o asemenea forță că îl scoate din cheotoare. Izbucnește o flamă teribilă la gura țevii și un bubuit infernal. În clipa următoare sania cea mai îndepărtată a dispărut. Micuțul încarcă din nou. Se aude un scrâșnet metalic și culata se închide cu zgomot. — Foc! strigă Porta. Micuțul trage iar zdravăn de șnur. Sania din frunte este aruncată în aer și cade vertical înapoi în zăpadă. Se aude o bufnitură masivă a unei explozii și o fulgerare gălbuie-roșietică țâșnește din ambele părți. Un proiectil trece prin acoperișul hambarului și grinzile le cad în cap. Un șuvoi lung de gloanțe trasoare trece prin aer și gloanțele se pornesc să răpăie cu dușmănie în scutul protector al tunului. Porta e din nou cu ochiul lipit la cătare. Încet, încet, țeava tunului se coboară. Micuțul și moșneagul asudă la picioare, hușmindu-se. Tunul nu poate fi întors lateral și sunt obligați să deplaseze tot afetul. — Foc! strigă Porta. — Adio, căcaților! surâde Micuțul smucind de șnur. Tunul vibrează și saltă. Cea de-a treia sanie este lovită, și o lovește și ea pe cea din față. Se răstoarnă amândouă și alunecă pe povârniș, cu tălpicele în sus. De fiecare dată când se trage o salvă, Bătrânul râde în hohote și se lovește încântat cu palmele pe coapse. Porta realizează încă două lovituri înainte ca un proiectil de 50 mm să intre pe ușă și să explodeze în grajd. Flăcările se ridică din clăile de fân și în câteva minute hambarul se umple cu un fum dens, negru. — Proiectile! spune Porta scurt, aproape sufocându-se. Culata tunului se închide cu un zgomot metalic. Trage din nou. Ratează de data aceasta. Proiectilul șuieră milimetric pe lângă cea mai apropiată dintre sănii. Turela se răsucește și tunul automat de 20 mm țintește direct în hambar. Înăuntru se aude zdrăngănind pe jos un tub de cartuș și culata tunului austriac se închide peste un nou proectil. Porta învârte de înălțător ca un zănatec, apoi renunță și se uită prin cătare ca și când ar fi o pușcă. — Trage, ce Dumnezeu! strigă Micuțul care s-a adăpostit la teren, chiar sub tun. Tunul bubuie și sania motorizată, care se îndreaptă spre șură, se pulverizează. Turela descrie o spirală în aer și din interiorul săniei sunt aruncate două corpuri cuprinse de flăcări. — L-ai nimerit! Să fie al dracului, dar bine l-ai mai trosnit! țipă Micuțul nemaiputând de bucurie. Acum haideți, afară, scârbelor. Vă arătăm noi vouă unde a înțărcat dracu oaia! Þăranul cel bătrân începe o căzăcească, făcând haz, ca o cioară răgușită. O sanie blindată apare dintre două case. Tunul acesteia se rotește șovăielnic, căutând parcă un unghi aparte de tragere. — Hai să-l urnim, strigă Porta sărind de pe locul mitraliorului pentru a-i ajuta să întoarcă afetul. Mitraliera de pe sania automată țăcăne și proiectilele se abat țiuind asupra "Îngerului Roșu". — Drace! țipă Porta. Și eu care credeam că o să ne plesnească pe noi. — Nu ne pot vedea, spune Micuțul. Tunul ne acoperă complet! — Întinde-o, moșule. O să fie mai albastră decât toată căcăstoarea aia de război la care ai luat parte! — Nici gând, răspunde bătrânul cu încăpățânare. Ochii i s-au înroșit și i s-au tumefiat din cauza fumului toxic, dar e fericit, chiar dacă se mai sufocă. Visul vieții sale s-a împlinit: a văzut cum trage un tun adevărat. Sania blindată avansează încet printre case și se târăște spre ei. Scuipă foc încontinuu și proiectilele trimit acoperișul la plimbare. Pe ruinele etajului întâi al casei se proiectează un baldachin mare, imens, pe care zace corpul căpitanului Vasili Simsov. — Unde dracu s-a dus? zice Porta mijindu-și ochii pentru a străpunge prin fumul gros. Instantaneu explodează un proiectil chiar în fața hambarului și-l zboară pe Porta de pe scaunul pe care stă și trage. Moșul, care e în picioare, este aruncat în față și se izbește cu capul de pământ. Micuțul se duce rostogolindu-se spre țarcul gol pentru găini, unde o grindă se abate cu toată forța asupra lui. Cu fața șiroindu-i de sânge, bătrânul satului se urcă pe scaunul mitraliorului. — Pașol, croncăne el apăsându-și ochiul în cătare. Învârte roata cea mai apropiată, care se nimerește să fie căutătorul de înălțime. Cu mișcări stângace găsește șnurul și smucește de el așa cum l-a văzut pe Micuțul. Tunul bubuie, flama din gura țevii luminează toată șura. Suflul exploziei îl aruncă din scaun pe moș și-l proiectează câțiva pași mai încolo, la pământ. Zăpăcit, se uită fix printre roțile tunului și scoate un hohot de râs satisfăcut. La numai aproape două sute de metri arde o sanie blindată grea. Spre cer se ridică un fum negru ca smoala. — Să fiu al naibii, țipă Micuțul cu surprindere. S-a pierdut odată cu tine un bun luptător anti-tanc! — E timpul să plecăm. O să fac praf cârciuma, spune Porta ieșind dintr-o grămadă de cărămizi. La "Îngerul Roșu" se dezlănțuie un adevărat iad. În bucătării explodează un proiectil de 50 mm, într-o mare de flăcări și plita zboară prin perete. Ghiorghi aleargă țipând și încercând să strângă la piept un ciot de mână. Un picior planează prin cârciumă și se zdrobește de perete. Sub masa lungă Sofia șade și privește fix, cuprinsă de spaimă la piciorul ei stâng. Nu i-a mai rămas decât puțin din genunchii în jurul ei se lățește o baltă de sânge. Deschide gura și începe să țipe sfâșietor. — Sacré Nom de Dieu, șuieră Legionarul și-i aruncă o trusă de prim ajutor. Două sănii blindate sunt atât de aproape de cârciumă încât putem distinge cu ușurință numerele și însemnele tactice pe turele. — NKVD, comentează Heide, negru la față. Leg laolaltă trei grenade și mă pregătesc să le arunc. — Stai puțin, zice Bătrânul, apucându-mă de mână. Nu poți arunca atât de departe! Dar e prea târziu. Am tras deja de coardă. Aceste grenade nu prezintă siguranță. Mă eliberez și duc mâna la spate. Totul dispare într-un nor fierbinte, alburiu. Simt o lovitură violentă în umăr. Grenadele se împrăștie pe jos, — Milles diables[55]! urlă Legionarul, trăgându-le un șut și proiectându-le spre ușă. Acestea explodează în aer și îi despică tot pieptul lui Oberschütze Lung. — Doamne, Dumnezeule! țipă Gefreiterul Günther. Ochii mei, ochii mei! Se clatină pe picioare cu ambele mâini apăsate pe terciuiala sângerândă care au fost ochii lui. O ia la goană pe ușă. Încremenește în piațetă, țipând cu gura larg deschisă. Una din mitraliere răpăie și cartușul trasor i se înfige în trup. Cade pe spate ca o buturugă, lovind cu picioarele în zăpada care se învârtește în jurul lui. Hohotind de plâns încearcă să se îndepărteze, târându-se pe burtă. Alunecă la vale ca o sanie pe povârniș și dispare într-o viroagă. O schijă lungă și subțire a pătruns prin șubă și mi-a despicat carnea de-a lungul umărului. Rana sângerează în voie, dar osul a rămas intact. Întreg satul este o văpaie. Un proiectil explodează chiar în mijlocul cârciumii. Pe jos e un lac de sânge. Pretutindeni mădulare sfârtecate și trupuri însângerate. O duhoare grețoasă umple localul, care arată ca un abator în care măcelarii au turbat. Chiar și pe tavan se întind pete mari de sânge și podeaua e o masă lipicioasă de oase zdrobite, sânge și carne sfârtecată. Feldwebelul Karlsdorf șade sprijinit de perete cu privirea în gol, spre locul unde i se aflau picioarele cu puțin timp înainte. Acum mai sunt numai câteva cioburi de oase și fâșii lungi de carne și tendoane. Începe să râdă. Liniștit la început, ca de o glumă, apoi râsul lui capătă sonoritatea unor suspine urlate. Un alt obuz explodează în încăpere cu un ecou ascuțit. După ce fumul cenușiu-albastru s-a limpezit, un terci de sânge marchează locul unde șezuse Karlsdorf. Zgomotul proiectilelor m-a asurzit complet. Mă duc de-a bușilea la Legionar și îl ajut cu mitraliera ușoară. Sus, în șură, Micuțul stă întins pe spate cu mâinile încrucișate sub ceafă și privește meditativ în sus, la vâlvătaia imensă. Faptul că toată șandramaua s-ar putea prăbuși peste el nu pare să-l preocupe. Porta își deschide și închide gura de parcă ar mesteca ceva cu gust scârbos. — Fir-ar al dracului, geme el. Ce tâmpit o fi mâncat căcat de pisică cu fălcile mele? — Am văzut cum se trage cu tunul, rostește în șoaptă moșul. Își privește mâna