Soarele e o dungă în ochi care taie.
Ușa cancelariei stă pe perete. E legată de coaste cu inele de fier. Inelele scârțâie. În inelele ei strălucește stingherită tăcerea sălii profesorale, așa cum nu poate străluci pe copaci, în lemnul băncilor și nici în frunziș. Nici în bălăriile obraznice. În ele tăcerea arde. În lemnul băncilor tăcerea bate. Apoi în colțuri sapă găuri. În găuri școlarii înfig stilouri și pixuri.
Directorul liceului își trage ceafa spre gât. Și-o spijină acum pe umerii înalți. Directorul nu este decât un tropăit în spatele ușilor închise. Răsare uneori din pantofii negri, lustruiți, ca un bocanc cu bombeu și blacheu milităresc. Ochii lui sunt pe jumătate închiși. Pupilele îi aluncă uneori în frunte. Atunci ușa cabinetului lui e încuiată. Numai Georgeta, profesoara de germană poate intra atunci la el. Îi duce un ceai cald cu lămâie. Îl beau împreună timp de o oră. Podeaua se zguduie. Georgeta oftează. Uneori pleacă împreună în capitală. În timpul orelor. Profesoara de germană e bătrână și grasă. Picioarele ei sunt foarte subțiri la glezne. E uscată pielea pe oase. Mai sus, pulpele burta și fundul sunt otova. Tremură slănina pe ea ca pe o oaie grasă. Pete pământii îi încadrează pomeții și trasează o linie scurtă în fața urechilor. Ca o barieră.
În sala profesorilor e liniște. Profesorii stau nclintiți când tac. Când taci prea mult te prefaci în stană de piatră. Privirea e surdă. Nici nu clipesc. Când nu vorbesc între ei, tăcerea sparge timpanul. Tăcerea tropăie pe masa ovală decupată oval în centru. Frunzele din ghivece decupează chipurile. Profesorul de matematică, Ionică, are chipul unei frunze de trandafir japonez. E adus de sus. Când tac, ei nu trăiesc. Tăcerea lor e fără temei. Buzele opresc cuvintele. Dinții le macină. Pe peretele cu patru rânduri de ferestre bate ceasul. Clopoțelul bate. Atunci mai e trecută o oră. Ar putea fi ziua de ieri, este săptămâna viitoare. Când te speli pe mâini de praf de cretă, știi precis ce progrm ai. Toți știu asta. Bătaia ceasului aleargă pe pereții cancelariei și pe pereții exteriori ai curții liceului. Se izbește întâi de dulăpioarele din cancelarie, de cataloage, de ușa fumoarului, de cafeaua din ceașcă, de fumul arzând al țigării foarte aproape de unghii. Apoi de magazinul de haine din curtea liceului. Nu e domoală bătaia. Peste gardul de fier forjat colorat albastru bătaia e surdă, apoi încet e uitată în stația de tramvai următoare.
Peretele răcește mâinile și spatele. Degetele mâinii reci îi intră Ilenei în podul palmei. Lasă urme arcuite ca niște gene fardate cu cărbune înmuiat de scuipat. Și clanța cancelariei e rece. Să vii la direcțiune, Ileana, zice Georgeta. Da, zice Ileana. Tăcerea o lovește în față. Și lumina o izbește în ochii albaștri. Soarele e o dungă tăioasă în ochii ei. Pune catalogul în rastel și se îndreaptă către cabinetul directorului. Un pantalon negru cu dungă argintie ocupă scaunul de lângă biroul directorului. Se aude un zgomot. Pantalonul se apleacă, pune genunchii pe covor. Podeaua se clatină. Pantalonul are burtă sub cămașa roz. O pată roșie răsare de sub guler. O muscă moartă terciuită acoperă pata. O frunte îngustă desparte ochii de părul negru al pantalonului cu dungă. Acum ridică un pahar cu picior în dreptul găurii din gură. Paharul cu picior e gol. Mai pune-mi niște șampanie, Mitică, îi spune pantalonul directorului liceului. Firul care curge cu susur face spume când atinge spuma caldă. Buzele înghit înainte ca firul de șampanie să-i atingă gaura gurii. Stai jos, bea și tu un pahar de șampanie. Geogeta apare de după un glasvand. Hai Ileana, bea un pahar. El este directorul fabricii de sârmă. Perete în perete cu liceul nostru. FSR-ul, doar știi. Nu pot, am ore, răspunde Ileana. Își rostește gândurile cu voce tare în gând. Georgeta, să vezi cu înscrierile la Bac, când trebuie să le raportăm. Perdelele fac umbre pe chipul Ilenei. Privirea ei se taie în umbre. Privirea directorului de fabrică nu se taie în umbre. Zâmbește larg. Aleargă după umbrele care taie privirea Ilenei. Privirea Ilenei stă în frunze. Vântul o usucă. Georgeta o pândește cu genele. Degetele ei umflate nu se ascund sub masă.
