Când se gândea la finalul căsniciei sale, Patriciei Roiban îi veneau uneori în minte ultimele zile fericite, de parcă zidul ce i secționase brutal existența în două jumătăți atât de distincte, de incompatibile, ar fi căpătat pe alocuri transparența amăgitoare a unei perdele de mătase. La atâta timp după ce el plecase pentru totdeauna, călătoria în care porniseră soț și soție și din care se întorseseră doi străini, o mai atrăgea în capcana întrebărilor fără răspuns. Nimic nu prefigurase altceva decât un voiaj obișnuit, ca atâtea altele din atâția alți ani – o jumătate de deceniu – cât durase mariajul lor, un mariaj iarăși obișnuit și prin nimic ieșit din tipare, cu crizele lui inerente și cu reușitele compensatorii. El un om de afaceri prosper, ea o soție devotată ambițiilor soțului ce nu putea fi definită nicicum în afara relației cu el. Atunci când mintea ei ajungea la momentul cheie – moment de care se lega prin consecințe îndepărtate prezența sa aici – perdeaua devenea opacă și ea, întocmai ca acum, revenea în prezent.
Deschise ochii și privi în semiobscuritatea salonului cohorta de gândaci negri ce patrulau, ca-n fiecare noapte, de a lungul țevilor de încălzire, în sus și-n jos. Le zâmbi complice – ei erau un fel de stindard al mizeriei atotstăpânitoare ce domnea în spital – singura realitate adevărată, și ieșeau parcă a sfidare, în ciuda eforturilor disperate și ipocrite ale personalului de a menține aparențele – Dumnezeu știe pentru cine. Se ridică în capul oaselor – era inutil să-și facă iluzii că putea dormi în noaptea asta – și pășind printre cele două șiruri de paturi, ieși pe coridor, la lumină. Trecu de saloanele din dreptul toaletei, cotind spre sectorul ce aparținea maternității. În dreptul scărilor o văzu. Se aștepta s-o întâlnească, era chiar ea, individa ciudată care-i atrăsese atenția din ziua când se internase aici. Fuseseră colege de salon un timp, apoi ființa asta fusese transferată în alt salon, cert e că ele două, deși „veterane”, nu-și vorbiseră niciodată.
- De unde ești? îi zise ea încet femeii, punând una din cele trei întrebări șablon cu care erai luat în primire aici. Celelalte două erau „câți ani ai?” și „ești măritată?”, probabil aceste trei lucruri erau suficiente – in extremis – să definești pe cineva și să-ți imaginezi restul.
- Din București, răspunse femeia și Patricia o privi, întrebându-se ce vârstă putea avea creatura asta cu chip de copil bătrân, cu trup pe jumătate cât al unui om normal. Nu putea fi o fetiță, mâinile și proporțiile trupului erau de adult, dar gâtul scurt și capul mic, acoperit mereu – și în somn – de un turban caraghios, având în mijloc o piatră probabil prețioasă montată într-o broderie ce închipuia un ochi de șarpe – stârneau ilaritate pe oriunde trecea. Ca și amuleta din aceeași piatră și cu aceeași broderie pe care o împrumuta uneori și altor paciente sau rudelor acestora – ca să le poarte noroc – dacă erau nevoite să poarte niscai tratative financiare. Dacă n-ar fi fost în mod absolut și dureros conștientă de propria ratare, Patricia Roiban ar fi inclus o fără zăbavă în categoria "ridiculoșilor" – așa cum obișnuia, odinioară, în zilele gloriei ei lumești – să-i denumească pe ridicoli, parafrazând termenul englezesc.
- Numele meu e Giulieta Coreitaru, o auzi spunând, și fu gata să râdă acum de-a binelea nu atât de caraghioslâcul prenumelui, cât de seriozitatea prezentării, fiindcă aici chiar și pentru o persoană normală, numele – mai cu seamă cel de familie - nu însemna nimic odată ce lăsându-ți hainele la garderobă, îți lăsai tot acolo și personalitatea, devenind – fără excepție – un simplu „tu” pentru oricine.
- Ești din provincie, nu-i așa, o interpelă în replică femeia, mi-am zis că dacă nu vine nimeni să te vadă, ai tăi sunt probabil departe.
- Da, răspunse, repede, soțul meu e plecat din țară. Și nu mai am alte rude. Gândi că ceea ce spusese era oarecum adevărat: el plecase în străinătate, iar ea nu mai avea vreun alt sprijin. Cam cu cât se vinde o garsonieră aici, în București? continuă, aducându-și aminte de problemele ei stringente.
- Depinde de zonă. Între șase și nouă mii de parai. De ce, vrei să cumperi, sau să vinzi?
- Să cumpăr, vreau să mă mut aici. Undeva unde să-mi pot găsi liniștea.
- Curios, spuse cea numită Giulieta Coreitaru, zâmbind. În general oamenii vin în capitală să-și caute celebritatea. Tu am impresia că îți cauți anonimatul. Ești după un „naufragiu”, nu-i așa?
Exactitatea cuvântului o făcu să se crispeze. Dacă ar mai fi avut vreun dubiu asupra vârstei individei, acum îi fu clar de tot: avea în față o persoană adultă, versată.
- Da, admise, sunt după un naufragiu. Am naufragiat în boală. În boala care m-a adus aici. Poimâine voi fi operată. Tratamentul n a dat niciun rezultat.
- Ce-ți scoate?
Un chist. Un chist de pe ovarul drept.
Destul de rău.
Rău e altceva. Rău e că n-am nici un ban. E adevărat că aici unii doctori cer bani de la obraz? Că altfel te trimit la plimbare chiar dacă ai asigurarea plătită la zi?
- Desigur. De ce, în orașul tău nu e la fel?
- Nu știu, n-am mai fost internată într un spital pentru ... Fusese gata să spună pentru „proști”. O singură dată stătuse câteva zile în staționarul unei clinici particulare din reședința județului, unde fusese tratată cu tot respectul cuvenit și unde plătise, desigur, spitalizarea la caseria clinicii.
- Bacșișul este o convenție socială. O convenție între două părți. Dacă ai să studiezi atent societatea, ai să vezi că de cele mai multe ori corupția începe de la corupător. Care vrea un pat mai bun, o atenție mai specială, o grijă deosebită. La un moment dat, ea devine cutumă și atunci coruptul nu se mai poate rupe de ea, i se subjugă total, iar lipsa pedepsei devine stimulent. În fine, ar fi un experiment interesant să refuzi. Să refuzi să ratifici convenția.
- Cred că o voi refuza. N-am încotro.
Ciudata tipă zâmbi ca pentru ea și tânăra provincială o văzu scoțând un pix din buzunar și un pătrat de hârtie "post-it". Notă ceva, rupse pătrățelul acela de hârtie galbenă și i-l întinse.
- Poftim numărul meu de telefon. Eu mâine mă externez. Caută-mă într-o zi. Să-mi povestești cum a fost ruperea convenției. Dacă nu-mi fac formele până intri tu să discuți cu doctorul, mai stăm de vorbă și mâine. Și zicând acestea o porni către salonul ei, iar tovarășa sa rămase privind fără să se mai gândească la ce discutaseră.