mutilată, căreia îi lipsesc toate degetele. — Scârnăviile naibii, murmură Micuțul ridicându-se pentru a-l ajuta pe moșneag. Dar înainte de a ajunge la el este proiectat în nămeți, înspre sediul Partidului. Porta e azvârlit în văzduh, vertical, ca o împușcătură de mortier, și aterizează în spatele rămășițelor gropii pentru cartofi. Hambarul e făcut praf. Toate obuzele ascunse acolo au explodat și suflul exploziei care se degajă mătură totul din drumul său. — Ce Dumnezeu a fost asta? gâfâie Bătrânul, cățărându-se afară din groapa adâncă în care fusese catapultat de explozie. — Porta și Micuțul se ridică la Ceruri! spune Legionarul ștergându-și sângele de pe față. A trecut o oră, o zi sau un an? Habar n-am. Capul mă doare ca și când ar fi fost despicat de o sabie. Îmi amintesc ca prin ceață ceva despre o explozie colosală și despre flame imense. Încerc să mă ridic în picioare dar o lovitură grea mă doboară înapoi. O voce guturală mă aduce complet în simțiri. Acum îmi amintesc clar ce s-a întâmplat. Un grup de bărbați scunzi, puternici, cu fizionomii mongoloide și epoleți lați tip NKVD, apare din bucătărie. Răsucesc capul cu prudență. La câțiva pași de mine zace Gregor legat ca un sac. Pare mort. Ceva mai încolo zac legați spate în spate, Bătrânul și Barcelona. Westphalianul atârnă cu capul în jos, legat fedeleș de o grindă, ca o costiță afumată. Prin-prejur văd restul grupei. Toți sunt legați. Porta, Legionarul și Micuțul nu sunt aici. Probabil că sunt deja morți. Un soldat NKVD stă strajă lângă ușa sfărâmată, cu Kalașnikovul în mână și cu o țigară atârnându-i în colțul gurii. De o grindă de deasupra casei scării se leagănă cinci corpuri spânzurate. E evident că civilii au fost tratați în mod sumar. Pe ușa pivniței a fost răstignit cineva. Nu pot vedea cine este. Dar nu e mort încă. Trupul i se mișcă în spasme din când în când. Un ofițeraș vânos îmi trage un picior în coaste. — Sabotorule, mârâie el spre mine într-o germană stricată. Se apleacă atât de mult încât simt mirosul de vodcă și mahorcă în răsuflarea lui. — Vorbești rusește? mă întreabă. — Niet, îi răspund. — Minți! zbiară el, dezgolindu-și șiragul de dinți albi. Vorbești rusește! Spui niet! Se întoarce spre un sergent pentru confirmare. Fără să aștepte vreun răspuns continuă: Tu aruncat aer Nova Petrovsk? — Niet, răspund. Scuipă și mă sfichiuiește peste față de câteva ori cu nagaika. — Recunoaște! răcnește el cu sălbăticie. Smulgem limba din gâtlej! Nu mărturisire, nu nevoie limbă! Din nou nagaika șuieră prin aer, sfâșâindu-mi pielea de pe ceafă și gât. Face semn la doi soldați siberieni și le dă un ordin într-un dialect pe care nu-l înțeleg. Soldații se reîntorc cu o cutie grea de genul celor folosite de spoitorii de tingiri. Cu un rictus, ofițerul ia un clește cu mânere lungi din cutie și îl pocnește spre noi amenințător. Cu mișcări de oameni exersați, soldații sfâșie hainele de pe Barcelona și Bătrân. Ofițerul repetă întrebările pe care mi le puseseră și mie. — Du-te-n mă-ta, răspunde Barcelona, privindu-l fix pe ofițeraș cu ochi plini de ură. — Vă înmuiem noi, zâmbește rusul veninos. Cine conduce grupa? — Hai sictir, mârâie Barcelona plin de dispreț. — Zdrobesc coaie nemțești, dacă nu primesc răspuns, promite rusul cu ochii mijiți a dușmănie. Un țipăt prelung și tremurat din pivniță îl întrerupe. Numai o ființă omenească la mare durere se poate văita astfel. — Acum găsiți unul care să vorbească! rânjește ofițerul rus. Spânzurați-i! comandă el cu brutalitate. Un soldat îmi pune o funie subțire pe după gât. Leagă celălalt capăt de o grindă. Trebuie să stau pe vârful picioarelor pentru a nu mă strangula. Ofițerul se apucă să-l biciuiască pe Bătrânul cu nagaika. — Cine e șeful? întreabă el după fiece lovitură. Expert în utilizarea teribilului bici siberian, fiecare lovitură despică pielea. Sângele șiroiește de pe trupul Bătrânului. După scurt timp gemetele Bătrânului încetează. A leșinat complet de parcă ar fi fost mort. Auzisem că poți omorî un om cu trei lovituri de nagaikă, după ce am văzut-o în mâinile unui NKVD-ist din Siberia nu mai am nici un dubiu. Îi privesc pe rușii din jurul meu. Par obosiți și extenuați. Figurile le sunt acoperite de răni pricinuite de ger, ca și ale noastre. Unul din ei doarme pe picioare cu automatul atârnând la întâmplare la piept. — Sabotorilor, zice hotărât ofițerașul mângâind cu nagaika torsul dezgolit al lui Barcelona. — Nu, nu suntem sabotori, scârnăviilor! urlă Barcelona. — Ce căutați atunci aici? întreabă rusul cu un surâs amenințător, vânați reni? — Ne aflăm aici ca să ne pișăm pe voi! strigă Barcelona cu dușmănie. Nagaika șuieră, crestându-i fața lui Barcelona. — Te biciuiesc până mori, îi promite micul ofițer cu ochii ca smoala arzându-i în fața teșită, mongoloidă. Auzi svinia[56]? — Pui de cățea, zbiară Barcelona cu glas răgușit. Pe ofițer parcă l-a apucat amocul. Loviturile de nagaikă se abat ca o grindină asupra lui Barcelona. Emite un țipăt prelung, strident și cade în inconștiență. — Și cu porcul ăla finlandez ce facem? întreabă un sergent venind din pivniță. — Îl ducem la Murmansk și tencuim o celulă cu pielea lui, răspunse ofițerul. Încăperea se umple cu soldați din Siberia. Se trântesc pe jos și se rostogolesc pe spate precum câinii. După cinci minute încep să sforăie sonor. Una din santinele mă desleagă de grinda de care eram priponit, îndeajuns pentru a mă putea așeza. În ciuda durerii de la mâini și picioare mă cufund într-un somn straniu, tulbure. Un sunet slab mă trezește. Trapa din podea se deschide și trupul vânos al Legionarului se ridică pe furiș din pivniță și se târăște spre santinela ațipită. Mai iute ca gândul, coarda de pian e în jurul gâtului. Două smucituri vârtoase și santinela este ucisă. Porta vine târându-se pe burtă dinspre bucătărie și îl ia în primire pe sergentul siberian. Și acestuia i se aplică garoul. Chipul dur al Micuțului se ivește de după ursul împăiat, dinții dezvăluindu-i-se într-un rânjet de ucigaș. Îl pescuiește de pe jos pe ofițerul adormit, ca pe o păpușă, și ii apasă capul de pieptul lui puternic. Se aude un sunet ca de mucava zdrobită. Heide apare și el, călcând în vârful picioarelor pe scara ruinată. La mijlocul drumului se poticnește de o raniță și vine de-a dura în încăpere, cu o larmă teribilă. Ceilalți trei se dispun cu o iuțeală fulgerătoare lângă perete cu automatele pregătite. Nu se întâmplă nimic. Un rus se tânguie în somn, cerând liniște. De afară, din piațetă, auzim zvon de glasuri. Se schimbă santinelele. Nu se sinchisesc nici ele de gălăgie. Suntem atât de adânc în spatele frontului, încât nu-și închipuie că ar putea să se întâmple ceva. Comandantul gărzilor intră pe ușă căscând, își aruncă automatul pe masă, se întinde ridicând brațele spre tavan și cască iarăși zgomotos, ca un cal ostenit. Rămâne cu gura deschisă. Cu o expresie surprinsă pe față, încremenește cu ochii pe țeava Mpi-ului lui Heide. Heide surâde satanic și salută cu două degete la chipiu. Înainte de-a apuca să-și închidă gura, coarda Legionarului îl prinde de gât pe rusnac. Limba îi iese printre buzele crăpate de ger și fața i se învinețește. Intră un caporal și-l observă imediat pe comandantul mort. care zace lat pe podea. Înțepenește și deschide gura dar nu iese nici un sunet. Micuțul îl ucide dintr-o lovitură piezișă în gât cu latul palmei, rapid și în liniște, ca o fată de la garderobă care primește o pălărie de la un musafir! — Vino moarte, hai, vino..., fredonează Legionarul în surdină. — Răcani nenorociți, surâde Heide batjocoritor și disprețuitor. Porta lovește zgomotos cu patul automatului.... Micuțul descarcă o rafală în grinzile tavanului și una din femeile atârnate cade pe podea cu o bufnitură. Buimaci și adormiți, soldații NKVD se ridică în patru labe și apoi în picioare. Cu mutre îngrozite și năuce se zgâiesc la cei patru nemți care rânjesc aliniați la zid. Unul dintre ei orbecăie după Nagan. Legionarul asvârle cuțitul, care se împlântă până în plăsele în pieptul nesăbuitului soldat. — Luați aminte, tovarișci. Să nu îndrăzniți nici măcar să vă mișcați de pe un picior pe altul, că