Directorul cu fabrica rupe cu dinții o ață dintr-un nasture. Ața scoate nasturele pe masă. Are patru găuri. Îl ia și îl bagă în buzunar. Nevastă-mea se suie pe mine noaptea. Îmi apucă părul de pe piept cu lănțișorul ei de aur. I l-am luat de la turci. Din două în două săptămâni. Eu mă vait atunci, ca și când aș împinge un dulap prin cameră. Obrazul ei se miră întins. Ochii din gură se închid. După zece minute mă duc să mă spăl. Îmi vine să-i bag nasul în gaura gurii, ca să nu se mai tânguie. Vecinii ne bat în calorifer și strigă să nu ne mai batem și să nu ne mai înjurăm. A doua zi dimineața îmi spune că a ieșit noaptea și a văzut o femeie fără mâini, fără picioare, cu o rochie roșie, care se fâțâia pe holul casei noastre, hohotind de râs. Peste alte două săptămâni mi-a spus că n-a putut ieși din cameră din cauza unor boboci de rață care stăteau grămadă la picioarele ei. Într-o altă noapte, am auzit și eu o bilă căzând și rostogolindu-se, apoi radioul nostru a pornit. M-am dat jos din pat și l-am oprit. Cine știe, mi-am zis. Am ajuns sub plapumă și-a pornit din nou. Mă enervez și mă duc și-l scot din priză și a pornit din nou.
Sub verigheta direcorului cu fabrica de sârmă strălucește soarele. Inelul de șampanie de la jumătatea paharului e luminos, cu o culoare de chihlimbar. Sub el strălucește verigheta directorului cu liceul. Inelul leagă șampania de paharul cu picior.
În clasă, un copil îi spune Ilenei că azi cerul este mai altfel. Nu se mai uită în jos. Se uită aiurea. Pe lucrarea de control un băiat îi scrie în engleză If you want to be more sexy suck my dick and drink more Pepsi. Caută o țigară în pachetul cu linii roșii și albastre.
Țigara era și pentru mine un mijloc de a face ceva cu mâinile din când în când. Nu fumam mult. Dar când îmi aprindeam țigara, simțeam o plăcere nerușinată, mai ales când fumam cot la cot cu copiii, în excursii. Pentru erau niște copii. Deși eu îi lăsam deseori să creadă că sunt niște oameni mari. Tocmai ca să-mi scuz unele imperfecțini pedagogice, ca aceea de a fuma de față cu ei. Fie și doar o singură țigară pe un deal oarecare. Eu creșteam în ochii lor tot atât de repede precum cădeam la vale și ne rostogoleam ca pe Movila lui Burcel din copilărie. Și ne roteam și ne roteam și ne roteam până când cerul începea să pască și el iarba vacilor de pe deal. O păștea încet și amețitor. Cu o limbă albastră.
Mulțumirea directorului fabricii de sârmă atârnă de burta lui. E importantă. La două trei cuvinte îl privește pe Mitică. Mitică aprobă. Clipește mai rar decât Georgeta. Mitică îi mângâie pata acoperită de muscă, piciorul lui îi dă un genunchi pe sub masă Georgetei.