e pentru ultima oară când ați mai șezut pe țucal! — Aruncați armele aici! le ordonă aspru Heide. Nu încercați nici o mișcare pe care am putea s-o interpretăm greșit, că se descarcă drăciile astea! — Suntem de partea voastră, rostește un sergent cu voce tremurată. — Nu mai spune! zice Micuțul jovial, dându-i o scatoalcă după ceafă, cu care-l proiectează în capătul celălalt al camerei, înspre sobă. — Trage-i un picior în boașe, să-i ajungă până în gură, îi sugerează Porta cu un rânjet larg. Mă înnebunesc căcănarii ăștia smiorcăiți, care trec de o parte sau alta a inamicului îndată ce pui slănina la topit. Într-o clipă noi, ceilalți, suntem liberi, dar abia ne ridicăm că un Mpi începe să răpăie și toată încăperea se umple de fumul înțepător de explozibil. Doi prizonieri se prăbușesc pe podea. — De ce dracu ai făcut asta? i se adresează acuzator Bătrânul lui Heide. — Nu și-au dat seama că lupta s-a terminat, îi răspunde Heide cu răceală, punând călcâiul cizmei pe figura celui mai apropiat dintre ei. — Nu mai stați și vă holbați ca fetele la măritat! zbiară Micuțul către un sergent. Fă ceva ca să-mi dai prilejul să te belesc. — Și acum, dezbrăcarea! ordonă Bătrânul. Puteți să păstrați maioul și chiloții și ciorapii. Restul, în foc! Focul se întețește și o duhoare de cârpe arse și blană pârlită se împrăștie prin încăpere. — O să murim de frig, protestează un soldat NKVD-ist, lovindu-și palmele. — Bineînțeles, râde sarcastic Heide, dar consolați-vă cu gândul că moartea prin înghețare e foarte plăcută. Dacă ar fi fost după mine, ei bine, răcăneilor, la ora asta erați morți de mult. — O să ne mai întâlnim noi! promite un caporal, aruncându-i o privire încărcată de ură lui Porta. — Băi, n-oi fi vreun profet și eu nu știu? întreabă Porta. — Ascultați la mine nemțălăilor, vă mai întâlniți voi cu mine, mârâie furios caporalul. — Soldații din lemn au baftă, rânjește Porta, lovindu-l ușor cu palma pe obraz pe caporal. Nu se îneacă! — Câine! mârâie caporalul scuipând neputincios în urma lui Porta. — Luați-vă uneltele, ordonă Bătrânul. S-o întindem cât mai grabnic! Porta și Micuțul fac turul de onoare cu solemnitate și strâng mâinile cu fiecare din prizonieri, în semn de rămas bun. — Nemțălăii ăștia haini au pus mâna pe cururile tovarișcilor de data asta, nu-i așa? rânjește Porta încântat. Ședeți cuminți la colț acum, și chibzuiți cu atenție ce le veți spune jupânilor voștri când vor apărea într-o bună zi să stea la taifas cu voi. — Tăceți, diavoli de nemți, strigă unul dintre prizonieri cu patimă dușmănoasă aruncând cu un lemn de foc după Porta. — Salut, camarazi, chicotește Micuțul și face semn cu mâna în timp ce iese pe ușă. — Trebuia să-i fi împușcat, se văită Heide. Dacă mai au ceva creier în cap în scurt timp vor fi după noi. Dacă un tăntălău de eschimos poate să-și confecționeze o pereche de schiuri din resturile din jur și să fure hainele unei foci, atunci unul din NKVD-iștii lui Stalin ar trebui să fie și ei în stare de așa ceva. Lasă-mă să mă duc înapoi să-i lichidez! — Stai aici, răspunde Bătrânul cu hotărâre. Nu suntem asasini! — Drace, dar e frig, se văicărește Porta, izbindu-și palmele una de alta. — Suntem sus, la Polul Nord, rânjește Gregor fără vlagă. Oriunde ne-am uita, peisajul e rece și pustiu și nu se vede nici o vietate. După o clipă, dispoziția pe care a creat-o evadarea noastră din mâinile soldaților NKVD-iști începe să se risipească. Facem o haltă într-o vale. Căpitanul finlandez se îndoiește că va mai supraviețui călătoriei până acasă. Picioarele au început să i se umfle ca o carne stricată. — Cangrenă, confirmă scurt Bătrânul. — Trebuie să i le amputăm, mormăie Legionarul. — O faci tu? întreabă cu îndoială Bătrânul. — Par Allah, dacă nu ajungem înapoi în patruzeci și opt de ore va fi mort, profețește lugubru Legionarul. — Să-i băgăm un glonț în ceafă, ne sugerează practic Micuțul, nu mai e de nici un folos pentru armata finlandeză, iar pentru noi e o povară. Așa că ce altceva am putea face cu nenorocitul? — Taci, lăbar afurisit, mârâie supărat Bătrânul. Ne uităm spre căpitan. Zace pe o sanie de lemn pe care o tragem cu rândul. Pe față i s-a întipărit frica. Mai mult ca sigur că a auzit sugestia cinică a Micuțului. — Trebuie să-l ducem înapoi cât mai curând posibil, spune cu hotărâre Bătrânul. Au mai rămas ceva tablete de morfină? — Nici una, răspunde caporalul sanitar Brent. Începem ascensiunea prin lumina șovăielnică, însă nu ajungem nici până la jumătatea drumului, când Bătrânul se vede obligat să ordone o haltă. Grupa e complet epuizată. Într-o clipă am căzut cu toții într-un somn adânc. E somnul acela mortal de primejdios care te duce de-a dreptul în neființă și care i-a lovit pe mulți aici, la Polul Nord. După vreo două ore de "somn" Bătrânul ne ridică din nou în picioare. — Þine-ți fleanca, geme Porta. Cum mi-aș mai dori o saună finlandeză și o pizdă de front, cum scrie la regulament. — Mădularul meu e ca un nasture, strigă Micuțul. Are nevoie de cel puțin douăzeci de fofeze plinuțe și vioaie ca să-l decongeleze. — Haide-ți să pornim, fornăie Gregor țopăind pe loc, încercând să se încălzească. Dacă mai rămânem aici ajungem cu toții sloiuri de gheață! După mai multe ore de caznă neomenească ajungem la marginea falezei. Bătrânul se întinde pe burtă și examinează panta abruptă pe care trebuie să coborâm. Dă drumul binoclului cu nepăsare. Jos, departe, Marea Albă spumegă. Munți de apă verde, pătată pe ici-colo de spume, tălăzuie și se lovesc cu zgomot puternic de colțurile recifurilor. Cât de curând ajungem pe plajă, zice Legionarul ironic. Nu mai e departe, cel mult o sută de kilometri. — Asta-i tot, hohotește Porta în zeflemea. Numai plimbărică la țară pentru un grup cu probleme cardiace. — Dă-i înainte, râzi și tu acolo, oftează abătut Bătrânul, să fie un drum dur, eu pot să-ți povestesc! — Par Allah, n-avem de ales. Trebuie să trecem de marginea prăpastiei, mai spune și Legionarul. Am senzația că rușii ne sunt pe urme! — Atunci am cacarisit-o, decide obosit Bătrânul, aprinzându-și pipa cu capac de argint. — Cest le bordel, dar am văzut soldați și mai terminați decât cei din grupa asta, mârâie Legionarul. Noi mai putem lupta încă! Bătrânul îngenunchează și privește în jur la oamenii împrăștiați apatic în zăpadă. — Ascultați-mă, zbiară el. Plecăm într-o mică expediție de coborâre și trebuie să ne lăsăm cu frânghii. Odată ajunși jos, nu mai e mult până acasă. Așa că, scuipați în palme, flăcăi, și să ne strângem rândurile! Ne târâm înainte pe creastă și privim jos. Prima porțiune a falezei arată rezonabil și nu prea greu de abordat, dar mai jos e un zid neted, foarte abrupt, care se duce drept în mare. Până să ajungi acolo, totuși, cam pe la jumătatea drumului, are o scobitură. Acolo va trebui să ne legănăm, pentru a ne putea sprijini picioarele pe ceva. — Þine-ne Doamne, oftează Barcelona, cu o față de parcă e pe cale să renunțe înainte de a porni. — Trebuie s-o facem, hotărăște anevoie Bătrânul, luându-și binoclul din buzunarul vestonului, unde l-a pus ca să-i protejeze lentilele de îngheț. Cercetează latura din față a țărmului pe tot parcursul, apoi îi întinde binoclul Legionarului. — Cred că există o spărtură făcută de om, mult mai jos. Dacă gândesc corect, am putea trece pe acolo! Legionarul se uită fix o clipă în direcția indicată. — Ai dreptate, da' ce dandana până ajungem acolo și dacă facem o singură greșeală nimerim în Marea Albă! — Dacă am avea cupe de absorbție la mâini și picioare, și încă una plasată în capul sulii, n-am mai trece dincolo de gâlma aia, zice Porta, târându-se dârdâind înapoi, la loc sigur. — Ooo, găozarilor, rostește cu voce scăzută Micuțul, înotând la rândul său înapoi de la marginea prăpastiei. Pietroaie ale naibii de mari, uriașe, nămeți de zăpadă și blocuri de gheață, și un frig năpraznic și apă verde! Mai mult decât suficient să-i îneci pe toți soldații damblagii din întreg războiul ăsta mondial, care ar veni voluntari ca să se lase uciși! — Pregătiți-vă de deplasare, ordonă aspru Bătrânul. Va fi cea mai dură coborâre din viața noastră! Gregor pregătește frânghiile. E singurul dintre noi care a făcut școala de alpiniști cățărători. Cu o expresie trufașă ne explică cum să coborâm pe funii. Ciorovăindu-ne, ne împărțim între noi muniția și armele. Pe Bătrân aproape că îl apucă un acces când Porta sugerează să părăsim cele două mortiere ușoare și cutiile grele cu bombe. — Dacă am ajunge acasă măcar până la Crăciun, zice Gregor solemn, adăpostindu-se la teren în spatele unui perete de omăt. Gregor stă pe marginea înălțimilor bântuite de vânturi, își pune lațul frânghiei în jurul gâtului și o fixează sub brațe. Se apleacă în față, luând furtuna în piept ca și cum ar fi un zid solid. Buzele crăpate se desfac într-un rânjet optimist. Cu picioarele înfipte în rocă începe să coboare. La zidul vertical se oprește și își ridică privirea pentru o clipă. Apoi pare să dispară în abis. După câteva clipe apare din nou la vedere. A reușit să pună piciorul pe ceva, pe protuberanța periculoasă de pe care va trebui să se balanseze în interior. — Ai putea obține o apariție la un circ cu numărul ăsta, zice Porta înfiorându-se. — Războaiele mondiale sunt un rahat cu perje, mormăie Micuțul. Nu-i de mirare că au apărut oameni care li se opun conștient în toate țările alea libere! — E rândul tău, Barcelona! strigă Bătrânul. — Nu pot încă, protestează Barcelona cu teamă în glas. Vreau să văd mai întâi dacă cineva își rupe gâtul. — Dacă nu te duci acum am eu grijă să pleci ultimul! se înfurie Bătrânul. Și atunci nu va mai fi nimeni aici care să țină de frânghie! Dar înainte ca Barcelona să ajungă la muchia prăpastiei Heide e pe drum și după el coboară Legionarul. Barcelona e nerăbdător să pornească și el acum. Amenințarea Bătrânului de a-l lăsa ultimul e suficientă pentru a face să-l treacă fiori reci. Trebuie să-l coborâm și pe căpitanul finlandez. S-a izbit de mai multe ori violent de fațada stâncii, dar spre surpriza noastră e încă în viață când ajunge jos. Unul dintre picioare i-a fost zdrobit de la labă până deasupra genunchiului. Șansele sale de a supraviețui sunt mici. Acum e rândul meu. — Ia-o ușor, mă previne Bătrânul, care vede cât mi-e de frică. — Proptește-te serios cu picioarele tot timpul. Cât nu-ți pierzi firea, va fi bine de tine! Îmi ajustează cureaua automatului, trecut în bandulieră să nu se încurce cu frânghia de coborâre. — Nu pot face așa ceva, protestez eu, înfiorat de frică, privind țintă în jos în abisul care clocotește. — Du-te, mă trimite Bătrânul cu un brânci, și mă și aflu deasupra muchiei. Departe, mai jos de mine, Marea Albă spumegă cu toată furia ei artică. Mă agit disperat să mă susțin cu picioarele de ceva, dar cizmele mele abia zgârâie zăpada. Ajung la prima cornișă cu o lovitură care îmi -presează cartușiera dureros în coastă. Porta mă salută și trage ușor de frânghie. Mă susțin de cornișa strâmtă. Trei smucituri serioase de frânghie îmi dau semnalul să continui. Mă târăsc cu prudență peste muchia ascuțită. Aceasta este partea coborârii care nu poate fi văzută de sus. Lovesc cu vârfurile cizmelor zăpada și obțin un sprijin însemnez coborârea cu semne. De câteva ori viscolul năpraznic aproape că mă aruncă de muchia stâncii. Pentru moment mă gândesc doar să arunc cartușiera, dar știu ce-mi vor face ceilalți dacă ajung jos fără ea. În cele din urmă ajung la ieșitura strâmtă. Vreo trei sute de picioare până la fund. Mă târăsc cu grijă pe zăpadă. E alunecoasă ca sticla. Cu frica ce mi se pune ca un nod în gât, mă las să alunec peste muchia stâncii și să cobor încet. Cel puțin marea nu mai este direct sub mine. Spre ușurarea mea, niște mâini mă apucă de cizme și mă dirijează spre teren sigur. — Bine executat, mă laudă Heide dându-mi un ghiont amical în stomac. Ca prin vis, văd frânghia dispărând în sus. Curând, cel de-al doilea e pe drum în jos. Porta și Micuțul vin ultimii. Stau în poziție verticală pe muchie și fac pe nebunii. Porta face un gest cu mâna. — După dumneavoastră, Sir! îi spune el Micuțului. — Îi împușc pe idioții ăștia doi! strigă exasperat Bătrânul. Coboară amândoi, ca un cuplu de gemeni siamezi îndepărtându-se cât mai mult de fațada stâncii. Frânghia se scutură deasupra lor. — Broscoi afurisiți, le strigă înfricoșat Bătrânul. Vă rupeți gâtul! — E datoria ta să-i raportezi, spune cu solemnitate Heide. — Þineți gura aia blestemată! zbiară Bătrânul cu furie. Eu decid cine va fi raportat sau nu. Să ții minte asta, odată pentru totdeauna, da? — Te doare ceva, undeva! îl întreabă Porta pe Bătrân, când ajunge jos la el. Ne-ai spus să ne urnim. Și n-am fost jos de două ori mai repede decât alții? — O să vă duc în fața curții marțiale pe amândoi! strigă Bătrânul supărat. Asta e limita de suportat! — Să fiu al dracu', da' ce nebun poți să fii! îi spune cu admirație Micuțul. Ai grijă să nu te lovească damblaua. — Blestem ziua când am preluat Grupa a doua! Sunteți cea mai mare adunătură de căcați din întreaga Armată Germană afurisită! îl apostrofează Bătrânul. — Dacă ar fi să te părăsim, ai muri de inimă rea, surâde Porta flatându-l. — Toată lumea poate să se ducă la dracu în ceea ce mă privește, și Grupa a doua o dată cu ea! Îmi doresc ca toată chestia asta blestemată să se fi terminat și să se fi ales praful! zbiară furios Bătrânul. Gregor râde și fredonează un cântecel. Chiar când ajunge la prăpastia care arată ciudat, o rafală de pușcă sparge aerul de gheață. Unteroffizierul Kehr se învâr-te pe loc ca un titirez, se clatină câțiva pași și se prăbușește în zăpadă. Glonțul l-a nimerit în stomac. — Ce naiba m-a atins? întreabă el, cu sângele picurându-i din colțurile gurii. Zăpada nouă, pufoasă se ridică și cade pentru a-l acoperi ca un lințoliu. — Drace, afurisiții de ruși m-au nimerit, bolborosește el și-și privește cu surpriză mâna mânjită de sânge. Bubuie două împușcături și zăpada este spulberată în fața mea. Înfricoșat, mă așez pe zăpadă și trimit o rafală de trasoare spre ravenă. Undeva, mai spre stânga mea, o armă automată latră zgomotos. În spatele meu, într-o depresiune, Heide și Gregor se luptă cu mortierul. — Dați-le câteva scărmănături de spinare! strigă Bătrânul de după un troian mare de zăpadă. Cu nerăbdare, Gregor deschide cutia cu grenadele japoneze ciudate pe care le numim "scărmănătoare de spinare". Au un alt gen de explozibil și sunt date în dotarea unor unități speciale. Suntem veseli gândindu-ne la ce se va întâmpla în viroagă când vor cădea acolo scărmănătoarele. Plop, plop, se aude mortierul. Urmărim din ochi zborul curbat al bombelor spiralate. — Înainte! comandă Bătrânul, făcând semnalul cu mâna unui om să înainteze în pas alergător. Focuri de mitralieră se abat cu dușmănie spre noi, aruncând în aer bucăți de gheață. — Desfășurați-vă și deschideți focul! strigă Bătrânul conducându-ne într-o direcție laterală și uitându-se în spatele lui. Deschideți focul! repetă el. De ce dracu nu trageți? Puneți-vă cururile în mișcare! — Stai dracului blând, nătărăule, zbiară Porta furios. Micuțul se lasă în jos, își aruncă automatul și încearcă să se îngroape în zăpadă cu mâinile și picioarele ca să scape de gloanțele trasoare ce vâjâie pe lângă noi ca un roi de viespi. Porta se oprește alături de el și îl împunge cu patul armei: — Hai, latrină ambulantă hamburgheză! Crezi că poți să stai aici tăind lemne cu fierăstrăul toată ziua, în timp ce noi facem toată treaba? — Eu nu am tărâțe în cap ca voi! țipă Micuțul isteric, adâncindu-se mai mult în zăpadă. Cel care ucide oameni cu mitraliera va trebui și el să primească o rafală în dovleac, așa spune nevasta lui Lot. Amestecă pildele lui biblice în ce spune, ca de obicei. Heide zorește în norul de nea și se oprește cu uimire când îl găsește pe Micuț jos în gaură. — Acum am văzut totul. Lașitatea în fața inamicului. Te costă capul! — Târăște-te înapoi în fofoloanca germană din care ai ieșit, urlă Micuțul periculos. Își scoate pistolul de 38 mm și descărcă tot încărcătorul spre Heide care zboară terorizat spre ruși. — Sper să-și facă praf boașele fasciste, se strâmbă Micuțul după el. — Cine are o kaspanos[57]! strigă Bătrânul aruncându-se și el la adăpost din fața focului ce venea din viroagă. — Am două, îi