Doi băieți se așază mereu în banca din fața catedrei. Unul își scrie numele pe litere, copiindu-l literă cu literă de pe coperta caietului. Radu își știe numele. Scrie greșit data. Un fir de păr lung și blond atârnă de cotul îmbrăcat în negru. Radu îl prinde cu două degete și eliberează firul de funia invizibilă. Amândoi poartă ochelari cu lentile groase. De lentile atârna ura colegilor, indiferența lor, perfidia și ciuda mamelor care le spun că sunt la fel ca toți ceilalți, dar care nu vin niciodată la școală, a taților plecați dintotdeauna la pâine, a vecinilor, a rudelor, a profesorilor. E leneș, îl las repetent. Radu și Silviu au cincisprezece ani. Realitatea lor trăiește în ceilalți. Iluziile merg zilnic la școală, scriu scrisori, se spală pe mâini de praf de cretă, atârnă de privirea noastră, de soare. Iluzia se întinde pe pat și se preface ca doarme. Apoi se preface că se ridică din pat. Iluzia scuipă coji de semințe de floarea-soarelui, mestecă gumă și face baloane. Iluzia ridică din umeri când ți se rupe un dinte, când cânți când trebuie, iluzia ridică multe castele de nisip în Spania. Iluziile nu au umbre. Umbrele s-au dezlipit uneori de iluzii de scârbă. Când umbrele trec prin fața blocului și își dau pălăria pe spate, iluzia se așază pe piatră în iarbă. Iarba defapt nu e verde vara. Și stă și așteaptă. Seara umbrele pleacă înaintea iluziilor noatre. De scârbă. Se estompează. Se lungesc. Iluziile sorb din lingură. Ele vorbesc în ovalul de supă fără pete aurii, ascuțit la un capăt. Iluzia are mâini și picioare subțiri ca de păianjen. Ea țese pânză zilnic. Suveica țese peruci și măști africane și colindă prin toate iluziile lumii. Uneori iluzia nu-și are loc să atârne de ea însăși. O iluzie cere o altă iluzie. Mereu. Ca într-o rețea. Iluzia trăiește din altă iluzie. Se umflă, își scoate capul pe unde poate și mereu un altul. Ileana merge spre oraș călcând apăsat pe pământul nisipos, stropit de ploaie. Pantofii ei maro cu trei barete prinse cu un nasture din același material îi transformă piciorul în picior de căprioară, zice directorul fabricii. Calcă strâmb pe o piatră de lângă gărduțul de fier vopsit verde ca iarba. Gărduțul păzește iarba dintr-o grădiniță din fața blocurilor gri de beton. Acum gărduțul sprijină fundurile a două fete în rochii cu buline tăiate la jumate mov și verzi. Șapca și șiragul de perle văd că privirile fetelor se aștern între ritmurile pantofilor Ilenei. Ridică din umeri. Vorbește în șoaptă. Un trecător nu trece mai departe fără să privească. Mănâncă coacăze negre.
Dimineața patul se clatină când se întoarce cămășa de noapte. Gândacii foșnesc în iarba neagră încă de noapte, îmi mănâncă liniștea. S-ar putea ca ei să fie chiar sub bloc. Blocul din față îmi pare că se mișcă. Îmi țin atunci respirația. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Și tac. Îmi iau cuvintele în gură și mi le ferec în cufărul zilelor ca să mi le ascund în vuietul de sub pod. Acolo cuvintele se leagă singure la gură. Și tac și cuvintele. Și ele își țin resprația. Simt cum gândacii mari și negri și chitinoși din subsoluri duc în spinare blocurile ca la un semn, spre Podul Mare. Sau spre Dunăre. Când adorm, visez că suntem deja pe malul celălalt, printre zarzavaturi și castraveți cornișon. Acolo, în iarna din blocuri este mai cald.
Odată când îmi țineam respirația am văzut un bărbat necunoscut. Înalt, subțire, cu ochelari verzui și ochi care răsăreau de sub fruntea lui lată cu sprâncene largi. Și el e purtat cu blocul în spate pe spinarea gândacilor. Blocul coboară un munte. Și apoi, trece o apă care e când tulbure când limpede.
Ileana trece în fiecare zi prin parcul care se află lângă un lac. Pentru că lacul este plin de hidrobiciclete, de nuferi galbeni și albi, broaștele orăcăie un cântec ce ți se pare un cântec după un timp. Vara verdele lemnului e mai moale, primăvara este foarte tare. E trecută primăvara. Îți rupe privirea, așacum se rup și cuvintele ascultându-se unele pe altele în șiruri largi. Privirea atârnă apoi de cer, care e mai blând. Vara frunzele arțarului de pe aleea principală a parcului seamănă cu niște mâini late, crescute grosolan, fără plan, crescute ca să apuce.