răspund, ridicându-le în mână. — Du-te atunci, îmi ordonă cu bruschețe Bătrânul, pune-le pe amândouă sub curul lui Ivan! — Crezi că sunt nebun? protestez cu violență. — E un ordin! rage Bătrânul, îndreptând Mpi-ul către mine. Mișcă-te, scârnă lașă! Pentru o clipă se face liniște acolo unde ne găsim culcați la adăpost. Toți mă privesc. Apoi se petrece ceva în față. Atacă rușii: Ura, Ura, răcnesc aceștia. Vin spre noi într-un pas surprinzător, pe jumătate alunecând, pe jumătate alergând, cu automatele bubuind neîncetat. — Kaspanoasele! strigă Bătrânul, târându-se mai departe în adăpost. Împing una din ele spre el. Este una din drăciile alea mari de cinci kilograme care poate face praf un tanc stalinist. Micuțul ia grenada de la Bătrân, mușcă acul și o lansează într-o boltă largă. Explodează cu un muget care sună ca sfârșitul lumii. Grupul inamic înaintaș este literalmente pulverizat. Plop, plop, se aude din spatele nostru în timp ce mortierele își scuipă bombele satanice. Ele explodează în fața noastră, trimițând pietrele și zăpada în aer. E un bubuit continuu și un fluierat din toate părțile în jurul nostru. Sunetul exploziilor este accentuat enorm în aerul rece. — Allah cel Atotputernic! țipă strident Legionarul fanatic și cade în genunchi. Automatul lui împrăștie moartea în zăpada adâncă, unde trupele NKVD avansează în șiruri lungi. — Înainte! strigă Bătrânul. Să facem o breșă! Ne stârnim la nivelul animalelor furioase și-l urmăm pe Bătrân, fără grijă în ploaia de trasoare care se abate asupra noastră. Barcelona cade în genunchi și-și presează mănușile de blană pe față. Un șuvoi de sânge i se scurge printre degete. — Adăpostește-te la teren, te luăm noi mai târziu! strigă Bătrânul, alergând mai departe. Barcelona se rostogolește într-o gaură și se gândește la alte răni la cap pe care le văzuse. De obicei înseamnă moarte instantanee și se consolează cu ideea că, dacă mai trăiește încă, rana nu poate fi atât de gravă. Heide și Gregor vin anevoie prin zăpadă cu mortierul între ei. — Aveți grijă de "săpun", strigă Porta ca să-i avertizeze și arată spre pachetele înșelătoare de trinitotoluen care se află împrăștiate, aparent la întâmplare, prin zăpadă. Micuțul ridică una și o aruncă într-o namilă de rus îmbrăcat într-o haină din piele de urs. Rusul e sfâșiat în două și capul îi zboară prin aer ca o minge de fotbal. Gefreiterul Linde, care aleargă puțin în fața mea, se ridică subit în aer ca un obuz tras de mortier și cu un zgomot de parcă ar fi sfârșitul lumii. Peste noi plouă cu zăpadă și blocuri de gheață. Linde trebuie să fi declanșat pe puțin zece tablete de "săpun" călcând pe una din ele. Gloanțele șuieră, ricoșează și mârâie. Cineva strigă după ajutor și cheamă brancardierii. Brancardierii noștri sunt blocuri de gheață de multă vreme în tundră. Bombardamentul și focul de pușcă devin și mai violente. Bătrânul e pe pragul disperării. Știe foarte bine că grupa a ajuns la punctul când nu mai funcționează. Următoarea fază este panica indiferentă. Face semn ca mortierul să treacă înainte și puțin mai târziu acesta începe din nou să se audă. În fața noastră, acolo unde au căzut bombele, zăpada arde. Brusc rușii se mișcă, retrăgându-se înapoi spre viroagă. Pleosc, pleosc, bombele mortierului îi urmăresc din urmă. Heide este genial în mânuirea mortierului. Dar un nou cor de ruși vine în grabă din ravenă și înainte de a avea timpul să-i corecteze cătarea s-au adăpostit la teren în spatele parapeților de zăpadă. — Ajută-mă cu mitraliera, strigă Legionarul, care se luptă cu afetul. Gregor apucă tripodul de sprijin, dar alunecă și se izbește serios cu fața de mitralieră. — Saltă-ți singur afurisenia asta împuțită, răcnește el, lovind cu piciorul în afet. — Il est con, comme ma bite est mignonne[58], zbiară Legionarul, aruncând cu o bucată de gheață în el. — Þineți parapetul ăla de zăpadă sub foc continuu, le ordonă Bătrânul. Nu-i lăsați să vină peste noi! Într-o clipă, zăpada mișună de ruși. 42-urile scuipă trasoare spre siluetele camuflate de nea. Trag ca un nebun. Þeava aburește și cartușele încinse șuieră și împroașcă afundându-se în zăpadă. Porta vine alergând și se rostogolește căutând adăpost după o stâncă ieșită din zăpadă. În spatele meu mitraliera Schmeisser latră și ai impresia că atacatorii ruși aleargă, nevătămați, chiar prin concentrarea de focuri. Þintesc cu grijă spre soldatul din frunte. Are o căciulă înaltă, cenușie, cu o stea mare roșie, emailată. Capul pare să i se balanseze pe marginea cătării în timp ce țintesc. În clipa următoare nu mai există. Mpi-ul îi zboară din mână, descriind un arc mare și, pentru o secundă sau două, pare să fie suspendat în aer. Un glonț exploziv îmi aruncă în față o ploaie de pietre și așchii de gheață. Sângele curge din sute de răni mici. Din fericire nu mi-au atins ochii. Mă ridic pe un genunchi și arunc grenada printre ei. Plin de veselie, îi văd ridicându-se în aer și zdrobindu-se apoi de pământ. — Unchiul Ivan vrea să ne vină de hac, vă spun eu, strigă Porta rânjind larg și sărind peste barajul de zăpadă, cu un snop de grenade în mână. Oberschütze Krohn dă să se ridice în picioare. Un șuvoi gros de sânge îi țâșnește din gât. Gefreiter Batik îi vine în ajutor dar e nimerit și el și cade, țipând. — Suntem în rahat până la gât, strigă Westphalianul. S-o ștergem dracului până n-ajungem la lada de gunoi! — Taci și înaintează! strigă Bătrânul din gaura sa. — Nu, noi rămânem aici! zbiară Gregor. Ne ducem pe lumea cealaltă fără nici un rost. Să-i lăsăm să ajungă mai aproape, până-ntr-o sută de metri și pe urmă-i luăm la omor! O mitralieră grea Maxim e postată chiar în fața noastră. Au plasat-o bine și pot trage asupra noastră aproape fără nici un risc. Heide încearcă s-o scoată din funcțiune cu mortiera, dar proiectilele lui cad în jurul mitralierei fără să-i provoace nici o avarie, evidentă. Mă târăsc înaintând și încerc să arunc grenade în ea, dar distanța e mult prea mare. Blestemata de mitralieră i-a rănit deja serios pe patru dintre noi. Micuțul se ridică, cu un mănunchi de grenade în mână. — Acoperiți-mă! strigă el, scuipând în zăpadă. Îi castrez eu de biliboace pe nenorociții ăia! O pornește într-acolo cu pași mari. — Nebun de legat, zice Gregor. O să-l doboare înainte s-ajungă la jumătatea drumului! — E o enigmă pentru noi cum poate un munte de om să se deplaseze cu o viteză atât de incredibilă. Dintr-un salt lung e în spatele unui rus căzut. Duce mâna la spate și azvârle grenadele. O figură îmbrăcată în șubă apare la marginea parapetului. Spre Micuțul vine, rotindu-se prin aer, o grenadă de mână, Micuțul se azvârle într-o parte și se rostogolește cu agilitatea unui acrobat. Grenada explodează cu mare zgomot în fața cadavrului și îl face zob. Cu un bubuit înspăimântător, mănunchiul de grenade al Micuțului explodează în cuibul mitralierei. — Vive la mort[59], zbiară Legionarul, ridicându-se dintr-un salt, cu automatul în brațe. Urlând și chiuind, restul grupei îl urmează. În dezordine, rușii se scurg înapoi spre tranșee. — Omorâți-i! strigă Gregor cu plăcere asasină. Pistolul său mitralieră răpăie. Dintr-o dată totul s-a terminat. Ne așezăm în zăpadă și încercăm să ne tragem sufletul. Porta își răsucește o țigară dintr-un pachet de mahorcă pe care l-a descoperit în buzunarul unui rus mort. Legionarul îl bandajează pe Barcelona, care s-a ales cu o tăietură lungă și adâncă pe față. Bătrânul își umple pipa lui cu capac de argint și se reazemă de un troian înnegrit de pulbere. — Pe toți dracii! izbucnește Micuțul. De data asta le-am dat megieșilor exact ce-au meritat! Umblăm în tăcere printre cei căzuți, examinându-le de aproape corpurile. Punem mâna pe tot ce ne-ar putea fi de folos. Câțiva n-au murit încă. Le luăm armele și-i lăsăm acolo unde zac. Frigul o să le facă de petrecanie curând. Nu putem să-i ajutăm. Nu putem face nimic nici măcar pentru răniții noștri. În urma noastră se aud blesteme și înjurături, dar nu catadicsim să le răspundem. Bătrânul strânge din buze și privește neliniștit la aurora boreală. — Luați-vă armele! în rând aliniați! Urmați-mă! ordonă el scurt. Două săptămâni mai târziu, dimineața devreme, suntem în căutarea unui locșor liniștit, pe unde să ne putem întoarce la liniile noastre. Bătrânul e de părere că ne aflăm la capătul nordic al frontului Sala. Un soldat rus de la aprovizionare ne pică direct în brațe. Porta a fost, bineînțeles, acela care a simțit mirosul de cafea, cu mult înainte să-l fi auzit pe soldat. Vine, cântând încetișor, de peste deal, cu un bidon de cafea în spate. Când ne vede, e aproape paralizat de spaimă și trebuie să-l scuturăm strașnic ca să-l facem să-și vină în fire. Începe să plângă și să spună că războiul ăsta e cea mai afurisită chestie în care a nimerit vreodată. — Ei hai, nu mai plânge, căcărează mică ce ești, îl ogoiește Porta pe nefericitul rus. Dacă e bună cafeaua, nu-ți facem nici un rău! Puțin mai târziu, ne spune că e din Tiflis, unde toată lumea ține cu nemții și ne destăinuie că și el a avut dintotdeauna o adevărată slăbiciune pentru germani. Mergem la adăpost printre brazi și ne înfruptăm din cafeaua lui, care e într-adevăr bună. — Ca să vezi! Megieșii beau cafea! zice Porta, trăgând un vânt tunător. Și eu care credeam că se țin numai cu ceai și magiun! — Da, da, înveți o groază de chestii în războaiele astea mondiale, zice Micuțul sfătos, suflând în gamelă. — Tacă-vă gura, șuieră Bătrânul. Trăncăniți deajuns de tare ca să-i treziți și pe cei Șapte Adormiți! O bubuitură se aude dinspre latura îndepărtată a pădurii. — Drace! strigă Micuțul, aruncându-se cu fața la pământ. În minutul următor pădurea e toată un vuiet și un trosnet imens și câțiva copaci vin plutind prin aer ca niște gigantice lănci. Ne schimbăm într-o clipită. Nepăsarea noastră s-a dus. Fețele ne sunt încordate. Răsar dintre copaci, de peste dealurile arcuite, înaintând fără grijă, aproape siguri că nimic rău nu li se poate întâmpla aici. Artileria lor bubuie din nou și auzim șuierul prelung și grăbit al proiectilelor care se îndreaptă către pozițiile finlandeze. — Gata, șoptește Bătrânul cu înfrigurare. Trebuie să-i secerăm dintr-o singură rafală lungă! Þintesc cu mitraliera ușoară în grosul lor. Bătrânul își lasă brațul în jos, semn să deschidem focul. Toate armele automate urlă într-o singură salvă prelunga, al cărei ecou se întoarce, de departe, dintre copaci. Câțiva dintre ei reușesc să ajungă la șanțul cel lung din zăpadă, dar majoritatea rămân zăcând nemișcați pe cărare. — Tranșeea! strigă Gregor cu furie. Trageți înăuntru, ciuruiți-i fundul! Diavolii ăia stau acolo și abia așteaptă să fie împușcați! "Cățeaua" latră, sfârtecând șanțul în lung, de la un capăt la altul. Nemișcare totală. În timpul canonadei soldatul de la aprovizionare a dispărut. — Paștele mă-si! înjură Bătrânul. Dacă ajunge la ai lui și dă alarma, o să ne trezim cu toată divizia 238 de infanterie în spinare! — Atunci o să-i dăm și noi cu cracii-n sus, se grozăvește Micuțul. — Ba pe dracu', mânie Bătrânul. O salvă de proiectile cade în partea noastră a liniei frontului. Copacii zboară spre ceruri ca niște săgeți gigantice trase dintr-un arc pe măsură. Ici și colo pădurea începe să ardă. — Hai s-o-ntindem de-aici, zice Heide neliniștit, uitându-se cu nervozitate în jur. Când găozaru' ăla de soldat o să dea alarma, o să fie iadu' pe pământ! Hai să încercăm o ieșire forțată! E singura noastră șansă! — N-ai decât să ieși tu, de unu' singur, maimuțoi umflat cu pompa, strigă Porta cu răutate. Ești atât de bou încât nici acu' n-ai băgat de seamă că sunt sârme și curse de lup peste tot! — Curse de lup? bâlbâie Heide, speriat, ridicând grijuliu picioarele, de parcă ar sta deja pe una din acele drăcești invenții. — Da, curse de lup, rânjește Porta sarcastic, și dacă pun laba pe noi o să ne bage într-una d-asta, ca să se poată bucura în voie de înălțătoarea priveliște a zvârcolirilor noastre, înfipți în țepușe! — Iar unui subofițer nazist umflat în pene ca tine, zice Micuțul cu un rânjet batjocoritor, întâi o să-i reteze ciucurelul și o să-l trimită la Muzeul de Zoologie din Moscova, ca să poată să râdă toată lumea de ce mini-puțe au naziștii! Heide e prea șocat ca să răspundă. Două mile mai încolo dăm peste niște polițiști militari ruși care stau la pândă printre brazi. Totul se petrece atât de repede că nu realizăm ce s-a întâmplat decât când acțiunea s-a sfârșit. Pistoalele automate latră și baionete scânteiază în lumina crepusculară. Îi târâm pe polițiști la o parte din drum, ca să nu fie găsiți imediat. Tirul de artilerie din ambele părți se stinge și o tăcere stranie, amenințătoare, coboară peste pădurea imensă. Renul lui Porta a dispărut. În ciuda protestelor Bătrânului, ne întoarcem să-l căutăm. Îl găsește Micuțul, după niște copaci, unde s-a retras ca să moară. Are grumazul sfâșiat pe toată lungimea de un glonte exploziv. Copleșit, Porta se aruncă pe jos, lângă el. Renul îl privește cu ochi blânzi și triști și aproape că ne dau lacrimile. Gregor scoate o fiolă de morfină și pregătește un ac. — E ultima, zice el, dar de ce să sufere el fiindcă noi, tâmpiții de oameni, vrem să ne zburăm creierii unii altora? Puțin după asta, renul moare. Îl îngropăm, ca să nu-l găsească lupii chiar imediat. Deodată Micuțul sare în sus și ciulește urechea. — Câini! zice. Afurisiții de câini! — Ești sigur? întreabă Bătrânul cu îndoială. — Mie-n sută, susține Micuțul. Da' chiar nu-i auziți, ce dracu'?! I-o haită-ntreagă, ș-incă d-aia mari! Trec câteva minute până reușim și noi ceilalți, să auzim un lătrat gros, continuu. — Câini de război, șoptește Gregor, cu nervozitate. O să ne facă bucățele dacă ajung prin preajmă! — Domnii dulăi împuțiți sunt rugați să-ncerce a se apropia de "al dumneavoastră sincer", rânjește Micuțul, diabolic. Să fiu al dracu' de nu le smulg cozile alea scârboase din gaura curului, de n-o să mai știe ce-i aia dulău de război! — Așteaptă până dai ochii cu ei, zice Gregor cu spaimă în glas. Un tigru înfometat e mâță blândă pe lângă ei! — Ce dracu' facem? întreabă Barcelona, potrivindu-și bandajul gros, care-i acoperă toată fața. — Să mergem spre sud, sugerează Heide. Nu se așteaptă să apărem în partea aia, și în pădure ai mai multă acoperire. — Nu împotriva câinilor de război siberieni, zice Bătrânul, verificând magazia pistolului său mitralieră. — Păi să vorbim cu ei rusește, sugerează Micuțul, și atunci jigodiile astea comuniste o să creadă că suntem pretenari! Cu țoalele astea de le-avem pe noi arătăm taman ca megieșii dă dincolo! — Nu poți păcăli un câine de război, zice Bătrânul cu convingere. Au primit atâtea bice pe spinare, de câte ori greșeau, încât pur și simplu nu fac greșeli! — Mie unu' mi s-a făcut dor de casă, zice Porta, începând să alerge prin pădure, spre vest. — Da, așa e, în direcția aia, strigă Bătrânul încruntat, înainte și țineți-o drept! Răspândiți-vă, acoperiți-vă unul pe celălalt și pregătiți-vă baionetele! Þineți lama cu vârful în sus când îi vedeți că apar! în felul ăsta or să se spintece singuri când o să sară la voi! Urlând și tropăind, ne tăiem drum prin tufărișul des, trecem alergând peste un pârâu înghețat și ajungem la loc deschis. În spatele nostru se aude un lătrat gutural, și un pistol mitralieră răscolește zăpada pe lângă noi, dar copacii ne acoperă bine. E greu să lovești o țintă mișcătoare prin pădure. Precum un buldozer, îmi fac loc voinicește prin tufăriș. Un țipăt ascuțit, care se transformă în horcăit agonic, se aude în spatele meu. — Ce-a fost asta? întreb speriat. — Feldwebelul Phil, răspunde Gregor. Se pare că părul și casca i-au zburat în aer, amândouă deodată! Ajunși printre copaci, ne aruncăm pe burtă, la adăpost. Ne reîncărcăm rapid armele automate. Întinși la pământ, așteptăm în tăcere. Înaintează spre noi și se încurajează unul pe altul cu strigăte lungi, pătrunzătoare. Bătrânul îi lasă să se apropie, apoi își coboară brațul. De la mică distanță, automatul e o armă teribilă. Trebuie doar să fii atent să nu-ți lovești propriii camarazi. Violentul foc automat îi paralizează pentru un moment și până să-și vină în fire sunt doborâți în zăpadă. Dezlănțuiți, ne repezim la ei, peste ei, lovindu-i cu picioarele, izbindu-le boturile cu paturile