În parc vin mulți copii ca să se plimbe cu hidrobicicletele și ca să vadă broaștele. Stau pe vine și se uită minute în șir la broaște și broaștele nemișcate la ei. Câte unul rupe apoi o nuia din sălciile pletoase care își sprijină frunzele pe apă. Frunzele sălciilor sunt tăișuri de briceag în apă. Toate tăișurile pică jos într-o grămăjoară. Acolo ele mor. Mai multe nuiele caută în apă și o fac să își orăcăie cântecul. Câte o broască iese atunci la iveală și fac un salt spre malul construit ca un parapet din piatră de râu. Hidrobicicletele se izbesc în maluri ca să se poată întoarce. Vaselina îngălbenește ștrampii fetelor din hidrobiciclete care pedalează repede ca să nu fie stropite de băieți. Un bărbat apucă o piatră ca o lipie. Se apleacă înspre dreapta și își ridică puțin piciorul stâng de la pământ în aplecare. Piatra despică orăcăielile broaștelor între salturi care nu ating decât suprafața apei, creasta unui val mic iscat de o hidrobicicletă îndepărtată. Apoi apucă niște flori de salcâm și le mestecă. Gura i se strâmbă puțin, gâtul formează vine proeminente lungindu-se ca gâtul unui spânzurat. Apa îl trage așa cum mă trage pe mine Dunărea, zice Ileana. Mai caută o piatră ca o lipie. Îmi întorc capul de la el și privesc spre apă. Este liniștită, așteaptă o altă piatră. Bărbatul mestecă flori de salcâm în fiecare zi lângă apă. Când florile mor în salcâm, bărbatul mestecă gumă de mestecat. Era liniștită, aștepta o altă piatră. Este obișnuită cu pietrele care-i duc genunchii la burtă. Mâinile apucă altfel genunchii să-i ducă la burtă atunci când apa primește pietre în stomac. De la un timp pietrele nu mai dor.
Bărbatul vine aici în fiecare zi și despică fruntea apei cu lipii deghizate în pietre. Trec pe lângă el. Mă întreabă cum întreabă un necunoscut pe o necunoscută cât e ceasul. Mă așteaptă să trec pe acolo. Eu știu și trec ca să simt cum miroase. Miroase a semințe de floarea soarelui și a frunziș veșted. Șapca și șiragul de perle aud fiecare orăcăit și văd cu precizie salturile fiecărei lipii care despică fruntea apei. Simt că apa trage. Mă sperii pentru că glasul lui era foarte ascuțit și mă împunge în ceafă. Era 4 după-amiază. Acum vine poștașul, zice el. Bărbatul poartă mereu același costum. În fiecare zi este în parc când clopoțelul sună ultima oară pe acea zi. Într-o zi, drumul și-a schimbat direcția spre casa unei colege, apa a respirat ușurată, nu a mai primit lipii în frunte. Bărbatul a răsărit din geamul merceriei. Avea o cravată lată la gât. Apoi străzile au tăcut până la poarta colegei. Mâinile nu mai simt la fel clanța ușii și șireturile pantofilor la intrarea și la ieșirea din casa colegei când costumul este în ceafă. Cuvintele străzilor s-au legat atunci de broaște, de cravată, de costum și de strada spre colegă.
Pe stradă trece tramvaiul 101. E singurul care taie orașul. Are două vagoane roșii, agățate de locomotiva vagon. Sunt purtate spre periferia orașului, unde locuiesc slugile. Aici străzile nu mai au flori în burtă și în frunte și nici asfalt să le învelească. Au noroi uscat ca o platoșă cu care copiii pleacă pe teneșii de iarnă și de vară la școală.
Pe coșul uzinei iese fum gros și alb. Fumul atrage țânțarii. Fumul lasă în urmă fâșii care ustură nările și împung adânc ochii, ochii lăcrimează. Apoi se mai distinge doar imaginea unei veri nebune adormite.