armelor. Caporalul finlandez cade chiar în fața mea. N-am timp să văd dacă e mort sau chiar rănit. Acum suntem atât de aproape de liniile noastre încât nimeni nu vrea să se lase ucis ajutând un camarad rănit. Trei uriași câini lupi siberieni vin în salturi dinspre pădure. Primul sare la Barcelona, dar acesta reușește să se răsucească și să-l termine cu automatul. Ceilalți doi par să lucreze împreună. Se duc drept spre Bătrânul, care cade peste o buturugă și scapă arma din mâini. Îngrozit, ridică brațele, în încercarea de a se apăra de animalele ucigașe. Gregor ucide unul din câini cu un foc de pistol. Nu putem folosi automatele fiindcă l-am omorî pe Bătrân. Automatele trag îngrozitor de răsfirat. Ultimul câine cade mort peste Bătrân, cu pumnalul maur al Legionarului înfipt în spate. Chiar pe moarte fiind, clănțăne din colți spre gâtul Bătrânului. — Isuse și Sfântă Fecioară, geme Porta, când alt lătrat aude în pădure și o duzină de dulăi fioroși, însetați de sânge, năvălesc în porțiunea defrișată. Westphalianul cade, zbierând și dând din picioare, cu doi dulăi spumegând peste el. În câteva secunde n-a mai rămas decât o grămăjoară de zdrențe însângerate. O salvă de automat ucide cele două animale când acestea privesc în sus, cu fălcile scăldate în sânge, de pe movilița de oase și carne însângerată care cu doar o clipă în urmă fusese o ființă umană vie. Un dulău masiv, cenușiu, ca o fantomă, vine drept spre mine. Mă arunc instinctiv la pământ. Monstrul planează pe deasupra capului meu și se rostogolește în zăpadă. Heide îl agață în aer cu baioneta pe unul din ei, spintecându-i burta. Câinele care m-a atacat se pregătește pentru un nou asalt. Timp de câteva secunde mă holbez, hipnotizat, la caninii lui galbeni uriași, dezgoliți într-un rânjet demonic. Golesc în disperare toată magazia de cartușe în el. Explozia îl aruncă pe spate și literalmente îi face blana panglicuțe. Micuțul prinde unul din câinii uriași la jumătatea traiectoriei prin aer, îi retează capul și i-l aruncă următorului atacator. Îl prinde și pe acesta, de coadă, și îl învârte cu furie pe deasupra capului. E greu de spus cine face mai mult zgomot: dulăul sau Micuțul, dar câinele zboară înapoi în direcția de unde a venit, fără coadă — pe care Micuțul o ține acum în mână. Acum n-au mai rămas decât doi câini. Aceștia se opresc în mijlocul atacului, la câțiva metri de Micuțul, și o tulesc scheunând înapoi spre pădure, cu Micuțul în urma lor, alergând și urlând cât îl țin bojocii. Chiar înainte să ajungă la pădure, Micuțul îl apucă pe cel mai rămas în urmă de grumaz, îl săltă de parcă ar fi un biet cățeluș, nu ditai dulăul siberian, și se întoarce în pas alergător, trăgând câinele după el ca pe un sac. — Împușcă imediat potaia asta afurisită, strigă Heide cu furie, ridicând automatul și țintind cu el spre câine. — Împușcă-l, rânjește Micuțul amenințător, și-ți zbor urgent creierii ăia de nazist păduchios! Îl iau cu mine acasă și-o să-l învăț să curețe gara David de labagii! Mângâie câinele, care mârâie, stând nehotărât în zăpadă și arătându-și colții. — Vii cu mine la Hamburg să fiu ș-al dracu' dacă nu, și-o să-l muști zdravăn de cur pe Superintendant Otto Nass! Panimaiu, ciornii trohort[60]? — Nu-ți dau voie să iei blestematul ăsta de câine cu tine, decide scurt Bătrânul, cu automatul pregătit, îndreptat spre dulăul care mârâie arătându-și colții. — Mă doare-n cot! țipă Micuțul, cu încăpățânare, trăgând câinele aproape de el. Frankenstein, că așa-l cheamă, e de-acum membru al Armatei Germane Lărgite! O să depună jurământu' deândată ce-ajungem acasă! — Dă-i drumul, ordonă Bătrânul, lasă-l să se întoarcă la ai lui! — Ba rămâne aici, țipă Micuțul, încăpățânat. — Crucea mă-si, tu nu vezi ce mutră haină are nemernicu' ăsta, zice Porta. Când nu te-aștepți o să-ți sfâșie curul! — Poți să-l mângâi, dacă vrei, propune Micuțul, generos. N-o să se-atingă de nici un prieten de-al meu! Ce zici, îți place de el? — Mda, dacă mă uit bine, chiar îmi place, zice Porta, nu foarte convins, da' nu e ce-aș numi eu "cățel de salon". — Sunteți nebuni, nebuni de legat, se dădu bătut Bătrânul. Mereu remorcați după voi animale. Dar cu câinele ăsta siberian gata, am ajuns la limită, să fie clar! Blestematul abia așteaptă ocazia să ne mănânce pe toți! Tăcerea e brusc spulberată de tiruri prelungite în spatele nostru. Sunt soldații însoțitori ai câinilor, care ne-au ajuns din urmă și acum turbează de furie la vederea animalelor moarte. Ignorând total tirul nostru defensiv, se năpustesc urlând, hotărâți să-și răzbune câinii. Doar câțiva supraviețuiesc atacului. Din liniile germano-finlandeze pornesc în aer rachete de toate culorile. Evident, au fost sesizați de tirurile violente dinspre partea rusească. Bătrânul desface pistolul de semnalizare și introduce un cartuș. Racheta se înalță în văzduh și se deschide într-o stea cu cinci colțuri, care coboară lent și se stinge deasupra pădurii. — Am ajuns, șoptește Bătrânul obosit. Ne poticnim și bâjbâim, urmându-ne drumul peste terenul greu, cu armele pregătite și simțurile treze. Ultima și cea mai scurtă distanță e adesea și cea mai periculoasă. Cad de-a berbeleacul într-o tranșee de comunicații și îmi dizloc umărul din încheietură. În ciuda durerii, apuc imediat automatul. S-a mai întâmplat cu unii, să dea buzna fericiți..., într-o tranșee dușmană. Grupa se amestecă cu compania de geniști finlandezi. Ofițerul comandant, un locotenent tânăr, cu părul lins și crucea Mannerheim agățată la gât, ne întâmpină cordial și împarte în jur țigări din rezerva sa personală. Un locotenent bărbos și murdar, care arată de cincizeci de ani dar probabil nu are încă douăzeci, scoate la iveală vodcă și bere. Abia ne-am așezat și se aude un șuierat și un tunet în aer, apoi întreaga poziție se leagănă de parcă a fost lovită de un cutremur violent. — Răzbunătorii, zâmbește cavalerul ordinului Mannerheim, trecându-i sticla de votcă Bătrânului. Se putea să scape ei ocazia! Aruncă cu de toate în noi, mai puțin cazanul de bucătărie, de fiecare dată când o bandă de partizani ajunge la noi. Suntem deja adormiți când ajungem la locurile noastre, în zona din ariergardă. Cineva spune ceva despre sauna care e pregătită, pentru noi, dar nici nu ne pasă. Nu mai avem decât o singură dorință, să ni se dea voie să dormim. Târziu de tot, a doua zi, ne ridicăm din nou pe bietele noastre picioare epuizate. Am dormit atât de adânc încât nici n-am auzit atacul aerian care a lăsat jumătate din sat în ruine. Porta gătește piure de cartofi cu cubulețe de carne de porc. Avem și unt topit. Nu e chiar unt adevărat și margarina e râncedă, dar nici că ne pasă. Mâncăm de parcă ne-am pregăti pentru foametea de șapte ani. Zgomotul tunurilor e doar un foșnet stins în depărtare. — Asta zic și eu viață, zice Porta, întinzându-se leneș. Are stomacul bombat de parcă ar fi gravid în luna a noua și îl plictisește teribil faptul că nu mai poate băga în el nici o înghițitură. Pentru una din rarele dăți în viața lui, e plin ochi. Plin de nu mai încape nici o picătură. — Vrea cineva cafea? întrebă Porta, ridicându-se în picioare. Tocmai când e gata cafeaua, și ne relaxăm cu toții la lumina lumânărilor "Hindenburg", când intră pe ușă, într-un vârtej de zăpadă, Hauptfeldwebelul Hofmann. — Pe toți dracii, că frig mai e, zice el suflând în pumni. Aveți o cană de cafea și pentru mine? Soarbe de două ori și înjură, fiindcă și-a fript limba. Se uită la noi, la fiecare pe rând, timp de câteva clipe. Mai soarbe o dată, apoi trage o foaie de hârtie din manșetă și i-o întinde Bătrânului. — Veți pleca în misiune peste două ore! Veți avea acoperire de artilerie când veți trece dincolo! Orice conversație a încetat. Simțim că parcă îngerul morții tocmai a trecut prin cămăruța cu tavan scund. Nu ne vine să credem că am auzit bine. Hofmann mijește ochii și ne privește. Își împinge, chipurile din întâmplare, tocul pistolului mai în față. — Pe dracu', strigă Porta, roșu la față. Avem dreptul la opt zile de odihnă pentru o misiune de șase săptămâni! — N-aveți nici un drept, răspunde Hofmann. Ordinul a venit de sus. — Dar cum rămâne