Vântul se agață ușor de picioarele zvelte ale Ilenei. Îi umflă rochia de mătase subțire care devine pâlnie când vine vântul și se ascunde sub ea la spate. Ileana sparge pâlnia cu banca pe care se așază. Privește spre bărbatul care aruncă pietre în apă. Apa aruncă stropi pe lângă pietre. Stropii călătoresc și ei cu pietrele. Fâlfâie pe lângă marginile pietrelor ca o stropitoare. Pietrele ridică pe urmele lor priviri lungi și stropitori. Soarele e aninat în fiecare strop, stropii devin transparenți. Pietrele și urmele lor devin transparente.
Un grup de școlari gălăgioși năvălesc spre hidrobiciclete. Școala stă în spatele Ilenei. Înainte ca ceafa lui să dispară printre capetele gălăgioase bărbatul se trage la o parte și privește spre școală. O dungă aurie din degetele lui trimite o rază lungă și scânteietoare spre apă. Se oprește la marginea drumului și capul lui se sprijină acum pe ramurile verzi ale arțarului. Capul atârnă de frunzele verzi. Ileana îi simte capul în ceafă. Picioarele i se strâng în x de la glezne involuntar. Bărbatul taie aerul cu genele din colțul privirii. Aerul rupt în fâșii taie negrul ochiului Ilenei care se face mic. Se ridică și pleacă. Simte un grăunte de praf în ochi. Își prinde genele, grăuntele iese și devine o muscă bețivă între degetele ei. privirea ei cade mică pe bancă, pe alei, pe pietricele și pe salcâm.
Blocurile sunt înghesuite între pereții străzilor. În ele aerul este irespirabil, deși ele sunt înalte. Sunt strâmbe. Sunt ostentativ de strâmbe și gri. Totul în jur este ostentativ de strâmb și gri. Privite de sus blocurile devin cutii de chibrituri strâmbe. Din ele năvălește adesea miros de salam prăjit care se agață cu disperare de pereții vopsiți cu vopsea lucioasă până la tavan. Mirosul rămâne în porii pereților, ai părului, cuticulelor unghiilor, în ochi și în petele de ulei de pe caietele de citire. Unele doamne merg la manichiură ca să își taie cuticulele care miros greu a salam de soia prăjit. Atunci mirosul fuge și se adăpostește în cuvinte și în ochi și se agață de colțurile blocurilor înalte. Rămâne acolo ani în șir fără ca cineva să se sinchisească de el. Vara soarele atârnă în fiecare dimineață de feliile subțiri de salam prăjit din farfurie și de niște roșii cu sare și ulei. O pungă de plastic zboară prin față. Acolo praful se ridică cel mai sus, la periferie pentru că străzile sunt foarte înguste. Iarba nu își are locul ei să crească între dalele de beton, blocurile de beton și asfaltul străzilor înguste. Ileana poartă în capul ei cutia de scrisori cu mulți ochi albi. De multe ori o deschide și e goală. Rar primește scrisori. Cel care nu iubește nu scrie scrisori, așteaptă să citească.
În spatele școlii este șoseaua cu stația de autobuz care duce spre orașul mare. Ileana merge în stație după ce se plimbă prin parc. Un taxi oprește în fața ei. Pleacă gol. O dacie roșie necunoscută oprește în fața ei. Din stație privește spre ochii mari albaștri ieșiți din orbite ai șoferului aplecat spre ea și care îi deschide portiera. Urcă fără să se ia cu sine pe ea. Părul lui nu îi mai atârnă de pielea capului. Volanul se rotește după cum Ileana nu a știut că se va roti. Portiera din dreapta rămâne închisă viteza este prea mare, dacia nu trebuie să bănuiască nimic din gândurile ei. O farfurie mare de paste la o Casă albă de undeva din câmp cu ciuperci și sos alb de smântână cu usturoi îi gâdilă gândurile amorțite de fugă. Părul omului începea direct din urechi. Sprâncenele au fire groase și lungi impertinente. Cât timp a bătut la geam ploaia de vară gândurile erau purtate în ascuns ca într-o viață secretă pe care o chema pentru o oră Marga. O ușă de apartament din orașul mare se încuie în urma lor. Hai să îți arăt aura vino în oglindă, zice el. Ferestrele au gratii. Este un apartament la parter pe Calea Victoriei. Numerele de pe disc aveau acum doi ochi, ele se numesc de unele singure sub degetele omului și de privirie Ilenei. O vară nebună. Da, am venit spune omul la telefon, veniți și voi. Cât puteți de repede. Vă aștept, zice el. Capul cu păr crescut din urechi se apropie și îi lasă o urmă de salivă pe buze. Gura se retrage. Aura nu se lasă zărită de ochii avizi din oglindă și nici de ochii care au propus vederea aurei. Două degete decupează o carte de vizită a ochilor albaștri. Ușa de la 403 se închide după ce se aude un motor de dacie pornit și apoi mai surd. Bucățele de carte de vizită decupează ochiul apei din veceul de la capătul coridorului. Când mânânc ciuperci știu acum întotdeauna unde mă aflu, îi spune Ileana lui Mitu într-o zi. Burțile treptelor deveneau foarte mici sub gura larg deschisă a salturilor pașilor mei. Urechile lor erau astupate de suflul pe care mi-l ascultam în urechi fără să vreau.
Cât timp parcul a fost verde Georgeta i-a tot trimis mesaje Ilenei de la directorul de FSRului. Și când se termină cu invitațiile de plimbare la capitală, la o cabană sau să își aleagă haine din magazinul din curtea școlii, a avenit iarna. Când se întâlneau Georgeta grăbea pasul, privirile lor nu se mai opreau pe același obiect.
Directorul îi cere în fiecare zi planurile lecțiilor pentru ziua respectivă. În cabinetul lui o pată de cerneală albastră zace pe covor. Chiar în centru. Una zace amorțită de pantoful cu toc al Georgetei. Încă mai miroase a șampanie în birou. Vântul aduce de pe stradă miros de tei. Prin fereastra întredeschisă. Trei căpățâni de varză își arată creștetele transparente dintr-o plasă din fâș bleumarin. Una cade cu zgomot înfundat pe covor. Ca și când un cap s-a spart prin lovire cu bocancul. Directorul școlii își desface puțin degetele și și le trece prin părul de alb. Soarbe ceva dintr-o cană. Lichidul e negru. Negrul nu e sigur. Negrul din ochiul lui strălucește trufaș și mânios. Georgeta împunge cu vârful pantofului pata neagră de pe covor. Pata se mișcă, devine un fluture mare de noapte cu corpul umflat cu aripile desfăcute a moarte. Acum covorul are trei pete. Pe urmă au mai intrat și alții în biroul directorului. Nici nu știi să pui note, zice directorul școlii. Ce note sunt astea, când 6 când 9, întreabă. Când se evaporă alcoolul prin papilele limbii directorului liceului picioarele se clatină privirea atârnă de câte o planșă de pe pereți. Apoi se agață de catedră degetele împung bănci și birouri. Atunci elevii râd. O strâmbătură îi schimonosește gura. Acum devine o figură cunoscută. Dacă fiecare om are pe lumea asta un suflet omul ăsta și l-a băut, stomacul nu poate digera suflete.Își poartă greutatea țeapănă de scândură verde spre ușă. Palmele atârnă de balamamlele ușii apoi de clanța rece. De la anu nu o să îți mai dau ore aici, zice directorulliceului.
În iarbă sub copaci zac deja frunze moarte. Cum se poate muri la frunze, în joacă, ca și cum ai muri o dată copilărește. Plopii se albesc din cauza combinatului unde bărbații fac un praf alb și un praf gri pentru betonul din blocuri și ard varul din carierele de piatră. E foc continuu. Bărbații ies din schimbul de noapte cu dureri cumplite de cap femeile fără sâni. Plămânii nu mai cresc se scofâlcesc ca pielea babelor, se macină de oase, se zbat. Parful gri atârnă de fiecare frunză. Și stă și așteaptă ploaia. Când vine ploaia râul se albește și face spume groase tari pe pietre. Frunzele devin atunci transparente. Laptele străveziu din pungi albe cu dungi labastre nu căptușeșete nici burțile nici plămânii nici dinții. Dinții pică în palmă negri, ca niște dinți de lapte negru. Laptele din verdețuri nu căptușește nimic.