cu efectivul? Ne lipsesc oameni! zice Bătrânul. Dă-o dracului de treabă, nu pot trece dincolo doar cu nouă oameni! Și adjunctul meu, Barcelona Blom, e la spital, cu fața zdrobită! — Nu-ți face probleme, răspunde sec Hofmann. Am avut noi grijă de chestia asta. Înlocuitorii sunt deja aici. O să fiți cea mai pestriță grupă care a existat vreodată, o să aveți ruși, laponi și finlandezi printre voi. Camioanele vor fi aici în două ore și, ca să nu vă obosească, vor opri chiar la ușă. Hals und Beinbruch[61]! zice el și iese afară. — Uite o chestie ca asta îl face pe om să se roage să ajungă olog! urlă Porta, tremurând de furie. Abia atunci poți să fii sigur, o dată pentru totdeauna, că nu te mai trimite nimeni să bântui ca un dobitoc, jucându-te de-a partizanii lu' pește prin țara lu' Papură Vodă! — Olog! Ai căpiat? țipă Micuțul. Și p-ormă cum dracu' mai fugi, când apar lăbarii și polițiști la Gara David, cu pulanele și lanternele lor afurisite? Nu, țuțache! Ciung! Asta da, mai merge! Că doar nu poți da la manivelă cu automatu' dacă n-ai decât o mână, te-ai prins? — Ciung e mai rău, zice Gregor, ce poa' să facă un hamal doar cu o mână? — Să primească o pensie pentru tot restul vieții, zice Bătrânul, cu condiția să-și fi pierdut mâna aici! — N-o să primim nici măcar un căcat, dacă pierdem războiu' ăsta, e de părere Porta, chiar de-ar fi să ne facem praf amândouă mâinile. Începem să ne adunăm echipamentul și abia am terminat că deja camioanele sunt la ușă. Ninge atât de des că abia vedem în fața ochilor, dar asta o să fie în avantajul nostru când vom traversa linia. O noapte ca asta face sarcina observatorilor teribil de grea. Micuțul are probleme cu câinele lui de război, nu vrea să meargă. Mârâie și-și arată colții. Trebuie să-l ridicăm cu forța în camion. — Îl înțeleg de ce protestează, zice Porta, mângâindu-l. Păi cine-a reușit să iasă din Uniunea Sovietică mai e prost să vrea să se întoarcă? Mecanicul șef Wolf stă rezemat de un copac și ne privește cu un rânjet larg. — Azi noapte am visat că te-au împușcat unii de te-au desfăcut în două, strigă el către Porta, în timp ce camioanele se îndepărtează de pozițiile unității. Îi auzim hohotele de râs încă multă vreme după ce-a dispărut din vedere. Camioanele se îndreaptă legănându-se înspre drumul către Sala. Știm ce destinație avem. Frontul Arctic! Adormim înainte să fi ajuns la linia frontului și cădem unii peste alții când camioanele frânează. Câțiva soldați din batalionul finlandez Sissi ne preiau și ne conduc mai departe. Se uită tăcuți, cum ne târâim peste parapetul tranșeii și printre sârmele ghimpate. O mitralieră latră, îndrăcită, pieziș, pe direcția noastră. O rachetă sfredelește văzduhul și cade încet la pământ. Așteptăm, muți ca mormântul, până se stinge. GLOSAR DE TERMENI MILITARI Grade ale WEHRMACHT corespunzând cu: Gefreiter Caporal Unterfeldwebel sergent Hauptfeldwebel sergent major Feldwebel plutonier Oberfeldwebel plutonier major Leutnant locotenent Hauptmann căpitan Oberstleutnant locotenent-colonel Oberst colonel Alte grade și funcții civile și militare Jäger vânător de munte Oberjäger plutonier de vânători de munte Sanitätsgefreiter caporal sanitar Unteroffizier Subofițer Unterwachtmeister subvagmistru Wachtmeister vagmistru, sergent major de cavalerie sau artilerie Rittmeister căpitan de cavalerie Stabszahlmeister intendent de stat major Gauleiter echivalentul prefectului Grade ale WAFFEN SS corespunzând cu: Grenadierschütze Soldat Oberschütze Fruntaș Sturmmann caporal Rottenführer caporal-șef Unterscharführer sergent Scharführer sergent-major Oberscharführer plutonier Hauptscharführer plutonier-major Sturmscharführer adjutant Untersturmführer sublocotenent Obersturmführer locotenent Hauptsturmführer căpitan Sturmbannführer Maior Obersturmbannführer locotenent-colonel Standartenführer colonel Brigadeführer und Generalmajor der Waffen SS general-maior (de brigadă) Gruppenführer und Generalleutnant der Waffen SS general-locotenent (general de divizie) Obergruppenführer und General der Waffen SS general-colonel (general de corp de armată) Oberstgruppenführer und Generaloberst der Waffen SS general comandant de armată ABREVIERI Abwehr Serviciul de Spionaj și contra Spionaj al Armatei BDM (Bund Deutschen Mädchen) Liga Jetelor germane Gebirgsdivision divizie alpină Gefepo (Geheime Feldpolizei) Poliția secretă de teritoriu GEKADOS (Geheime Kommandosache) misiune secretă specială Gestapo (Geheime Staatspolizei) Poliția secretă Hitler Jugend (HJ) Organizație de tineret nazistă JAG (Judge Avocat General) procuror general militar Kriegsgerichtsrat (germ.) Kripo (Kriminalpolizei) Poliția militară K.d.F. (Kraft durch Freude) Organizație pentru sport și activități recreative Luftwaffe Forțele aeriene germane Mpi (Maschinenpistole) pistol automat NKVD (Narodnii Komisariat - Comisariatul Poporului pentru Vnutrenih Del - rus.) Afacerile Interne OKW (Oberkommando der Wermacht) Înaltul Comandament al Armatei PCM Procuratura militară PK (Propaganda-Kompanie) corespondenți oficiali de război PM Poliția militară Schupo (Schutzpolizei) Poliția civilă SD (Sicherheitsdienst) Serviciul de siguranță al statului SS (Schutzstaffeln) Serviciul de securitate a statului Vertrautsleute informatori, agenți confidențiali Voenkom (rus.) Comisar politic militar Z.b.V. (Zu besonderer Verwendung) cu misiune specială [1] Rahat cu carul! [2] Găozar (germ.) [3] Lumea de apoi a războinicilor în mitologia scandinavă [4] * Expresie argotică germană pentru decorația Crucea Cavalerului cu frunze de stejar și sabie. [5] Sanie finlandeză pentru reni [6] Comisar de regiment (rusă) [7] Sigur (arabă) [8] La Răsărit strălucește o lumină sfântă... (germ.) [9] Ființă subumană, inferioară, om de nimic (germ.) [10] Tu-ți mama mă-ti! (rusă) [11] Mai repede (rusă.) [12] În germană: stinken, a mirosi urât, a puți. Nume imaginar, poreclă generică în sens disprețuitor. [13] Ajutor (rusă.) [14] Un restaurant elegant din Berlin [15] Lăudată fie truda care călește (germ.) [16] E atât de frumos să fii soldat (germ.) [17] Înainte, tot înainte Când rahatul ne cade din Cer Hai înapoi la Schlicktown Că Germania-i găoaza lumii! Și Führerul în primire a dat! (germ.) [18] Grösster Feldherr aller Zeiten: cel mai mare conducător militar din toate timpurile. Referire la Hitler. [19] Azi suntem roșii/ Mâine suntem morți. (germ.) [20] Wolf — lup (germ.) [21] La dracu, se-ncurcă treaba (fr.) [22] Poliția militară (Militärpolizei) [23] Tragere pe sub chilă. Remorcarea unui deținut, fixat sub chila unui vas, pe o anumită distanță; pedeapsă aplicată în diferite flote pentru anumite infracțiuni. [24] Doamne sfinte, începe să se-ncingă treaba (fr.) [25] Mi-e cam silă de tine (fr.) [26] Germania, Germania mai presus de orice (imnul național german) [27] Noapte și ceață (formulare argotică pentru execuții secrete) (germ.) [28] L-am trădat pe Führer (germ.) [29] Am jefuit (germ.) [30] Schutzpolizei — Poliția Civilă (germ.) [31] Medic de stat major (germ.) [32] SS-Heini — Heinrich Himmler [33] Nație de stăpânitori (germ.) [34] Contraspionaj (germ.) [35] Vertrautsleute — informatori (germ) [36] Geheime Kommandosache — misiune secretă specială (germ.) [37] Jigodie! (fr.) [38] Căcăcios (fr.) [39] Muncitori, dați praful de pușcă! (rusă) [40] Hoț, manglitor (rusă) [41] O țigară, tov. sergent major (rusă) [42] Mulțumesc (rusă) [43] Da, să trăiți, tov. sublocotenent! (rusă) [44] Criminal, ocnaș (rusă.) [45] Locțiitor politic. [46] Sergent de poliție [47] Punct polițienesc special pentru vagabonzi [48] Mâinile sus! (rusă) [49] Porci de câini (germ.) [50] E idiot (fr.) [51] Vino acasă (rusă) [52] Dar într-o zi paharele vor clincheti iarăși Pentru că orice război are un sfârșit (germ.) [53] Să-i hărțuim (fr.) [54] Mă piș în curul lor (fr.) [55] Mii de draci! (fr.) [56] Porcule (rusă) [57] Grenadă (rusă.) [58] E prost pe cât de drăgălașă e scula mea. (franceză) [59] Trăiască moartea (fr.) [60] Înțelegi, diavol negru? (rusă) [61] Să fie cu noroc! (germ.) (lit: să ți se rupă gâtul și picioarele) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate